Evelyn anthony

Săpatul groapei le luase trei ore. Experienţa dobândita până"acum îi făcea să lucreze mai repede'decât groparii de meserie. Îşi puseseră lopeţile întro grămadă ordonată şi unul dintre ei fierbea 'cafea întro cană metalică pusă pe foc.

Zgomotul produs de păsările speriate continuase câteva minute. În tot acest timp subofiţerul SS se răstise la cei cinci oameni din subordine, dândule ultimele ordine. Mitraliera a fost montată în faţa unui fag, cu ţeava aţintită spre groapa căscată în mijlocul luminişului.

Pentru plutonul de execuţie era o treabă obişnuită. Astfel de gropi comune mai'săpaseră în Polonia şi în Rusia şi îitT lagărele improvizate pentru prizonierii' din

Răsărit şi pentru evrei. Împuşcaseră şi îngropaseră mii de oameni de toate vârstele şî sexele.'Strigătele de jale ale femeilor şi copiilor nu mâi însemnau pentru ei nici măcar cât ţipetele păsărilor a căror linişte o tulburaseră. Unii dintre ei erau căsătoriţi şi aveau'copii; acum glumeau între ei şişi omorau timpul fumând şi trăncănind. Doi dintre ei 'rezolvau cuvinte încrucişate. Subofiţerul inspectă groapa, hotărî instalarea mitralierei, apoi se întinse la umbra unui copac. Felul în care ramurile groase filtrau razele soarelui îi provocau o mare încântare.

Calea ferată se afla la circa o jumătate de milă depărtare. Din locul acesta ar fi auzit imediat trenul. Va mai dura apoi ceva până când copiii vor străbate câmpia şi vor intra în pădure, mai ales dacă printre ei erau şi unii mai mici. Subofiţerul închise ochii şi se lăsă pradă tihnei care domnea în jur. Era o dimineaţa foarte calduroasă.

Unul dintre gropari îi aduse o cafea. Subofiţerul se ridică în capul oaselor şişi privi ceasul. Se făcuse nouă. Copiii erau deja în întârziere. Îşi încheie nasturii de la tunicăj îşi potrivi boneta pe cap şi se duse la liziera pădurii, âe unde putea vedea mai bine calea ferată. Nici urmă de tren.

* * *

Maiorul se uită la ceas. Se afla în pragyl uşii şi privea afară spre mulţimea tăcută şi ursuză. În spatele lui, învăţătoarea şi' copiii erau gata de plecare. Copiii aşteptau cu ghiozdanele în spate şi cu cărţile în braţe; unii dintre ei mai plângeau înca. Maiorul îi auzea prin u'sa închisă şi aşta îl irita la culme. Standartenfiihrerul era în întârziere. Îi promisese că va fi acolo întro oră şi trecuse deja o oră şi douăzeci de minute. Maiorul avusese un moment de ezitare. Trenul era gata; camionul care îi va duce pe copii la gară fusese tras lângă şcoală, unde era păzit ae oameni înarmaţi ai SS-ului.

Cu cât va mai amâna plecarea, cu atât ştirile despre mutarea copiilor se vor răspândi şi mai mult prin tot satul. La gară se va aduna o adevărată gloată de oameni. Maiorului nui mirosea a bine. Avea experienţă în aprecierea stării de spirit a mulţimii. Cunoştea senti- inentul spaimei şi al nehotărârii pe care le cunoscuse tparte des la ceî condamnaţi la moarte. Recunoştea foarte uşor o atmosferă care putea degenera în revoltă. O dată 'răspunsese de un grup de prizonieri evrei şi polonezi şi în rândul acestora izbucnise o revoltă. Cu puţin înainte sesizase pe chipurile acestora înfometate şi disperate o oarecare uniformitate. Aceeaşi înfăţişare 'o aveau acum bărbaţii şi femeile din faţa şcolii. Nu era departe clipa în care aceştia se vor'năpusti asupra camionului, fără să le mai pese de soldaţii care vor deschide focul asupra lor. Şi cand te gândeşti că standarten- fiihrerul îi atrăsese în mod special atenţia asupra necesităţii ca operaţiunea să decurgă fără nici un incident. Maiorul lua două hotărâri. Pe prima o puse în practică imediat, intrând în clădirea şcolii.

