Evelyn anthony

– Slavă Domnului! exclamă Jean. apoi i se adresă lui Savage. Camier şi ceilalţi ne aşteaptă. Plec chiar acum cu bicicfeta. Cunosc o scurtătură 'peste câmp care duce până la marginea pădurii. Am să ajung la casa lui Camier fără să fiu oprit.

– Mergem împreună, spuse Savage. După aceea plecăm la aerodrom să aşteptăm avionul.

Jean ezită o clipă, apoi veni spre Savage şii întinse mâna.

– Te felicit, spuse el. N-aş fi crezut că ai să reuşeşti.

– Nici eu, îi răspunse Savage. Iar până când nu vom vedea avionul decolând cu toţi copiii la bord, nu are nici un rost să ne felicităm.

– De ce ai venit? Nu ţiam spus să rămâi la Paris?

Regine nul mai văzuse niciodată în starea aceasta.

Era negru de furie, iar ochii; adânciţi în orbite, aruncau flăcări.:5e. apropie de ea şi'ridică mâna dreaptă. Brusc, Regine crezu ca avea să o lovească, dar nu făcu nici o mişcare.

– A trebuit să vin, Adolph. spuse ea. De ce eşti aşa de furios? De ce ai mai trimis maşina după mine?

– Pentru că am crezut că ai păţit ceva, urlă el. Am crezut că ai probleme. Acum însă am aflat că nu ai nimic, înafara acestei probleme în care nu poţisă te amesteci. Aşa că o să pleci imediat de unde ai venit.

– De ce nu mă laşi să rămân cu tine? îl întrebă ea. Nui asa că e din cauza'copiilor?

– Din cauza copiilor?!

Vierken o apucă de antebraţ, iar degetele lui îi striviră carnea provocândui un strigăt de durere.

– De unde ştii de copii? Răspundemi!

O lovi atât 'de tare [ieste faţă, încât Regine ar fi căzut dacă nu ar fi fost ţinută de braţ. Lacrimile îi năpădiră ochii şi începură sai curgă şiroaie pe obraji. Vierken ridică din nou mâna. Avea în faţa ei un străin, un necunoscut, un duşman violent pregătit să o lovească până la pierderea cunoştinţei. Dar erau amanţi. Îl iubea şi o iubea. Ferocitatea' amorului lor nu se manifestase niciodată aşa. Se smulse din strânsoarea lui şi ridică mâna să se apere.

– De unde ai aflat? tună el din nou. Dacă nu îmi spui îşi jur că îl chem pe Kramm care o să scoată totul din tine.

– De la Minden, spuse ea printre suspine. Minden mia spus când a venit cu cei doi nepoţei la mătuşa mea de la raris... I-a scos din şcoală în ultimul moment. El mia vorbit de Operaţiunea Irod...

– Deci Minden..., spuse Vierken, eliberândo din strânsoare. El a fost cel care ia scos pe copiii familiei de Bernard din şcoală. Pe Dumnezeul meu că o să regrete amarnic!

Pe neaşteptate furia lui fată de Regine dispăru. Găsise un 'alt ţap ispăşitor. Pe Minden. strălucitul biochimist, membru al 'echipei generalului Bruhl şi amantul Louisei de Bernard. Uitase cu desăvârşire de Regine. Toţi erau la fel! Şi, ca toti intelectualii, c'rezân- duse superior elitei militare a Reichului, Minden îşi permisese astfel de capricii sentimentale şi îi dispreţuis'e pe cei din SS, ba cniar încercase să zădărnicească planurile lor de răzbunare. Minden nu luptase în Rusia...

Deodată o văzu pe Regine care îşi ştergea faţa. Locul unde fusese lovită începuse să se învineţească.

– Nu mai plânge, spuse el. Miam pierdut firea. Iar- tămă. Vino încoace, micuţa mea.

– Nui nimic, răspunse Regine, aruncânduşi brusc mâinile în jurul gâtului său. Nu mă urî, iubitule! Nu mai fi supărat pe mine. Nu suport aşa ceva... Te iubesc atât de mult...

