Evelyn anthony

– Am încercat să mă gândesc la ea în seara asta, dar nam reuşit. În clipa în care am aflat ce i sa întâmplat, imaginea'ei mia rămas întipărită în minte. Aveam un iaht" drăguţ şi o duceam mereu la Cape Cod. Adora marea. Era'singurul lucru pe carel făceam de dragul ei şi care îi plăcea cu adevărat. Mio amintesc şezând la prora, Erivind marea în timp ce vântul se juca c'u părul ei lung. >e obicei se bronza foarte puternic. Era belgiancă. O chema Patricia.

Louise îi trase chiştocul ţigării dintre degete.

– şi ce sa întâmplat? De ce nu a rămşs în America?

– 'Pentru că ma părăsit, spuse el. În patru ani de, • căsnicie nu a fost niciodată fericită în Cal lifornia. Am încercat să ne mutăm cu serviciul la New York, dar acolo lucrurile au mers şi mai rău. Ne cunoscusem în Elveţia, j Neam căsătorit 'când ea era doar o copilă. Abia terminase şcoala la o mănăstire. Nici nu şia dat seama ce sa întâmplat cu ea. Dar a încercat,'Dumnezeule, amândoi am încercat să facem ceva. Era drăguţă, delicată şi plină de curaj, genul tău de curaj, foarte inimoasă, dar mai puţin raţională. Eu însă nam fost bărbatul pe I care şi la dorit şi'sa întors acasă, luândo şi pe fetiţă cu f ea. Micuţa avea'pe atunci doi ani. Despre ea nu vreâu să | vorbesc.'

– Aşa este, spuse Louise. Nici nu ai putea. Şi de ce a | fost arestată soţia ta?

– Pentru o 'faptă identică cu a ta: a ascuns în casa ei un aviator al aliaţilor. Cineva a trădat reţeaua, iar ea a fost prinsă şi trimisă la Auschwitz. Împreună cu fetiţa. Timp de doi'ani nu am ştiut decât atât. Am încercat totul: Crucea Roşie Internaţională, Ambasada Americană din Geneva, legăturile din Spania... totul. Nimeni nu a reuşit â

să o scoată de acolo. Pe vremea aceea eram în armată, la departamentul juridic. Stăteani ca pe ace pentru că eu vroiam să lupt. Ei aveau însă nevoie de avocaţi, aşa că am rămas la munca de birou. Apoi a sosit momentul. Am fost chemat de către comandantul meu care arăta de parcă cineva iar fi scos toţi dinţii din şură şi de un alt tip, un locotenent colonel de la Sei'viciul ae Informaţii. M-au invitat să iau loc, miau dat o ţigară şi miau oferit un scotch. Apoi miau spus totul despre Patricia şi copil. O evreică din Spania, care reuşise să scape din lagar, se împrietenise cu ea acolo. Patricia a fost între timp mutată în corpul special. Cealaltă femeie na mai văzuto câteva săptămâni, până când, întro bună zi, îndreptânduse către dispensar, a fost martora unei înmormântări în groapa comună din incinta corpului special. A^văzut toate cadavrele, printre care şi pe cel al Patriciei. Încă o mai ţineape fetiţa în braţe.

– O, Dumnezeule, spuse Louise. Ce îngrozitor.

– Atunci am plecat de la departamentul juridic, continuă Savage. M-am înrolat întro unitate specială a Serviciului dezinformaţii, precizândule şi motivele pentru care o fac. Şi astfel,'în momentul în care au avut nevoie de un om pentru această misiune, mau ales pe mine. Cu puţin înainte de al ucide în seara asta, ticălosul a deschis ochii. Cred că până acum am trăit numai pentru clipa aceea.

– Nu trebuie să te simţi vinovat, spuse Louise. Nu a fost vina ta.

– N-am reuşit să o fac fericită, spuse Savage. Când mia spus că se întoarce la ai săi, nu mamAopus. La şase luni după plecarea ei, a izbucnit războiul. În clipa aceea ar fi trebuit să plec în Europa şi să le aduc înapoi.