Se duse direct la Madame Giffier. O găsi cu un brat pe umerii a doi copii cu feţele scăldate în lacrimi, d salută.

– E timpul să plecăm, Madame, îi spuse el. Înainte de tt ieşi însă vreau sa vă atenţionez asupra unui lucru foarte important. Afară aşteaptă' un camion care vă va duce la gară. Tot acolo se află şi o mulţime de oameni. La prima tentativă de salvare a copiilor oamenii mei vor deschide focul. Nu asupra civililor, ci a dumneavoastră şi a copiilor. Sunt sigur, continuă el cu uşor zâmbet pe Buze, că nu vă temeţi pentru viaţa dumneavoastră, dar că în acelaşi timp nici nu doriţi sa fie ucişi copiii pe care îi ţineţi în braţe. Acum aş vrea sâ ieşiţi şi sale transmiteţi celor de afară ce vam spus eu. Ave'rtiz'aţii să nu se amestece în plecarea copiilor. Sj)uneţile că' micuţii 'lor vor muri în momentul în care părinţii vor face prima mişcare.

Maiorul deschise uşa 'şi făcu un semn cu'bastonul.

– Din clipa aceasta'sunteţi răspunzătoare pentru tot ce se va întâmpla, spuse el.

– Unde ne trimiteţi? Spuneţimi măcar atât înainte de a iesi.

– fn Germania, răspunse maiorul. Întrun lagăr de detenţie. Nimeni nu se va atinge nici de dumneata, nici de copii. Dar părinţii lor trebuie pedepsiţi. După un timp veţi fi eliberaţi cu toţii.

– Îmi daţi cuvântul dumneavoastră de onoare?

– Bineînţeles. Ieşiţi şi faceţi ce vam spus.

Ajunsă î'n soarefe'orbitor.' învăţătoarea clipi de mai multe ori până se obişnui cu lumina. Din mulţime se ridică un murmur puternic şi lumea se mişcă în direcţia ei, dar fu respinsă de paturile puştilor mânuite de sodaţi.

– Doresc să vă spun câteva'cuvinte, ridică ea glasul pentru a se face auzită. Pentru numele lui Dumnezeu, ascultaţimă! Peste câteva minute vom pleca de aici. Vom fi'duşi în Germania, dar nu vom păţi nimic. Copiii sunt sănătoşi şi nu o să li se întâmple nimic, dar dacă veţi încerca să ne staţi în cale, vor fi împuşcaţi. Nu faceţi nici o mişcare, nu încercaţi nimic, pentru 'numele lui D'umne zeu.

Din mulţime se auzi un strigăt:

– Ce face Janine a mea? Pierre, Mărie, sunteţi bine'.' Philippe... Raoul...

– Ajunge, se răsti la oameni maiorul care între timp venise lângă învăţătoare. Duceţivă şi scoateţii pe copii afară!

– Sunt bine cu toţii, strigă cât putu de tare Micheile Giffier. Sunt bine, staţi liniştiţi! Am să am grijă de ei.

Doamna Giffier se întoarse în şcoală. Înăuntru coj>iii o aşteptau aliniaţi cu feţele la ea. Lacrimile o orbiseră şi, pentru'O: clipă, c'rezu ca va leşina. Salvarea ei veni din partea Carolinei Camier care o apucă de braţ.

– Nu plângeţi. Madame, îi şopti fata. Noua nu ne esic frică. Vom rămâne împreună. '

– Esti o fată bună, spuse Micheile Giffier.

Îşi duse mâna la ochi şi vru să zâmbească, dar nui ieşi •decâf o grimasă de durere.

Fata o strânse de mână. Pe chipul ei se citeau hotărârea şi îndârjirea. Era un copil urât şi semăna leit cu tatăl ei. Carolina îi aruncă o privire plină de ura maiorului.

– Copii, li se adresă elevilor Micheile Giffier. Acum i) să plecăm. Nu vă temeţi, vom rămâne tot împreună. O sa mergem cu trenul într-'un loc în care vom rămâne câteva zile,"apoi ne vom întoarce acasă. Aliniaţivă pe doua rânduri şi faceţi întocmai ce vă spun soldaţii. Suntem gata. Încheie ea! întorcânduse către maior.