Vierken o prinse în braţe.

Regine nu avea nici o'vină, Femeile sunt mult mai sensibile la astfel de probleme. Îi părea rău că se purtase urât cu ea. Începu so mângâie pe păr şi să o aline. Deci, Minden nea lucrat mişeleşte şi a scos doi dintre copiii din şcoală...

– Linişteştete, îj spuse el lui Regine. Nu mai plânge.

Nu sunt supărat pe tine, iubito. Gata. N-o să ne mai certăm. Căldura trupului ei îl excita. Era frânt de oboseală şi simţea nevoia să se relaxeze. O strânse şi mai tare la piept.

– O să bem ceva bun, spuse el şi o să petrecem noaptea împreună. Nu sunt supărat pe tine ca ai venit. Din contră, mă bucur.

– Şi copiii? şopti Regine. Nui aşa că nai să le faci nimic rău? E doar o gluma, nui aşa? '

Vierken îi desfăcea nasturii de la palton, mângâ- indui pieptul cu degetele.

– Bineînţeles, murmură el, pipăindui carnea fină şi aplecânduse să o sărute. Nuţi face griji.

Vierken ordonă să i se aducă şampanie. O băură în pat. În acelaşi pat cu baldachin în care fusese ucis Bruhl. Vierken nu era un tip superstiţios. Fusese cel mai bun dormitor din castel şi el îl ocupase.

În timp ce au făcut amor, ea a ţipat; Vierken era prea absorbit şi excitat ca să mai vadă în asta vreo semnificaţie. Apoi, zăcând în braţele lui, ^Regine a rămas treaza până când bărbatul a adormit. Îl iubea; Vierken era o parte din sufletul ei. Dar şi St. Blaize era; castelul în care crescuse, tatăl ei din care viaţa se scurgea cu fiecare zi, fratele ei Jean, copiii, care acum, slavă Domnului, dormeau în apartamentul mătuşii ei şi nu închişi în clădirea scolii, ca ceilalţi...

Trăise timp de nouăsprezece ani întrun singur loc; ştia fiecare sătean pe nume. Pe Jumont, care o apucase cu disperare de mână şi o implorase să îl ajute. Avea doi nepoţi şi o nepoată...'Se răsuci pe perna şi îl privi pe Vierk'eri care dormea lângă ea. Îi spusese' că na fost decât o glumă şi să nuşi facă griji. Îndoiala o tortura, un instinct "mai puternic decât dorinţa ei de al crede, îi spunea că nu trebuie să fie atât de sigură. Se strecură din braţele lui şi se trase la marginea patului, chircinduse de frig. Vierken nu putea să le faca vreun rău. Avea şi el copii; îi arătase şi ei o fotografie: doi băieţi în uniformă de Hitler Jugend. Nu putea"să le facă nimic nepoţilor lui Jumont, Carolinei Camier sau zecilor de copii 'care îi treceau acum prin minte.

Adormise şi ea când telefonul sună. Se trezi, speriată şi confuză şi descoperi că Vierken plecase deja. Telefonul continua să sune. Ridică receptorul şi în clipa aceea auzi vocea lui Vierken pe celălalt aparat montat în paralel. Vierken se afla în baie, judecând după sunetul apei care curgea. Regine rămase cu receptorul în mână şi continuă să asculte. Îşi alesese limba germană ca subiect principal pentru examenele finale. De fiecare dată când se afla numai cu Vierken, vorbeau tot în germană. Interlocutorul era un subordonat deal iubitului ei. Vierken i se adresa cu „domnule maior".

– Care mai e situaţia acolo?

– Linişte, domnule Standartenfuhrer. Am avut o alarmă în urmă cu o oră, dar nu sa întâmplat nimic. I-am lăsat să rămână în jurul şcolii, iar azi dimineaţă, la şase iam mutat pe celelalte străzi. Câţiva au protestat,'dar restul au plecat la casele lor. Am arestat patru persoane, trei femei şi un bărbat, şi asta ia convins şi pe ceilalţi. Acum totul se află sub control. Transportul a sosit dimineaţă, 4a şase. Suntem gata săi încărcăm.

