Fernand Braudel

Sunt pe deplin de acord şi cu Galbraith şi cu

Lenin, atâta doar că, totuşi, distincţia sectorială între ceea ce eu denumesc „economie” (sau economie de piaţă) şi „capitalism” nu mi se pare o trăsătură nouă, ci o constantă în Europa, încă din evul mediu.

Şi cu o altă deosebire, şi anume că trebuie să adău găm modelului preindustrial un al treilea sector – parterul non-economiei, un fel de mraniţă în caTe piaţa îşi înfige rădăcinile, fără s-o prindă cu totul în ele. Acest parter continuă să fie imens. Deasu pra lui, zona prin excelenţă a economiei de piaţa multiplică legăturile pe orizontală între diferitele pieţe; un anumit automatism leagă aici de obicei oferta cu cererea şi cu preţul. În sfârşit, alături sau mai degrabă deasupra acestui strat, zona contrapieţei este domeniul învârtelii şi al dreptului celui mai tare. Aici se situează domeniul capitalismului

— Ieri la fel ca astăzi, înainte la fel ca după Revo- (luţia industrială. V

Capitolul HI

PRODUCŢIA

SAU CAPITALISMUL

ACASĂ LA ALŢII

Să fie vorba de prudenţă? Să fie vorba de neglijenţă? Sau subiectul nu oferea prilejul cel mai potrivit? Până aici, cuvântul capitalism nu a ieşit de sub pana mea decât de cinci sau de şase ori, şi m-aş fi putut lipsi de el. Aşa trebuia, vor sări toţi cei care slnt de părere să dăm odată afară această „lozincă”, acest „strigăt de luptă” (1), ambiguu, nu prea ştiinţific, utilizat cu rost şi fără rost (2). Şi mai ales, mai ales, de nefolosit înainte de era industrială fără a te face culpabil de anacronism. Personal, după o încercare prelungită, am renunţat să-1 mai izgonesc pe inoportun. Cred că nu ne-ar fi de nici un folos ca, împreună cu el, să evităm discuţiile pe care cuvântul le târâie după el şi care ajung, cu oarecare vioiciune, până în zilele noastre. Căci, a înţelege ziua de ieri şi a înţelege ziua de astăzi înseamnă pentru istoric una şi aceeaşi operaţie. Ne putem oare închipui pasiunea istoricului încremenind brusc, la o distanţă respectuoasă de actualitate, în care ar fi indecent, ba chiar periculos, să înaintezi măcar cu un pas? Oricum, precauţia este iluzorie. Scoateţi cuvântul capitalism pe uşă afară şi el o să se întoarcă înapoi pe fereastră. Căci există, vrem-nu vrem, chiar în epoca preindustrială, o activitate economică care îi evocă irezistibil numele şi care nu acceptă nici un alt termen. Chiar dacă ea nu prea face încă s aPel la „modul de producţie” industrial (pe care, Din parte-mi, nu-1 socotesc a îi particularitatea esenţială şi indispensabilă a oricărei forme de capitalism), în nici un caz nu se confundă cu schimburile clasice ale pieţii” Vom încerca să definim această activitate în capitolul IV.

Deoarece cuvântul este atât de controversat, vom începe printr-un studiu prealabil de vocabular, pentru a putea urmări evoluţia istorică a cuvintelor capital, capitalist, capitalism, solidare toate trei, de fapt de nedespărţit. Ar îi şi un fel de a îndepărta dinainte anumite ambiguităţi.

Capitalismul, reperat astfel ca locul investiţiei şi al înaltului nivel de producţie al capitalului, trebuie reaşezat în cadrul vieţii economice al cărei volum nu îl ocupă în întregime. Există, prin urmare, două zone în care să4 situăm, cea pe care o stăpâneşte şi care este lăcaşul lui preferenţial şi cea pe care o abordează pe căi ocolite, în care el se strecoară, fără ca s-o domine întotdeauna. Până la Revoluţia din secolul al XlX-lea, moment în care îşi însuşeşte producţia industrială, trecută în rândul marilor profituri, capitalismul se simte la el acasă în sfera circulaţiei. Chiar dacă, atunci când i se iveşte prilejul, nu se sfieşte să facă prin alte părţi mai mult nişte simple incursiuni. Chiar dacă circulaţia nu îl interesează în totalitatea ei, deoarece nu controlează, nu încearcă să controleze decât anumite drumuri ale ei.

Pe scurt, vom studia în capitolul de faţă diferitele sectoare ale producţiei, acolo unde capitalismul e musafir, înainte de a aborda, în capitolul următor, locurile lui de baştină, în care este, într-adevăr, acasă la el.

CAPITAL, CAPITALIST, CAPITALISM

Mai întâi, apelul la dicţionare. Urmând sfaturile lui Henri Berr şi Lucien Febvre (3), cuvintele cheie ale vocabularului istoric nu trebuie folosite decât după ce au trecut examenul întrebărilor, şi nu o dată ci de două ori. De unde vin? Cum au călătorit până la noi? Nu ne ademenesc pe o cale greşită? Am vrut să răspund acestor somaţii în legătură cu trei cuvinte, capital, capitalist, capitalism, apărute în ordinea în care le-am enumerat. Operaţie oarecum fastidioasa, sunt de acord, dar care se impunea.