Fusese cea dea doua hotărâre luată de maioi

Vierken îi ordonase săi mute pe copii. Oamenii maiorului aşteptau în pădurea Chemire, iar mulţimea de afară sc afla'încă sub influenţa celor spuse de învăţătoare. De aşteptat nu mai putea aştepta. Spera ca în felul acesta să evite eventualele incidente.

– Bine. spuse el. apoi deschise uşa şcolii. Toată lumea ifară!

Îţc

La o sută de metri în fata ei zări un grup de SS-işti. Îi observase şi pentru o clipa frânase. Erau trei bărbaţi înarmaţi cu pistoale mitralieră şi un motociclist. Stăteau pe marginea drumului şi aveau misiunea de a opri pe oricine sar îndrepta spre St. Blaize. Din moment ce nu existau autoturisme particulare în folosinţă în această /.onă şi localnicii călătoreau numai pe jos sau pe biciclete, f nu sâ consideratAnecesar să se blocheze drumurile care, duceau spre sat. În felul acesta un singur motociclist era suficient pentru controlul întregului trafic. Louise avea foarte puţin timp de gândire la dispoziţie. Prima reacţie, aceea de teama, o făcuse să încetinească. După aceea însă apăsă cu toată puterea pe accelerator. Dacă o vor urmări, probabil că o vor prmde; drumul era îngust, iar Louise nu era obişnuită cu maşina greoaie. Cu siguranţă însă că nu vor urmări Mercedesul personal al standarteri- fiihrerului, cu însemnele naziste fluturând pe fanion, doar dacă vor avea suficient timp săşi dea seama că la volan se afla o femeie.

Strânse volanul cuA putere şi apăsă pedala accele- ' raţiei până la podea. În viteza'cu care trecu pe lângă grupul de soldaţi nu reuşi să vadă decât o imagine [.neclară din care -distinse 'o siluetă care o saluta." La următoarea curbă a fost pe punctul de a pierde direcţia. Se forţă din toate puterile sa îndrepte roţile şi să res'ta- j bilească echilibrul maşinii. Apoi încetini şişi încordă auzul. Motociclistul nu se luase după ea. 'Văzuseră 1 maşina, dar pe şofer îl percepuseră la fel de neclar cum îi ■Zărise şi Louise pe ei. Contesa ridică o clipă piciorul de [ pe acceleraţie; tremura toată, iar mâinile ii erau atât de [ transpirate încât îi alunecau pe volan. Mai avea doar patru kilometri până la Lavalliere. Din nou mări viteza.

luând cu grijă virajele de pe traseu. La un moment dai intră întro groapă de pe drum şi şocul loviturii o aruncă de pe scaun. Încercă să se gândească la castel şi la Vierken pe care îl lăsase zăcând întro baltă de sânge pe covorul din salon, la Regine care nuşi mai revenise din soc, jelinduşi fostul iubit. Trăise un' adevărat coşmar. Nui venea să creadă nici acum că aşa ceva se putuse întâmpla. Avusese un sentiment de panică, imaginăm duşi că totul fusese o iluzie, că la un moment dat în timpul somnului ei de câteva ore avusese o oribilă halucinaţie. Reuşise săşi învingă această panică. Deschise fereastra maşinii şi curentul de aer o învioră puţin. Lavalliere - un kilometru. Mai puţin de un kilometru. Se zărea deia centura de copaci care înconjurau câmpul deschis. Dypă ce se căsătoriseră, Jean o adusese aici la un picnic. Îsi reaminti deodată mirosul ierbii şi lumina pestriţă de deasupra capetelor lor. Puse frână şi maşina se opri. Când coborî, înjur era o linişte deplină. Începu sa înainteze printre copaci. Dacă ple'casera deja... Nimic. Nici urmă de avion, nici un semn de viaţă. Synti o mână pe umăr. Louise se întoarse scoţând un ţipăt. În faţa ei, cu puşca aţintită spre ea, se afla'Albert Dumois, ajutorul măcelarului din sat.

– Dumneavoastră eraţi?! spuse el uimit. Când ani văzut maşina oprinduse eram cat peaci să trag.

– Unde e contele?

– În partea cealaltă a pădurii. Acolo, sub copacii ăia... Vedeţi avionul?

Acum ii vedea, acoperit de plasele pentru camuflai Louise nu spuse nimic. Începu sa fugă întracolo.