– Bine, spuse Vierken. Localnicii nu se aşteaptă la, nimic mai devreme de noaptea asta. Lui Bernard iam spus că pe copii îi trimitem diseară. N-au avut timp să pună nimic la cale. Ai trimis echipa specială la Chemire?

– Da, domnule. Groapa a fost deja săpată.

– Bine, spuse din nou Vierken.

Regine se lăsă pej>ernă, punânduşi o mână la gură şi continuând să strângă receptorul în cealaltă.

– Cred cam să vin săi văd şi eu la plecare, continuă Vierken. Luaţio şi pe învăţătoare.

– Am înţeles, domnule Standartenfuhrer.

– şi să nu lăsaţi nici o urmă, ai înţeles? Nimic.

> ? 7 5

– I-am ordonat lui Grunewald să găsească un loc chiar în pădure, răspunse maiorul. Mia raportat acum o oră. Nimeni nui va putea găsi acolo; e un loc complet ascuns de privirile indiscrete. Înjur nu există nici o fermă. Nimeni nu va auzi nimic.

– Atunci porniţi peste o oră, ordonă Vierken. Am să vin şi eu să asist. Heil Hitler!

Regine aşeză cu multă grijă receptorul în furcă. Apoi se lungile pat, cu mâinile pe lângă trup, „Groapa a fost deja săpată."T)eci nu aveau săi ducă în Germania. Copiii din St. Blaize vor fi coborâţi din vagon şi duşi în pădurea Chemire pentru a fi ucişi.

" Vierken se întoarse în dormitor, gol. cu un prosop pe braţ.

– Arăţi foarte palidă, spuse el. Mai dormi dacă vrei. Eu plec uri pic, dar mă întorc peste două ore şi te trezesc.

Se aplecă deasupra ei şi o sărută pe gură,'muşcândui buza de jos.

– Eşti atât de rea pentru mine, murmură el. Îmi abaţi gândurile de la treburile pe care le am de făcut.

– Nu mai sunt obosită, spuse Regine, zâmbindui şi trăgânduse de lângă el. Cât vei fi plecat, pot să ies şi eu un pic prin St. Blaize? Aş avea nevoie de cateva haine.

– S>ă no faci dedrag'ul meu, spuse el. Mie îmi placi şi aşa cum eşti acum.

– Dumă şi pe mine până în St. Blaize, îl imploră ea. Vreau să arăt'bine alături de tine. Te rog, Adolph.

– Bine. Dar nu rămâi acolo. Îţi iei ceţi trebuie şi te întorci imediat cu maşina aici. Nu vre^iu să zăboveşti prin sat.

– De ce nu? Crezi că vor apărea necazuri?

Vierken ridică din umeri.

– Nu, cu siguranţă că nu. Dar vreau să stai aici şi să mă aştepţi. Am să vin şi eu cu tine la castel. Atunci îmbra'căte. Nu avem prea mult timp la dispoziţie.

Stătea lângă el pe bancheta din spate. El o' apucă de mână. Regine ii zâmbi.

– Am interogato şi pe cumnata ta, spuse e'l, şi te asigur că iam făcut zile'fripte.

"Regine continua săi zambească.

– Cat de fripte? Ai bătuto? Dar pe fratele meu?

– Nu, nu. draga mea, protestă el. Nu a fost nevoie. Sunt un tip delicat, o ştii bine. Am tachinato doar un pic. ca săţi dau ţie o satisfacţie. O să fie amuzant să merg cu tine acolo.

– Da, spuse Regine. Foarte amuzant.

Zgomotul avionului o trezi pe Louise. Refuzase să se culce şi rămăsese în salon, pe un scaun. Jean de Bernard venise încet la ea şi o sărutase de rămas bun. Ea îi dăduse mâna şişi apăsase buzele de obrazul lui. Savage rămăsese în'cadrul uşii. Louise îl simţea că se uită la ei. Privi chipul soţului ei.'

– Ai grijă de tine şi Dumnezeu să te binecuvânteze. Aş fi vrut să vin şi eu cu voi.

