în acelaşi timp, nu au putut fi trecute cu vederea problemele economico-sociale destul de îngrijorătoare din această zonă
Un prim răspuns în acest sens a fost oferit de Comunitate la începutul anilor 90 - în această perioadă au fost încheiate acorduri bilaterale de asociere cu un număr considerabil de TECE.
Obiectivul esenţial o mare piaţă europeană, care urma să cuprindă toate statele asociate, acestea din urmă trebuind să se alinieze în acest sens cu celelalte state membre: ele urmau să adopte reglementările pentru o piaţă internă şi să îşi restructureze economia naţională. În acest scop, ţările asociate au primit sprijinul financiar al UE în cadrul a diverse programe.
Criteriile de la Copenhaga
Chiar dacă la început nu a fost vorba decât de o simplă asociere, de acordarea de sprijin financiar şi de enunţarea unor probleme de interes comun, acest lucru s-a schimbat considerabil odată cu decizia Consiliului European de la Copenhaga din iunie 1993.
ţările dovedeau că îndeplinesc aşa numitele "criterii de la Copenhaga" (cadru instituţional stabil şi democratic şi respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor, precum şi trecerea la o economie de piaţă)
În plus, UE aştepta de la TECE ca acestea să preia întreaga legislaţie a UE şi să se asocieze ţelurilor Uniunii Politice, precum şi a unei uniuni economice şi monetare.
Extinderea către est
Cereri de aderare din partea TESE între 1994 şi 1996După depunerea cererilor oficiale de aderare a ţărilor din centrul şi estul Europei în perioada 1994 -1996, Consiliul European a cerut Comisiei – după cum este prevăzut în Tratate – să întocmească raporturi privind situaţia din fiecare ţară candidată, pentru a vedea în ce măsură aceasta îndeplinea criteriile de aderare şi dacă era capabilă să preia obligaţiile ce îi reveneau odată cu obţinerea statutului de membru al UE.Raporturile Comisiei din 1997: Agenda 2000Aceste rapoare au fost prezentate de Comisie în iulie 1997, cu numele "Agenda 2000". Luând în considerare toate criteriile formulate de Consiliul European la Copenhaga, Comisia a enunţat faptul că Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia şi Slovenia ar putea îndeplini în curând toate condiţiile impuse, recomandând iniţierea negocierilor de aderare cu aceste ţări, precum şi cu Cipru. Comisia a subliniat totuşi faptul că un debut concomitent al acestor negocieri nu presupune în mod necesar şi încheierea concomitentă a acestora. Negocierile urmau a se încheia, conform recomandărilor Comisiei, în funcţie de progresele înregistrate la nivelul fiecărei ţări în parte. Sporirea măsurilor de adaptare a TESEComisia a mai propus şi consolidarea măsurilor de adaptare la normele UE a TECE în vederea extinderii, declarând că primul raport anual cu privire la progresele făcute de TECE în acest sens va apărea la sfârşitul anului 1998. Aceste rapoarte urmau a constitui baza pe care se va analiza în ce măsură pot fi demarate negocierile de aderare şi cu acele ţări candidate care nu au fost incluse în primul val.Începutul negocierilor de aderare cu 1. Grupul 1998 2. Grupul 2000Pe lângă seria impresionantă de măsuri ale Comisiei, anunţată în Agenda 2000, care vizau includerea tuturor statelor candidate în procesul de extindere, Consiliul Europei a fost de acord, la sfârşitul anului 1997, la Bruxelles, şi cu propunerea de a convoca conferinţe interguvernamentale bilaterale în vederea demarării negocierilor concrete de aderare într-o primă fază doar cu acele ţări care se remarcaseră prin îndeplinirea unora din condiţiile necesare, şi anume cu Estonia, Polonia, Slovenia, Cehia, Ungaria şi Cipru. Negocierile cu acest "prim val" de ţări candidate — aşa numitul "grup de la Luxemburg" — au fost demarate în primăvara anului 1998. În decembrie 1999, şefii de state şi de guverne întruniţi la Helsinki au decis demararea negocierilor şi cu cel de-al "doilea val", cu "grupa Helsinki" (Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia). Negocierile de aderare cu aceste ţări au început în mod oficial la data de 15 februarie 2000 la Bruxelles. Schema de mai jos surprinde evoluţia evenimentelor pe parcursul perioadei analizate de noi aici.
Extinderea către est
După depunerea cererilor oficiale de aderare a ţărilor din centrul şi estul Europei în perioada 1994 -1996, Consiliul European a cerut COM să întocmească rapoarte privind situaţia din fiecare ţară candidată.