Primul îl zări pe Savage; acesta o prinse în braţe şi o strânse o clipă. Louise se desprinse imediat.

– Trebuie să plecaţi imediat la Chemire, spuse ea cu sufletul la gură, după fuga disperată. Imediat... Vor sa i împuşte pe copii.

Între timp fusese înconjurată şi de restul bărbaţiloi Jean de Bernard îşi croi drum spre ea şii spuse calm lui Savage:

– Dăi drumul soţiei mele! Louise. ce sa-ntâmplai'.' Cum ai ajuns aici?

– Cu maşina lui Vierken. spuse ea. A venit la şi

Blaize cu Regine. Ascultămă şi numi mai pune întrebări. Regine a aflat că nemţii vor săi ucidă pe copii în pădure. Transportul cu trenul a fost doar un pretext. O, Doamne!

Louise tăcu şi Jean întinse braţele spre ea. Pentru câteva secunde eâ îl prinse de mâini.'Apoi se retrase şi se ndresă din nou celor de faţă:

– Acum nu am timp sa vă povestesc ce sa întâmplat. De dimineaţă îi urcau pe copii în tren. Dacă nu ajungem acolo la timp, copiii vor fi împuşcaţi şi apoi îngropaţi în pădurea Chemire.

– Eşti sigură? Nu cumva e vreo păcăleală?

– Nu, răspunse ea. Acesta e adevărul.

– Şi cum ai ajuns în posesia maşinii lui Vierken? întreba Savage pe un ton liniştit. El unde e acum?

– La castel.E mort. Regine laîmpuşcat.

– Grozav, continuă Savage, uitânau-'se pe rând la chipurile celor din jur.

Pilotul englez şi navigatorul său se alăturaseră şi ei grupului. Nu ştiau decât câteva cuvinte franţuzeşti şi fiuşi dădeau seama de ce se întâmplase.

– Camier, tu şi cu contele luaţi patru oameni şi muniţie. Vom folosi şi Mercedesul'. Cât facem pană la Cfiemire? ^ . nuu

– Pe drumul difect, douăzeci de minute, răspunse Jean de Bernard. Dar mai există un drum mai lung care ocoleşte St. Blaize şi irţjersecteză calea ferată la vreo trei kilometri mai încolo. În punctul acela se află o barieră acţionată manual.

' - Dar va fi controlată de nemţi, izbucni Camier.

– Ce te face să crezi? îl întrebă Savage păstrânduşi calmul.

Chipul primarului era contorsionat. Aveai impresia că se va prăbuşi dintro clipă în alta.

– Nemţii nu se aşteaptă la nici o încurcătură. Cine mânuieşte de obicei bariera?

– Se'rvard, bolborosi primarul. Servard. Un tip trecut de şaptezeci de ani. Mai tot timpul şil petrece dormind... Dumnezeu ştie cum până acum nu sa produs acolo nici un accident.'.. Caroline... O, Iisuse, ajutămă!

Camier se prăbuşi la pământ şişi acoperi chipul cu mâinile. Plângea cu suspine, un plâns sinistru şi inuman în agonia lui."Louise se apropie de el şil zgâlţâi apu- câncTul de umeri.

– Nu mai plânge, spuse ea. Nu ajută la nimic. S-ar putea să mai ajungem la timp.

Primarul se ridică încet, ştergânduşi tăţa cu dosul palmei.

– Iertaţimă, Madame, bolborosi el. Iertaţimă. Nu am mai putut să rezist...

. - Cât facem până acolo pe drumul mai lung? întreba Savage întorcânduse către Jean de Bernard.

Scena leşinului lui Camier nu era deloc în măsură sa ridice moralul celorlalţi bărbaţi ai căror copii primiseră şi ei sentinţa la moarte.

– O jumătate de oră, poate patruzeci de minute. Tu cum ai reuşit să ajungi până aici, Louise. Nu ai dat peste nici o patrulă pe drum?

– Una singură, un motociclist şi câţiva SS-işti. Am trecut ca fulgerul printre ei şi nu mau văzut. Au crezut probabil că în maşmă era Vierken.

– Atunci aceasta va fi ruta Mercedesului. Jean, tu pleci cu Camier şi luaţi jumătate dintre oameni cu voi în dubă. Eu voi merge pe drumul mai scurt cu Mercedesul. Dacă unul dintre"noi va fi oprit, celălalt tot va reuşi sa ajungă.