'• - Va trebui' să aştepţi ceva mai mult, şopti el. Vor trece ore şi ore până când'ceva se va întâmpla. Stai calmă şi nu te îngrijora din pricina mea. Eu cred că o să reuşim.

– Nu şi dacă mai zăbovim prea mult peaici, spuse Savage.

Americanul se apropie de Louise care îi întinse şi lui o mână. „Mă iubeşti" se putea citi pe ochii lui. „El tea sărutat ca un frate/'

– O să ne întoarcem, spuse Savage. Stai liniştită.

Apoi plecaseră. Louise se sculă, tremurând pentru că focul era aproape stins, apoi ascultă zgomotul motorului. Dacă a fost văzut de nemţi... Se întoarse şi se aşeză în genunchi. Rugăciunile ei erau incoerente, lipsite de orice speranţă. Se ridică din nou în picioare şi urcă la etaj să vadă dacă socrul ei se trezise. Găsi lumina aprinsă şi pe bătrân aşezat în capul oaselor în pat.

– E raid aerian? Ne bombardează? - - Ny. Papa. E doar un avion care trece pe deasupra satului. Încearcă să mai dormi un pic.

– Nu pot să dorm, spuse bătrânul pe un glas tremurat. Jean ma mai trecut pe la mine, nici copţii nu au mai venit, nimănui nui pasă de mine!

– Nui adevărat! izbucni Louise care îşi pierdu brusc răbdarea. Nu mai fi aşa de egoist. Dacă ai'şti unde a fost Jean în noaptea asta şi ce erau să păţească copiii. Iartămă, Papa. N-am vrut să ţip la tine. Dar nai fost deloc neglijat. Acum culcăte.

– Îmi dau seama că ceva nu e în regulă, spuse contele. Ce vrei să spui? Unde e Jean? Ce se întâmplă cu copiii?

– Tot nai putea înţelege, spuse încet Louise. Şi eşti un fericit pentru asta. Ml duc săţi aduc o băutură fierbinte. După aceea te culci.

– E vorba de nemţi, nui aşa? întrebă bătrânul forţân duse să se ridice puţin. Dut'e şi adumi revolverul din cufăr. N-am săi las sâi facă vreun rău lui Jean. Mie nu mie frică.

– Nu. spuse Louise, scuturânduşi capul. Te rog, Papa, nu te mai agita, E vina mea că ţiam spus. Tu nu poţi face nimic. Nici eu nu pot face nimic.

– M-am luptat cu ei în primul război mondial, continuă contele cu mândrie în glas. Am să mă lupt cu ei şi acum! Bătrânul îşi trase pătura de pe el şi, majnte ca Louise să poată ajunge la el, porni împle'ticinduse în direcţia cufărului. Trase un sertar şi se întoarse triumfător către ea. Avea chipul aprins şi privirea strălucitoare.

– Uite! Nu mai crezut, dar lam păstrat aici tot timpul. M-am gândit că vom mai fi vreodată în pericol! Şi să ştii că e încărcat, gata de... Revolverul cu ţeavă lungă îi atârna în mână, prea greu pentru puterile lui sleite. Louise alergă la el şi il luă din mână.

– Papa, pentru numele lui Dumnezeu! Dămil mie. Sprijinăte de mine să te duc înapoi în pat. O să te îmbolnăveşti.

Bătrânul se prăbuşi pe pat. Acum zăcea epuizat pe perne. Roşeaţa de pe' chip se retrăgea, dar ochii continuau săi'strălucească foarte tare. Respira din greu cu gura deschisă.

– Un lapte fiert, îi spuse Louise. Un pahar de lapte fiert o săţi tacă bine. Ma duc să til aduc. Luă revolverul' cu ea şi coborî la bucătărie. Până şi bătrânii aveau secretele lor. Nimeni nu ştiuse de 'existenţa armei. Bătrânul conte o ţinuse ascunsă în sertar, cu gândul că va mai avea vreodată nevoie de ea. Louise ridica revolverul şi constată că este complet încărcat. Urcă şi îl ascunse în biroul din salon. Revolverul lui Jean nu mâi era acolo. II luase cu el. Când ajunse din nou în bucătărie, laptele dăduse în foc.