– N-ai iubito, nui aşa?

Savage se întoarse spre ea.

– Nu, răspunse el. Din cauza asta am lăsato să plece şi din clipa aceea miam pierdut toată liniştea. Nu am î'ubito şi din cauza asta au murit amândouă în condiţii atât de îngrozitoare.

Savage îşi lăsă brusc capul în mâini.

– Simt nevoia să beau ceva.

Louise se ridică.

– Îti aduc imediat.

Găsi sticla de coniac a lui Minden şi o aduse sus. Turnă în paharul ei de apă, pe care apoi il întinse americanului.

– Nu trebuie să plângi din cauza asta, spuse Savage. Nu suport să te văd plângând. Vino şi aşeazăte lângă mine.

O strânse cu putere în braţe.

– Ce ţia făcut friţul ăla?

– Ce 'mai contează... Am stat şi team aşteptat, înfricoşată şi deznădăjduită. Măcar da'că aş fi fost o persoană deosebită... Ai dreptate, mam culcat cu un neamţ, astai tot. Să nu mai vorbim despre asta. Acum nu mai contează decât ce ai făcut tu.

– Asa este, spuse Savage, dând coniacul pe gât. L-am ucis pe Bruhl şi am distrus laboratorul. Când se vor duce acolo dimineaţă vor avea nevoie de o barcă.

– Şi ce ai sâ faci acum? Trebuie să pleci imediat.

– O £ă plec mâine. Totul trebuie să pară cât mai natural. În zonă va fi instalat un puternic dispozitiv de securitate, dar paşaportul meu elveţian mă va ajuta să trec. Voi pleca la Paris şi de acolo la Berna. Nu aş vrea să rămân prea mult pe aici. Cu antecedentele lui'Jean şi beneficiind de protecţia lui Minden, tu nu vei fi suspectată.

– Trebuie să pleci, repetă Louise. Orice sar întâmpla, nu e bine sa rămâi prin apropiere. N-ar fi rău să pleci chiar în noaptea asta.

– Acum nici naş avea cu ce, iar un verişor elveţian care se respectă cu adevărat nu dispare la ora cinci dimineaţa. Prietenul nostru Minden ar putea intra la bănuieli.'Mâine vreau să mă văd cu el şi să ne luăm rămas bun. Nu aş vrea să te las încurcată cu nimic.

O întoarse cu faţa spre el şi o sărută. Louise se cutremură şi Savage îi'dădu drumul.

– Mie frig, spuse ea, iartămă.

– Ai trecut prin destule în seara asta. Culcăte.

Contesa se întinse pe pat, iar el o acoperi şii netezi cuvertura. Trupul fejneii era rece ca gheaţa. Contesa îşi pierduse tot curajul. Îşi scoase o mână de sub cuvertură şi o întinse spre el.

– Mie frică, spuse ea. Nu ştiu de ce, dar am nişte presimţiri îngrozitoare. Ia maşina lui Jean şi pleacă. Chiar acum. Te rog, Roger, nu ma[aştepta până mâine.

– Culcăte, o îndemnă el, şi nuţi inai face griji. Savage stinse lumina şi ieşi. Louise rămase singură în beznă. Totul decursese perfect şi americanul reuşise să se întoarcă nevătămat. Peste' câteva ore va părăsi castelul. Mâine pe vremea asta va fi la multe mile depărtare. Nu exista nici un motiv pentru panica ei obsesivă care îi spunea că lucrurile nu se vor sfârşi totuşi asa.

CAPITOLUL 6

Franz Zerbinski era ordonanţa colonelului von Gehlen de doi ani. Îl slujise pe acesta în Belgia, când însoţise forţele de ocupaţie şi petrecuse un an la Bruxelles. Când sau mutat la Paris,Tranz a fost încântat. la trimis, nevestei un parfum franţuzesc şi ciorapi de mătase, apoi sa încurcat cu o fată 'pe care a acostato întro dimineaţă de duminică întro cafenea de pe Champs Elysees. Aceasta avea şaptesprezece ani, o prostituată mică de statură şi durdulie care îi intrase în suflet şil făcuse să se simtă ca acasă. Trimiterea colonelului său la Castelul Diane îi întrerupsese această relaţie fericită. Nu se mai vedea cu ea la fel de des şi se temea că tânăra îsi găsise alt prieten.