Cititorul trebuie prevenit că este vorba de o cercetare complicată, din care rezumatul ce urmează nu înfăţişează nici a suta parte (4). Fiecare civilizaţie, chiar şi cea babiloniană, cea grecească, cea romană şi, fără îndoială, toate celelalte, în luptă cu necesităţile şi, litigiile schimbului producţiei şi consumului au fost nevoite să-şi creeze vocabulare specializate, ale căror elemente, mai apoi, îşi tot modifică sensul. Cele trei cuvinte ale noastre nu fac excepţie de la regulă. Chiar cuvân-tul capital, cel mai vechi dintre ele, nu capătă sensul pe care îl are pentru noi (după Richard Jones, Ricardo, Sismondi, Rodbertus şi cu deosebire după Marx), sau nu începe să capete acest sens, decât prin 1770, odată cu Turgot, cel mai mare economist de limbă franceză al secolului al XVIU-lea.

Cuvtntul „capital” c„pilale (cuvânt din latina târzie. De la căput, |cap”) apare prin secolele XII-XIII cu sensul de, stoc de mărfuri, de masă de bani. Sau de bani * aduc dobândă. El nu este dintr-odată riguros 1^lt. discuţia purtându-se pe atunci despre doa. ^ despre camătă, cărora scolasticii, moraS1 jurişti, sfârşesc prin a le deschide calea îmtnultă vreme-

¦sssm.

Unei rente ca citi, P*1? * la Genova, „^

Wmum

Wmmm spune un document ^ aceeaf daU Seţţ (16). Dap-ape^ ^ ^ scrisoare a Vui vi socoteşte, U i turierul din A^eviile, so ^ paguba navei sale Charles de Lorrain. ^^ cat la mai bine de jumătate

Până la sfârşit, cuvântul capital se impune numai ca urmare a uzurii lente suferite de ceilalţi termeni, ceea ce presupune apariţia unor concepte remodelate, „o ruptură în domeniul cunoaşterii” ar zice Michel Foucault. Condillac (1782) zice mai simplu: „Fiecare ştiinţă cere o limbă a ei, căci fiecare ştiinţă are idei care sunt numai ale ei. Se pare că ar trebui început cu facerea acestei limbi; dar se începe cu vorbirea şi cu scrierea, iar limba ră-mâne să fie făcută” (18). Limba spontană a economiştilor clasici se mai vorbeşte încă, într-adevăr, multă vreme după ei. J.- B. Say mărturiseşte (1828) că termenul richesse este un „termen prost definit în zilele noastre” (19), dar îl foloseşte. Sismondi vorbeşte fără reticenţă despre „bogăţii (richesses) teritoriale” (în sensul de funciare), despre bogăţie naţională, despre bogăţie comercială, ultima expresie servind chiar drept titlu primului său eseu (20).

Cu toate acestea, cuvântul capital se impune încetul cu încetul. Încă la Forbonnais, care vorbeşte despre „capital productiv” (21); la Quesnay, care afirma: „Orice capital este un instrument de producţie” (22). Şi, fără îndoială, încă de atunci, în limbajul curent, căci el este folosit metaforic: „de când e la Paris, Domnul de Voltaire trăieşte din capitalul puterilor lui”; prietenii lui s-ar cuveni să „dorească să trăiască numai din venit”, diagnostica just Dr. Tronchin, în februarie 1778, câteva luni înainte de moartea ilustrului scriitor (23). Douăzeci de ani mai târziu, pe vreme campaniilor Iui Napoleon în Italia, un consul rus, gândindu-se la situaţia excepţională a Franţei revoluţionare spunea (l-am mai citat): ea „face război din capitalul ei”, în timp ce duşmanii ei numai „din venituri”! Vom observa că în aceste judecăţi limpezi, capital are sensul de patrimoniu, de bogăţie a unei naţiuni. Nu mai avem a face cu sensul tradiţional de sumă de bani, valoare a unei datorii, a unui împrumut sau a unui fond de comerţ, sens pe care îl regăsim şi în Tlvesor des trois langues „ ^ lui Crespin (1627), şi în Dictionnaire universel „' lui Furetiere (1690), ca şi în Enciclopedia din 1751, sau în Dictionnaire de VAcademie francoise (1786). Dar nu este acest sens vechi legat de valoarea bani, atâta vreme acceptată cu ochii închişi? Înlocuirea lui cu noţiunea de bani productivi, de valoare muncă, cere mult timp. Acest sens se întrezăreşte totuşi la Forbonnais şi Quesnay, pe care i-am şi citat; la Morellet (1764) care face o distincţie intre „capitalurile trândave” (capitaux oisifs) şi „capitalurile active, eficiente”' (capitaux agissants) (24); şi mai limpede la Turgot, pentru care capitalurile nu mai înseamnă exclusiv bani. Încă un bobârnac şi ajungem la sensul „pe care îl dă Marx, explicit [şi exclusiv], cuvântului: cel de mijloc de producţie” (25). Să ne oprim la acest hotar, încă incert, la care va fi nevoie să ne întoarcem.