Hudso'nul se odihnea pe aerodromul Lavalliere. Lumina zorilor îl înfăţişa ca pe o uriaşă pasăre preistorică. Primul care alergă spre avion fu Savage, urmat de Jean de Bernard. Sătenii ezitară; se părea că le este teamă să se apropie. Duba lui Camier era ascunsă după nişte copaci la marginea aerodromului. O împinseseră din şosea. Copacii care înconjurau Lavalliere ofereau un ecra'n impenetrabil pentru cine ar fi privit spre aerodrom venind de pe drum. Luna mai strălucea încă cu putere, dând scenei multă claritate. Soarele nu răsărise încă. Pilotul sări din carlinga sa şi Savage îi întinse mâna. După el coborâră navigatorul şî mitraliorul. Toţi trei dădură mâna cu Savage.

– Aţi fost foarte punctuali. Unde sunt materialele?

– Înăuntru. Adunativă oamenii şi descărcăm imediat. Nu sunt chiar atât de nebun să rămân prea mult descoperit în acest loc.

Pilotul îşi desjăcu casca şi o dădu jos. Aruncă apoi o privire în jurul său la oamenii care roiau în jurul avionului. Americanul solid era fără îndoială şeful lor. Şi ştia cum săşi organizeze forţele. În mai puţin de zece minute materialele fuseseră 'descărcate şi aranjate în stive. Unul dintre francezi se apropie de pilot şi i se adresă întro engleză impecabilă.

– Aş dori sămi exprim recunoştinţa pentru că aţi venit aici. V-aţi asumat un risc imens, dar în joc e viaţa tuturor copiilor din satul nostru. Germanii iau luat ostatici şi vor săi ducă în Germania. Datorită dumneavoastră sar putea săi împiedicăm so facă.

Jean de Bernard îi întinse mâna.

– Copii? întrebă pilotul. V-au luat copiii?

– Da, răspunse Jean. I-au închis în clădirea şcolii.

– Ticăloşi nenorociţi! Din clipa asta puteţi conta şi pe mine. Yankeul eşeful vostru?

– Da, răspunse Jean. Uitel că vine.

– Să ducem lucrurile la copaci, ordonă Savage. După aceea putem să le sortăm. Trebuie să ascundem şi avionul ăsta. Dar cum naiba o so facem? întrebă el, întorcânduse către pilot. E mare cât un crucişător!

– Băieţii de la sectorul operaţii sau gândit şi la asta, răspunse pilotul, din moment ce sa stabilit ca nu voi decola imediat înapoi. Înăuntru veţi găsi nişte frânghii cu scripeţi pentru tractare şi plase pentru camuflaj.

Era cât se poate de clar că eryu prea puţini pentru a urni avionul, totuşi încercară. Înhamaţi la frânghiile legate de trenul de aterizare, Savage, membrii echipajului şi sătenii din St. Blaize se forţară din răsputeri, dar încărcătura era prea grea. Pilotul se oferi să pornească motoarele, dar Savage nu fu de acord.

– E un risc prea mare, spuse el. Arputea trece cineva pe drum chiar în clipa aceea. Noi nu lam auzi, dar el va auzi cu siguranţă huruitul motoarelor. Camier, adă dubiţa aiciHVoi ceilalţi, urcaţi armele în copaci! Şi aveţi grijă'mare la lada de lemn, e plină cu grenade.

Camier alergă la duba lui cu sufletul la gură. Cămaşa îi era udă leoarcă şi picioarele îi tremurau. Fuseseră opriţi la ieşirea din St. Blaize de o patrulă SS. Din fericire pentru el,'punctul de control se atla întro intersecţie care îi permitea să susţină că mergea să facă un transport suplimentar pentru cartierul general din Anet. Ajuns în dubă, Camier simţi că leşină. Se lăsă aproape fără simţuri pe volan, cu capul'pe un'braţ şi închise ochii.