Dormise o ora, după aprecierea lui, şi când se trezise din cauza unui cârcei la piciorul stâng,' descoperise că trecuse de ora patru. Aţipise pe un scaun din dormitorul colonelului, aşteptândulpe acesta să urce şi săl ajute la dezbrăcat. Acesta era ritualul fiecărei seri:'dezbracarea şi pregătirea de culcare a ofiţerului său. Acesta era de cele mai multe ori beat şi nervos şi uneori îl mai repezea pe Franz, care însă învăţase cum săl îmblânzească. Nu era foarte rău pentru u'n ofiţer. Era chiar generos cu ordonanţa sa. Singurul dezavantaj al slujbei era prostul obicei al' colonelului de a se îmbata în fiecare noapte, ceea cel obliga pe Franz să rămână treaz până cand acesta urca în camera sa. Se făcuse patru şi douăzeci dimineaţa. Niciodată nu mai întârziase atât de mult. Franz se ridică şi îşi întinse oasele. Era îngrijorat. Dacă von Gehlen adormise în sala de mese înseamnă că de data aceasta întrecuse măsura obişnuită. N-ar fi bine să fie văzut acolo de ordonanţele care vor veni în zori. Dacă se va duce săl trezească va fi muştruluit. Dacă îl va lăsa acolo va fi şi mai rău.

Exista în Franz un sâmbure de loialitate. Nu ar fi dorit ca ofiţerul său se se facă de ruşine. Aşa că se hotărî să coboare'la popotă şi săl aducă în dormitor. Datorită acestei hotărâri, Bruhl a fost descoperit cu multe ore înainte de cum anticipase Savage. În zăpăceala care a urmat nimeni nu a cotrobăit sa verifice laboratoarele decât mult mai târziu, la prima oră a dimineţii, oră la care apa crescuse atât de mult încât inundase coridorul. Dar SS-ul sosise la castel cu mult înainte.

În dimineaţa aceea, pe la şase. Obergruppenfiihrerul Knocken, sef al SS-ului din Paris, investiga deja cazul de la Castelul Diane. Venise însotit de şapte membri ai personalului său şi de locţiitorul său. Adolph Vierken. Alesese sufrageria', unde lui Briihl îi plăcuse să prezideze peste colaboratorii săi apropiaţi şi se aşezase în capul mesei imense. Era un bărbat urât. tuns atât de scurt încât părea aproape chel şi cu nişte o'chi miopi deformaţi şi mai mult de o pereche de lentile foarte groase. Într-'o mână ţinea un stilou de aur şi din când în când se lovea cu capătul acestuia peste dinţi. În faţa lui se atlau cei doi soldaţi care fuseseră de gardă noaptea trecută la intrarea principală. Ambii stăteau în poziţie de drepţi şi aveau chipurile schimonosite de frica. Knocken le luase declaraţii celor de la poartă. Registrul de intrări se afla în faţa lui". Virken stătea în dreapta lui fumând şi ascultând interogatoriul. Fusese trezit cu o oră înainte de un telefon de urgenţă de la Castel. Briihl fusese descoperit aproape imediat'după găsirea cadavrului colonelului. În întreg castelul a fpst dată pe loc alarma, apoi a fost anuntat Knocken. În mai puţin de o oră acesta a sosit la castel însotit de Vierken şi de'ofiţerii săi.

A 5 5 5

În calitatea lor de ofiţeri superiori ai Forţelor germane de Securitate. Knocken şi Vierken cunoşteau semnificaţia morţii lui Bruhl şi ce însemna ea pentru efortul de război al nazismului.