Savage scoase o ţigară, o aprinse, apoi io întinse contelui.

– Va conduce tot Camier. Mergeţi în intersecţie şi aşteptaţi. Dacă ajungeţi la timp şi trenul opreşte pentru ai descărca pe copîî, atacaţi. Dacă nemţii au efectuai deja această operaţie, ne întâlnim la Chemire.

– Şi dacă ajungem prea târziu? întrebă Albert Du mois, uitânduse pe rând la Savage şi la conte. Dacă n găsim morţi, monsieur, ce ne facem?

Cel care îi răspunse fu Jegn de Bernard.

– - Atacăm şi ucidem toţi nemţii pe care îi întâlnim în cale, spuse el. Nimeni dintre noi'nu va mai rămâne viu dar dacă se întâmplă aşa ceva, nimeni dintre noi nu va mai dori să trăiasca. Louise. spuse el, luând mâna soţiei şi sărutândui-o, Dumnezeu sa te binecuvânteze pentru curajul de care ai dat dovadă venind aici. Roagăte pentru noi!

– Vin şi eu cu voi, protestă Louise. v

– Ba nu. tu nu vii. Rămâi aici cuprietenii noştri de la tiviaţia britanică. Vă rog să aveţi grija şi de ea.

– Nu vă faceţi nici o problemă, îi răspunse tânărul pilot. Dar ce sa-n'tâmplat? Dtj ce atâta panică?

– Mergem săi eliberăm pe copii, ii explică Savage. Ticăloşii vor săi omoare. Mai acordaţine trei ore, şi dacă nu ne întoarcem în acest timp, plecaţi naiba de aici. Nu uitaţi so luaţi şi pe madame de Bernard cu voi.

Nu o atinse pe Louise. O salută doar ridicând puşca «utomată.

– Acum o să plecăm, spuse el. Şi o să ne întoarcem.

Rămânând lângă pilot, Louise îi urmări cu privirea cum străbătură câmpul scăldat de soare şi intrară în «mbra copacilor. Câteva minute mai târziu/sunetul motorului de Mercedes fu urmat de zdrăngănitul incon- f'undabil al dubei lui Camier. Apoi se lăsă liniştea. Pilotul fiu părea în toate apele Jui. Femeia începuse să plângă, iar el nu ştia ce să facă. Îşi aduse aminte de plosca deTa brâu şi it) întinse imediat.'

– Beţi asta, spuse el. Vă va face să vă simţiţi mai bine. Haideţi, 'nu mai fiţi necăjită! Oricum nu puteţi face nimic. s!. - Mulţumesc,'spuse Louise, luând o înghiţitură.

Whisk'vul tare o făcu să tuşească. Apoi îşi trecu mâna peste ochi, folosind gestul lui Albert Camier.

– Îmi pare rău, spuse" ea. M-au lăsat un pic nervii. Acum mă simt mai bine.

Englezul avea un chip tânăr pe care se citea îngrijorarea şl brusc, lipsa lui de înţelegere o înfurie pe Louise care se îndepărta de el.

– Sunteţi americancă? întrebă el. luânduse după Contesă.

Simţea nevoia să stea de vorbă cu cineva. Era foarte curajos în situaţii pe care le înţelegea, dar să aştepte timp Be trei ore în Franţa ocupată de nemţi în timp'ce un grup de francezi lipsiţi de experienţă încercau să atace forţe ale SS-ului nu era tocmai misiunea pentru care fusese antrenat. Navigatorul şi mitraliorul se aflau în avion. Câmpul liniştit şi scăldat de razele soarelui, precum şi copacii din jur constituiau pentru el cel mai sinistru decoi pe carel văzuse vreodată.

– De unde sunteţi de loc? insistă el. Cum aţi ajuns aici?

– Aici trăiesc, îi răspunse Louise. Sunt căsătorită cu un francez. Ar fi trebuit să mă ia şi pe mine. Nu suport această aşteptare.

– E întradevăr îngrozitor, recunoscu şi pilotul. Daca apar friţii, am ordin sa dau foc avionului. În cazul acesta mă tem că va trebui să ne descurcăm cum vom putea.