Nu.va uita niciodată clipele şcelea când soldaţii îl înconjuraseră şi chipul unui Caporal SS se ivise brusc pe geamul deschis al maşinii. Crezuse că leşină de frică. Amintinduşi de această păţanie simţi că stomacul i se întoarce pe' dos. În spatele dubiţei'erau ascunsi opt bărbaţi, unul peste altul. SS-istul nu avea decât sa deschidă uşa din spate... Avea pregătite toate actele, precum şi permisul de acces în Castelul Diane. Le întinsese caporalului, iar semiîntunericul dinaintea zorilor ascunsese chipul lui livid şi sudoarea care i se scurgea în broboane pe gât.

Duba era bine cunoscută la castel. Permisul era semnat de comandantul Wehrmachtului din districtul Dreux, generalul Fielder, şi fusese ştampilat şi reştampifat cu ocazia fiecărui drum făcut la castel în săptămânile trecute. Caporalul avusese un moment de ezitare.

Camier mai găsise puterea de a vorbi, nici el nu ştiuse de unde:

– O să dureze ceva, bodogănise el. Standarten- fiihrerul doreşte ouă de raţă la micul dejun. Am să i le aduc special de la...

Soldaţii se dăduseră înapoi şil lăsară să plece. Nici acum nuşi dădea seama ce îl făcuse să aleagă tocmai acel pretext. Ouă de raţă.

Ridică capul de pe volan, trase adânc aer în pieptul care îl durea şi îsi şterse fruntea asudată cu braţul. Apoi porni duba şi,'zgalţâinduse pe terenul accidentat, o duse încet până lângă avion.

Era un Renault vechi dinaintea războiului; şasiul zornăia tot, iar motorul protesta faţă de efortul la' care era supus. Dar cu forţa umană care trăgea frânghiile şi cu duba care îl remorcase, avionul începuse să se pună în mişcare până când, în cele din urmă, ajunse la adăpostul câtorva copaci. Camier dădu o mană de ajutor la întinderea plaselor de camuflaj, instruit fiind de pilot. Savage ordonă să fie tăiate câteva ramuri de copaci pe care "apoi le puseră pe aripi. Coada avionului se ana întro umbră foarte deasă. Apoi se regrupară pentru a deschide cutiile cu arme şi lădiţa de lemn pe care scria „grenade", având desenate pe una din laturi craniul şi oasele încrucişate. Toti cei de fată aveau o oarecare experienţă în domeniul vânătorii. Ora şi groaza pentru ceea ce se putea întâmpla copiilor lor le ascuţiseră percepţiile. Mâinile stângace imitară intocmai mişcările tui Savage care le prezentă modul de folosire a armelor.

Lui Jean de Bernard îi aruncă o armă încărcată la capacitatea maximă.

– Stabileşte un om care să supravegheze drumul, dacă vor apărea eventuale patrule, spuse el. Şi spunei ca orice sar întâmpla să nu deschidă focul asupra vreunui german. Să ne anunţe doar şi să fugă mâncând pământul 3acă i se va părea că'nemţii se opresc aici.

– Dacă şiau dat seama că am aterizat, spuse pilotul, străduinduse să pară indiferent, în cât timp ar putea ajunge aici?

– Ar fi fost deja aici, îi răspunse Jean de Bernard.

– Apropo, interveni şi Savage. Faptul că sunteţi în uniforma nu vă protejazâ cu nimic de băieţii ăştia răi.

Puţin le pasă lor de Convenţia de la Geneva. V-ar tortura ca pe ultimii oameni şi apoi var împuşca. Aşa că, dacă vin încoace, suiţivă imediat în avion şi plecaţi,'

– Nu vă faceţi griji în privinţa noastră, spuse pilotul.

Am şi eu ordinele mele. Stiu ce a'm de făcut.

Uitânduse la chipul tânăr, proaspăt bărbierit, Savage se îndoi de aceasta. Curajos, vesel... englezul tipic."Avea tot atâtea şanse în faţa unui soldat de rând din SS cât un copil care ameninţa un tigru fioros cu un pistol de jucărie.