– Acum, spuse Knocken. aş vrea să vă gândiţi bine înainte de ami da un răspuns. Am în faţa mea raportul gărzilor care au făcut de serviciu la poarta principală.

Între nouă seara şi miezul nopţii au ieşit din castel şapte ofiţeri. Cu toţii sâu întors până la doua noaptea. Apoi a fost admis un al optulea ofiţer. Acesta a trecut pe poarta pricipală. Spuneaţi că laţi făsat să intre în castel cam pe la aceeaşi oră. Aşa este?

Ambii bărbaţi încuviinţară:

– Da, Herr Obergruppenfuhrer.

– De când sunteţi în serviciu aici? Tu..., spuse el, adresânduse soldatului.

– De cinci luni. domnule.

– şi tu?

– De patru luni. domnule.

– Aşa deci. spuse Knocken lovinduşi dinţii cu capătul stiloului.

Apoi continuă cu glas scăzut:

– Ofiţerul pe care laţi lăsat să intre... spuneţi că sa întors pe la două şi douăzeci şi cinci de minute. L-aţi recunoscut?

– Nu, Herr Obergruppenfuhrer, răspunse cel cu vechime mai mare.

Avea în spate zece ani în serviciul SS-ului şi fusese chiar decorat pentru acte de vitejie în campania din Polonia.

– Şi de ce nu?

– Avea cascheta trasă pe ochi. domnule.

– Şi cum îl chema?

Knocken avea în faţa sa o listă cu treisprezece nume. Şapte din acestea aparţineau unor membri ai personalului care ieşiseră după ora douăzeci şi se întorseseră în'timpul nopţii. Fiecare fusese recunoscut la plecare şi la întoarcere. Celelalte şase nume, inclusiv al lui Minden, aparţineau unor ofiţeri cazaţi în interiorul castelului, nici unul dintre ei neprezentânduse încă la slujbă.

– Deci, repetă Knocken cum îl chema?

– Nu stiu. Herr Obergruppenfuhrer.

– Nu îaţi controlat permisul?

– Nu, domnule.

Knocken desenă pe coala de hârtie un cerc, iar în interior făcu un punct.

– De ce?

– I-am deschis uşa cu întârziere, domnule. El nea luat mamele şi a zis că'ne face raport.

– Înţeleg, spuse Knocken făcând încă un punct în interiorul cercului. Deci va luat numele, iar voi ati uitat săi mai cereţi permisul sau vreun act de identitate?

– Da, domnule, răspunse soldatul cu glasul chinuit de spaimă.

– Şi ce a făcut după aceea? încotro a luato?

– Â intrat în sala de mese, domnule.

Knocken se întoarse spre Adolph Vierken.

– Unde la ucis pe Von Gehlen/

Trasă o linie prin cerc. Ochii împietriţi aruncară flăcări spre soldat.

– L-aţi văzut ieşind de acolo?

Caporalul încuviinţă.

– Şi încotro a luato după aceea?

– Â urcat la etaj, Herr Obergruppenfuhrer.

– Exact, remarcă Knocken. A urcat la etaj. Acolo la ucis pe generalul Briihl şi nimeni nu a auzit nimic.

– E incredibil, spuse Vierken. Tipul ăsta a trecut de garda de la poartă, a intrat în castel, a ucis doi oameni şi a pătruns în pivniţă fără să fie oprit de nimeni!

Masca de gâze fusese găsită în lift, iar cheile lui Briihl în afara incintei castelului.

– Avea un _permis, spuse Knocken. Gărzile de la poartă i lau văzut, dar din nefericire nu iau reţinut numele. Există mulţi ofiţeri care ies seara din castel'fără săşi ia nici o măsura de protecţie. Aceştia dau dovadă de o neglijenţă crasă. Adevărul' este, continuă el adre- sânduse celorlalţi militari grupaţi în jurul mesei, că măsurile de securitate par a ^foarte superficiale.

Knocken îşi îndreptă privirile spre ofiţerul superior SS a cărui sarcină era protecţia lui Briihl şi a proiectului acestuia. Militarul nu îndrăzni săl privească în ochi.