Rapoartele Comisiei din 1997: Agenda 2000 Aceste rapoare au fost prezentate de Comisie în iulie 1997, cu numele "Agenda 2000". Luând în considerare toate criteriile formulate de Consiliul European la Copenhaga, Comisia a enunţat faptul că Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia şi Slovenia ar putea îndeplini în curând toate condiţiile impuse, recomandând iniţierea negocierilor de aderare cu aceste ţări, precum şi cu Cipru.
COM a subliniat totuşi faptul că un debut concomitent al acestor negocieri nu presupune în mod necesar şi încheierea concomitentă a acestora. Negocierile urmau a se încheia, conform recomandărilor Comisiei, în funcţie de progresele înregistrate la nivelul fiecărei ţări în parte.
"Harta" extinderilor începând cu 2002
In noiembrie 2000, COM a publicat un document strategic privitor la extindere, care cuprindea o „hartă“, care asigura UE că era capabilă să primească în rândurile ei, de la sfârşitul anului 2002, noi membri.
Consiliul European de la Nisa, în cadrul căruia a fost iniţiat şi Tratatul de la Nisa (ratificat la 26.02.01), prin care UE urma să fie organizată astfel încât să facă faţă, din punct de vedere instituţional, extinderii viitoare, a aprobat acest document.
La Consiliul European de la Laeken din decembrie 2001 a fost trasă concluzia că procesul de extindere este irevocabil şi au subliniat intenţia clară a UE de a încheia negocierile curente de aderare până la finele anului 2002.
Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2002
Următoarea etapă importantă pe calea extinderii a fost Consiliul European de la Copenhaga din dec. 2002 finalizate negocierile de aderare cu cele zece state şi a fost stabilită data de 1 mai 2004 ca zi a aderării, totodată fiind stabilite şi aspectele de ordin financiar pentru perioada 2004-2006, primii ani dificili în Uniunea celor 25.
Consiliul European a stabilit şi data aderării pentru Bulgaria şi România - anul 2007 -, enunţând că decizia privitoare la demararea negocierilor cu Turcia va fi luată pe baza raportului Comisiei în decembrie 2004.
Semnarea Tratatului de Aderare în aprilie 2003
După ce Parlamentul European şi-a dat acordul cu puţin timp înainte, la data de 16 aprilie 2003, şefii de state şi de guverne, precum şi miniştri de externe din statele membre, precum şi din cele zece state candidate, reuniţi la Atena, au semnat Tratatul de Aderare.
Tratatul de Aderare conţinea şi reglementări privitoare la participarea instituţională a celor 10 state „noi“ în perioada dintre încheierea acestuia şi până la aderarea oficială de la 1 mai 2004.
În această perioadă, statele candidate au avut statut de observatori în toate forurile Consiliului, beneficiind şi de dreptul de a lua cuvântul, dar nu şi de a participa la vot.
2003: Referenduri în statele candidate Decisive pentru continuarea procesului de aderare au fost referendurile din cele nouă state candidate (excepţie făcând Ciprul, care s-a hotărât să renunţe la acesta), privind rezultatele negocierilor şi aderarea în sine.
Rezultate referendum
Aceste rezultate mai arată şi faptul că procesul de extindere nu este în nici un caz un fenomen care se limitează exclusiv la nivelul guvernamental!
Parlamentele naţionale şi populaţia - în cazul în care se organizează un referendum - sunt implicate şi ele într-o mare măsură, mai ales că guvernele trebuie să beneficieze de susţinerea de „acasă“.
Extinderea este aşadar un proces care cuprinde şi angrenează mai multe nivele
1 mai 2004: extinderea către est
în această zi, cele zece ţări candidate au devenit în mod oficial membre ale UE, cu toate drepturile şi obligaţiile pe care le implică acest statut.
Uniunea nu numai că a crescut de la 15 la 25 de state membre, ci în care s-a schimbat fundamental.
alegerile pentru Parlamentul European de la 13.06.2004, când, pentru prima oară, deputaţi din aceste ţări au fost aleşi în mod direct să-şi reprezinte ţara în acest for.
intrarea întârziată în funcţie a noii Comisii conduse de Barroso la sfârşitul lui noiembrie (2004), odată cu care au intrat în vigoare şi noile reglementări instituţionale privind Uniunea celor 25, respectiv 27. Printre aceste reglementări se numără, de exemplu, modificări în distribuţia şi calibrarea voturilor în Consiliul de Miniştri şi faptul că, din acel moment, fiecare ţară urma să delege doar un singur Comisar.