– Pentru mine nu mai contează, spuse Louise întor- cânduse spre el. Unul din marii şefi ai nemţilor zace mort în casa mea, împuşcat de sora bărbatului meu. Suntem terminaţi, orice sar întâmpla. şi nici numi pasa de nimic, în afara de salvarea copiilor. Nemţii leau sapa! deja o groapă comună în pădure.

– Dumnezeule, murmură aviatorul. Doar nu credeţi aşa ceva!

– Ba da, îi răspunse Louise. Pot crede orice. Îmi daţi şi mie o ţigară?

– N^ vă faceţi griji, spuse el. Totul se va termina cu bine. În două bre oamenii dumneavoastră se voi întoarce. Luaţi tot pachetul. Mai am o mulţime.

Louise îl văzu scoţând un revolver mic din jacheta. Încărcândul şi punândul apoi la loc. Apoi se aşezai a amândoi pe 'iarbă, la umbra aripilor şi începură sa aştepte.

* * *

Locomotiva trimisă de la Paris era o maşină veche, cu aburi, condusă de un militar german şi de doi mecanici de la depou. În spate avea remorcat uri singur vagon de tipul celor folosite pentru transportul vitelor. Acesta avea toţi pereţii din lemn vopsit cu ulei ars şi uşa culisani.i trasă. La intrare era postat un soldat SS'cu'un bici de piele în mână. Primul grup de copii urcă în vagon făi.i nici un ajutor; un băieţel de şapte ani a trebuit să lie ridicat de neamţ până lâ nivelul treptei celei mai înalte Băiatul avu un moment de ezitare şi începu să ţipe, îngi i > zit de întunericul dinăuntru. Biciul pocni, avertizându i pe ceilalţi să se grăbească. Băiatul fu împins înăuntru: nu i se mai auzea decât plânsul insistent. Micheile Giffier fu lăsată la urmă. Rămăsese lângă maior şi privise cum l'Andul patetic de copii dispăruse în gura neagră a vagonului. Ţinea în braţe o fetiţă de cinci ani. Brusc se întoarse către maior.

– Aţi promis că nu vor păţi nimic, e adevărat?

– V-am dat cuvântul meu de onoare, răspunse maiorul. Acum grăbiţivă pentru că suntemjn întârziere şi vă aşteaptă o călătorie destul de lungă. Înăuntru veţi găsi mâncare şi apă. Hei! Hitier!

Învăţătoarea avea un trup firav, hainele îi erau şifonate iar părul în dezordine. Toate acestea îi aminteau maiorului de mulţimea de femei pe care le expediase în călătorii similare.'Persoanele iremediabile, fiinţele infe- lioare, evreicele care îşi boceau pruncii strângandui în braţe, categoriile umane însemnate de destin pentru a fi la discreţia^celor puternici.

Fata urcă cele câteva trepte şi intră în vagon. La un ordin al maiorului usa vagonului fu închisă şi zăvorâtă cu zgomot. Strigătele dinăuntru se auzeau acum înăbuşit. Trei dintre oamenii maiorului urcară în cabina mecanicului. alăturânduse conducătorului de tren. Un altul se sui pe vagon şi se ghemui lângă mitraliera montată acolo. La un semn' al maiorului, trenul se puse în mişcare, scoţând un fum gros. În urma lui, încercuiţi de soldaţi SS. Oamenii care se'adunaseră la gară scoaseră un strigat de tiurere. Maiorul se întoarse spre ei şi le spuse:

– V-aţi făcuto cu mâna voastră! Acuiţi sper că ati aflat preţul opoziţiei voastre faţă de Reich! Intoarceţivâ la casele'voastre!' Imprăştiaţivă, că de nu oamenii'mei vor trage!

La gară nu erau mai mult de douăzeci de bărbaţi şi femei. Părinţii disperaţi din jurul şcolii nu avuses'era suficient timp să ajungă aici. Neputincioşi, sătenii începură să se retragă. "Multe femei plângeau, bărbaţii priveau înapoi şi blestemau, câţiva ameninţau cu pumnii în aer. Un soldat trase o rafală'pe deasupra capetelor şi aceştia se risipiră care încotro. Şeful gării fusese încuiat în biroul lui. Nemţii sparseră uşa cu dispreţ: bărbatul ieşi împle- ticinduse. SS-iştii se urcară în ordine în camioane şi convoiul se puse în mişcare.