– Te voi face responsabil pentru cele întâmplate, Griippenfuhrer Brandt. Responsabil pentru tot.

Cnipul ofiţerului cşpătă o culoare bolnăvicioasă.

– Da, răspunse el. Îmi recunosc vinovăţia. Dar vă rog să înţelegeţi că nu aveam nici un motiv să ne aşteptăm la o tentativă'de atentat...

– Vineri noaptea în această zonă a fost stare de alarmă! strigă la el Vierken. Ai dat ordin ca militarii din,Chartres să cerceteze regiunea. Nu ai găsit nimic şi ai presupus, repet ai presupus că a fost vorba doar de un zbor de recunoaştere. Presupunerea ta a fost însă greşită, Griippenfuhrer Brandt! Ai dat dovadă de imprudenţă şi de lipsă de discernământ. În realitate, aliaţii aujiaraşutât un agent! Şi omul acela a intrat noaptea trecuta aici şi la ucis pe generalul Bruhl.

– Şi ne va face să pierdem războiul, murmură.Knoc- ken pe un ton prea scăzut pentru a putea fi auzit de ceilalţi.

Apoi i se adresă lui Brandt care tremura ca varga.

– Am aicko listă cu treisprezece nume, lovind hârtia din fata sa cu stiloul de aur. Şapte ofiţeri care au fost identificaţi şi alţi şase care nu sau prezentat încă la serviciu. Un'al optulea a pătruns în castel şi apoi a ieşit viu şi nevătămat. Un bărbat al cărui nume'nu figurează pe nici o listă. El este ucigaşul pe care îl căutăm. Voi iaţi dat drumul să iasă de aici? se adresă el caporalului.

– Da.

– Descriel. Aminteşteţi toate detaliile.

Caporalul făcu un efort vizibil.

– Era înalt, domnule, cam cât mine. Purta cascheta trasă pe ochi. Nuiam văzut ochii şi nici culoarea părului nu am observato. Astai tot, Herr Obergruppenfuhrer.

– Probabil că vorbea şi germana la perfecţie. Asta nu înseamnă nimic. Deci nu' avem decât un bărbat înalt în uniformă de maior. Nu prea există şanse să dăm de el.

Knocken îl privi pe caporal şi pe soldat, care în tot acest timp nu scosese nici un cuvânt.

– Sunteţi arestaţi, spuse el calm. Executarea!

Cei doi luară poziţia de drepţi şi salutară:

– Heil Hitler!

– E valabil şi pentru tine, Gruppenfiihrer Brandt.

Ofiţerul se ridică, întinse braţul şi salută cu glas tare: -Heil Hitler!

Era un om mort şi o ştia. Dar părăsi încăperea cu demnitate.

Knocken se întoarse către Adolph Vierken.

– Te numesc comandant al acestei operaţiuni, spuse el. Vreau săl găsiţi pe ucigaş. Poţi să ceri cât de multe forţe şi facilităţi în humele meu.

'-'Vă mulţumesc^ domnule Obergruppenfuhrer, spuse Vierken. Dar la început trebuie să subliniez faptul ca ucigaşul a plecat de aici cu cel puţin patru ore înainte. După opinia mea, nar fi exclus să fi ieşit din zonă. Nu pot promite că îl voi găsi.

Knocken schiţă un zâmbet cu înţeles. Vierken nu era prost deloc; el nu'avea de gând să se angajeze la ceva ce nu era în stare să ducă la bun sfârşit. Iar cele patru ore decalaj atârnau greu. Doar un nebun ar fi rămas în interiorul unei raze mai mici de o sută de kilometri de Castelul Diane.

– Sunt de aceeaşi părere, spuse el. Recunosc că e prea puţin probabil c'ă-I vei prinde. Dar de un lucru sunt convins:' a fost paraşutat aici vineri noaptea. Cineva la adăpostit sâmbătă şi'duminică. ŞI cel care la ascuns este locuitor al acestui district. Maşina cu pricina a venit din direcţia St. Blaize en Yvelines. 'Cineva la ascuns acolo.