Particularităţi ale extinderii către est
Număr mare de state candidate a adus cu sine probleme majore de-a lungul negocierilor şi mai ales în ceea ce privea prezervarea intereselor interne ale Comunităţii.
aderarea efectivă amplificat în mod masiv caracterul deja eterogen al UE cu 15 state.
TECE cuprins într-un uriaş proces de transformare la nivel statal, administrativ şi economic
nivelul scăzut de dezvoltare economică al noilor membri, care necesita o susţinere de lungă durată, date fiind cele aproximativ 32 de procente BIP pe cap de locuitor faţă de media UE.
Particularităţi ale extinderii către est
Problema enormelor diferenţe în ceea ce priveşte nivelul de trai.
Chiar şi în UE există diferenţe mari între statele membre.
produsul intern brut (PIB) din Danemarca este, de exemplu, cu un sfert mai mare decât media UE (125%), în timp ce Portugalia şi Grecia nu se pot lăuda decât cu jumătate din media înregistrată (50%).
Polonia şi Ungaria, două din cele mai evoluate ţări candidate, nu au decât jumătate din PIB-ul acestor două cele mai sărace state membre ale UE!
Bulgaria şi România
Semnarea Tratatelor de Aderare în aprilie 2005
Tratatele de Aderare au fost semnate la data de 25 aprilie 2005 la Luxemburg.
Aderarea a avut loc la 1 ianuarie 2007.
Trebuie insa de subliniat cauza continuta in Tratate care prevedea că data aderării poate fi amânată cu un an, dacă reformele cerute de UE nu sunt executate în mod consecvent!
UE, prin vocea comisarului său pentru extindere Olli Rehn, a atras atenţia asupra faptului că încă se mai îndoieşte că aceste reforme vor fi duse la bun sfârşit în timp util.
Croaţia
Croaţia şi-a depus candidatura la aderare la 21 februarie 2003, iar în aprilie Consiliul a rugat Comisia – aşa cum este prevăzut în Tratate - să îşi exprime poziţia faţă de această cerere.Summitul de la Salonic din 2003: există posibilitatea aderării ţărilor balcanice
O altă etapă importantă pentru toate ţările balcanice şi, prin urmare, şi pentru Croaţia, o constituie Summitul de la Salonic din iunie 2003, ocazie cu care Consiliul European a ţinut să sublinieze din nou faptul că ţările din vestul Balcanilor ar putea deveni parte integrantă a UE, dacă ar îndeplini criteriile necesare – adică Criteriile de la Copenhaga.
În aprilie 2004, Comisia şi-a făcut publică poziţia cu privire la depunerea candidaturii de către Croaţia, fapt apreciat ca fiind în general pozitiv, dar amintind şi domenii în care acest stat candidat mai are mult de lucrat, ca de exemplu în politica mediului şi la adoptarea acquis-ului UE. Prin urmare, Consiliul European a conferit Croaţiei în mod oficial, în iunie 2004, statutul de candidat. Cu puţin timp înainte de Crăciunul anului 2004, Consiliul European a stabilit şi termenul de începere a negocierilor de aderare: 17 martie 2005, în schimbul promisiunii făcute de Croaţia că va coopera întru totul cu Tribunalul Internaţional pentru Crime de Război pentru Fosta Iugoslavie de la Haga.
In luna decembrie a anului 1999, Consiliul European a declarat pentru prima oară că Turcia ar putea adera la UE, cu condiţia să îndeplinească aceleaşi criterii (de la Copenhaga) ca şi celelalte ţări candidate.
Turcia
În martie 2001 au loc, după cum o arată şi imaginea de mai sus, două evenimente importante. În primul rând, încheierea parteneriatului de aderare între UE şi Turcia. În plus, Turcia emite un program propriu, la nivel naţional, în vederea implementării legilor UE, care cuprinde mult peste 500 de pagini tipărite mărunt! Linkul către pagina de internet pe care puteţi găsi acest document se află - marcat cu roşu - pe schema de mai sus. Toate acestea sunt extrem de interesante şi de importante, ilustrând încă o dată însemnătatea şi efectele remarcabile ale proceselor de aderare despre care am vorbit deja la începutul cursului 5.[începutul paginii]
Paşii făcuţi de Turcia în vederea îndeplinirii cerinţelor UEÎn anii ce au urmat au loc noi transformări fundamentale în cadrul sistemului politic al Turciei, care au ca scop alinierea ordinii interne la cerinţele UE. 9/2001: Parlamentul turc adoptă peste 30 de modificări ale Constituţiei 8/2001: Parlamentul turc adoptă reforme în domeniul drepturilor omului 1/2004: Desfiinţarea pedepsei cu moartea în Turcia 6/2005: Intră în vigoare noul drept penal modificat din Turcia
Paşii UE
Toate aceste măsuri sunt aplaudate la nivelul UE, fapt consemnat şi în raportul Comisiei din octombrie 2004, precum şi în decizia Consiliului European din decembrie 2004, de a începe negocierile de aderare cu Turcia la 3 octombrie 2005.