– Am să descopăr această persoană, îl asigură Vierken. Propun să închidem întreaga zonă. Nimeni să nu mai iasă sau mai intre din şi în acest district pe o rază de cincizeci de kilometri. Reţeaua telefonică şi transporturile vor intra sub controlul SS. Autoritatea militară regulată va fi suspendată. Vom suprima toate mijloacele de comunicare. Mai doresc ca batalionul al 7-lea sămi pună la dispoziţie trei sute de militari, precum şi vehiculele blindate necesare. Cartierul general mil voi stabili chiar aici, iar investigaţiile le voi conduce eu însumi.

– Foarte bine, spuse Knocken luânduşi din nou stiloul şi lovinduse peste dinţii de jos, apoi îşi roti ochii peste capetele ofiţerilor din jurul mesei.

Chipurile acestora erau înmărmurite şi grave.

– Domnilor, le vorbi el. Trebuie să vă'anunţ un lucru deosebit de grav. Ceea ce sa întâmplat aici în această dimineaţă nea costat războiul.

Dinspre ofiţeri se auzi un murmur, un protest mut. 'Knocken îşi ridică mâna.

– Nu exagerez deloc. Friedrich Bruhl şi opera sa suni de neînlocuit. Dar atât el cât şi invenţia sa au dispărut.

Nu ne mai rămâne decât răzbunarea. Aceşti oameni, continuă el întorcânduse către Vierken, aceşti oameni au sprijinit inamicul. I-am tratat cu prea multa blândeţe. Ocupaţia noastră a fost prea blândă. Şi iată rezultatul! Slăbiciunea noastră, domnilor, a adus patriei mame această nenorocire. Dar neo vor plăti scump!

Pumnul său încleştat lovi cu putere în masă.

– Dumneata, i se adresă el lui Vierken, va trebui să le dai o lecţie care să intre în istorie. Vreau săşi primească pedeapsa meritată, o pedeapsă pe măsura faptei lor...

Vierken se ridică.

– Vă promit că asa va fi, spuse el. Vă promit că francezii vor plăti atât de scump încât nu vor uita niciodată.

– Bun, spuse Knocken. Bun. Mă bazez pe dumneata.

– N-am să vă dezamăgesc, îi răspunse Vierken. Am să mă gândesc la ceva special pentru această operaţiune.

Şedinţa luase sfârşit. Knocken dădu două ordine care'trebuiau executate neîntârziat. Un pluton de execuţie al SS-ului îi împuşcă pe cei patru soldaţi care fuseseră de serviciu în posturile de la poartă şi de la intrarea în castel, iar Gruppenfiihrerul Brandt â primit un revolver cu care şia pus singur capăt zilelor. Un raport detaliat despre' dezastrul suferit a fost expediat direct Cancelariei Reichului din Berlin. Knocken şi Vierken sau întors la P-aris, unde Vierken sa dus la sediu pentru a rezolva timp de o oră problemele curente. Printre mesajele şi lucrările care îl aşteptau pe masa de' lucru se afla şi o scurtă notă sosită de la Ambasada Germaniei din'Berna. "Felon $ Brassier confirmă faptul că Roger Savage a plecat în Franţa. Poate fi găsit la Castelul din St Blaize en Yveline,' unde se ocupă de problemele financiare ale contesei de Bernard. Data sosirii sale: 30 mai. Urmează să revină la Berna la începutul acestei săptămâni. Este cetăţean elveţian şi locuieşte de cinci ani în Berna. Stop."

Vierken uitase de vărul prin alianţă al Reginei. Era încă prea preocupat de cele întâmplate la Castelul Diane, făcând eforturi uriaşe pentru a se împăca cu ideea asasinării lui Briihl şi a distrugerii laboratorului. Furia sa creştea şi mai mult'datorită sentimentului de neputinţă care nu mai putea găsi o supapă decât întro cruzime sălbatică.