Acest termen a fost validat de Consiliul European la 17 iunie 2005, adică după referendurile eşuate din Franţa şi Olanda. Acest fapt este într-adevpr surprinztor, pentru că – aşa cum am văzut în scurta prezentare a istoriei UE (cursurile 2 şi 3) – cetăţenii celor două ţări s-au opus clar unei noi extinderi, şi mai ales aderării Turciei. Dacă aruncăm o privire pe condiţiile-cadru de negociere, prezentate de Comisie la data de 29.06.2005, putem recunoaşte cât se poate de clar faptul că scepticismul populaţiei a fost, fără îndoială, luat la cunoştinţă. Acest document menţionează faptul că, având în vedere obiecţiile cetăţenilor UE, trebuie iniţiat un dialog al societăţilor civile din UE şi din ţările candidate. Într-un alt loc este explicat cât se poate de clar că negocierile cu Turcia reprezintă un proces deschis, al cărui finalizare nu poate fi prevăzut!
Probleme speciale în cazul Turciei
Atitudinea sceptică a cetăţenilor UE din unele ţări faţă de aderarea Turciei este doar un indiciu cu privire la faptul că acest stat reprezintă un caz de care sunt legate o serie de probleme deosebit de dificile. Cele mai importante puncte vor fi enumerate şi explicate mai jos.
Numărul de locuitori
Scepticismul manifestat faţă de aderarea Turciei se bazează în primul rând pe faptul că aceasta va deveni ţara cu numărul cel mai mare de locuitori din UE. Turcia are, în momentul de faţă, 71 milioane de locuitori; acest număr va creşte însă, conform previziunilor, în următorii 20 de ani, la 80 - 85 milioane, depăşind astfel numărul celui mai mare stat, Germania, care în 2020 nu va mai avea decât 80 milioane de locuitori.
Poziţie geografică Apartenenţa la Europa Situaţia drepturilor omului
O a doua problemă o reprezintă poziţionarea geografică a Turciei - face ea parte din Europa? La toate acestea se mai adaugă şi deosebirile de ordin religios şi cultural. În alt patrulea rând rămâne – în ciuda schimbărilor din cadrul sistemului politic turc despre care am vorbit mai devreme – problema drepturilor omului din această ţară.
Problema Ciprului
Şi, în fine, faptul că Turcia nu a recunoscut nici până în momentul de faţă autonomia statală a Ciprului – care între timp a devenit stat membru al UE! - preocupă zilele acestea – în august, septembrie 2005 – scena politică a UE.
Turcia
unanimitatea, prevăzută în Tratat, precum şi necesitatea obţinerii aprobării Parlamentului în UE, precum şi – o contrapondere în Turcia –, în multe state membre, necesitatea obţinerii acordului cetăţenilor în cadrul referendurilor.
Interese naţionale: DE, UK, FR, PL,
DE s-a numărat, pe vremea guvernului de coaliţie roşu-verde Gerhard Schröder, printre cei mai mari susţinători ai începerii negocierilor de aderare cu Turcia. O poziţie cu totul opusă a fost reprezentată de opoziţia de atunci a partidelor CDU/CSU. După schimbul la guvernare, şi rocada de poziţii diametral opuse, ţara nu va mai juca probabil acelaşi rol pro-turc.
Interese nationale
Marea Britanie, care îşi doreşte o uniune lejeră de state şi nu o federaţie strânsă, susţine, printre altele, tocmai din acest motiv aderarea Turciei.
În Franţa, guvernul şi populaţia au adoptat o atitudine cât se poate de sceptică faţă de aderarea Turciei, atitudine amplificată şi de votul negativ înregistrat la referendumul constituţional. Trebuie să mai avem în vedere şi faptul că Franţa – alături de Austria – au anunţat organizarea unor referenduri la care să fie dezbătută tocmai problema aderării Turciei. Iar rezultatul acestor referenduri s-ar putea transforma, din pricina necesităţii aplicării principiului unanimităţii, într-un blocaj insurmontabil.
Interese nationale
În concluzie putem spune că interesele naţionale şi poziţiile reprezentate sunt foarte diferite, ceea ce va îngreuna în mod cert procesul de aderare.