Capitalistul şi capitaliştii

Cuvântul capitalist datează fără îndoială de pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Holandische Mer-curius îl foloseşte o dată în 1633 şi o dată în 1654 (26). În 1699, un memoriu francez semnalează ca o nouă impunere stabilită de Statele Generale face deosebire între „capitalişti”, care plătesc 3 florini, şi ceilalţi, impuşi la 30 de soli (27). Cuvântul este, prin urmare, cunoscut cu multă vreme înainte ca Jean Jacques Rousseau să scrie unui prieten al lui, în 1759: „Nu sunt nici mare senior, nici capitalist. Sunt sărac şi mulţumit” (28). Cu toate acestea, caPitalist figurează în Enciclopedie numai ca adjectiv. Substantivul, este adevărat, are mulţi rivali. Există o sută de feluri de a-i numi pe bogătaşi: 9ens ă argent, „oameni cu bani”; forts „tari puter-1Ci' mari”; fortsmains „cu mână grea, puternică”; Pecuni „cu stare, cu dare de mână”; millionaires, „rni lonari”; nouveaux riches, forlunes proaspăt îâm. Păţiţi„ (cu toate că ultimul cuvânt este pus Jndex de către purişti). În Anglia, pe timpul reginei Ana, whigii, cu toţii foarte bogaţi, erau numiţi „oameni cu portofel„ sau jnonneyed meri'. Şi toate cuvintele acestea au o nuanţă peiorativă; Quesnay vorbea, în 1759 despre deţinătorii de „averi pecuniare'„ care „nu au nici rege, nici patrie” (29). Pentru Morellet, capitaliştii formează un grup, o categorie, aproape o clasă aparte în societate (30).

Deţinători de „averi pecuniare”, acesta este sensul restrâns pe care îl capătă cuvântul capitalist în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când sunt numiţi aşa posesorii de „hârtii publice”, de valori mobiliare sau de bani lichizi destinaţi investiţiilor. In 1768, o societate de armatori, finanţată larg de către Paris, îşi stabileşte sediul în capitală, pe strada Coq Heron, deoarece, explică Honfleur celor interesaţi „capitaliştii care locuiesc [la Paris] sunt prea bucuroşi să fie aproape de părţile ce le-au pus în negoţ şi să vadă necurmat starea în care se află” (31). Un agent napolitan de la Haga scrie (in franceză) guvernului său (7 februarie 1769): „Cu multă greutate, vor pune la bătaie capitaliştii din această ţară banii lor în nestatornicia urmărilor războiului” (32) – este vorba de războiul care începe între Rusia şi Turcia. Evocând în 1775 întemeierea de către olandezi a coloniei Surinam în Guyana, Malouet, viitorul membru al Constituantei face distincţie între întreprinzători şi capitalişti: primii au schiţat la faţa locului plantaţiile şi canalele de desecare; ei „s-au adresat apoi capitaliştilor din Europa ca să facă rost de fonduri, asociindu-i la întreprinderea lor” (33). Din ce în ce mai mult, capitaliştii sunt identificaţi cu cei ce furnizează şi mânuiesc banii. Um pamflet scris în Franţa în 1776 se intitulează: Un Mot aux capi-talistes sur la dette d'Angleterre, (34); nu sunt fondurile engleze, a priori afacerea capitaliştilor? In iulie 1783, în Franţa este vorba ca negustorii să capete deplina libertate de a juca rolul de „grosişti”. La intervenţia lui Sartine, pe atunci locotenent de poliţie, măsura nu se aplică la Paris Căci altminteri ar însemna, spune el, să expui capitala „lăcomiei numărului mare de capitalist [care] s-ar deda la acaparări şi ar face peste putinţă supravegherea magistratului poliţiei pentru aprovizionarea Parisului” (35). Se vede bine că, având încă de atunci o proastă reputaţie, cuvântul înseamnă oameni plini de bani şi care sunt gata să-i folosească ca să aibă şi mai mulţi. In acest sens, un opuscul apărut la Milano în 1799 face deosebire între proprietarii funciari şi possessori de richezze mobili, ossia i capitalişti (36). În 1789, în câteva caiete de doleanţe delegaţii din seneşelatul Dra-guignan se plâng de capitalişti definiţi ca „cei care au averi în portofelul lor” (37) şi care, astfel, scapă de impozit. Rezultatul: „Marii proprietari din această provincie îşi vând moşiile ca să întocmească din ele capitaluri şi să se pună la adăpost de subsidiile peste măsură de mari la care sunt siliţi proprietarii, plasându-şi fondurile cu 5%, fără nici un alt scăzământ” (38). In 1790, situaţia se înfăţişează exact pe dos în Lorena: „Pământurile cele mai însemnate sunt stăpânite [aici], scrie un martor, de către unii locuitori din Paris: mai multe au fost cumpărate de curând de către capitalişti; ei au întors speculaţiile lor către această provincie, căci ea este cea în care „fondurile sunt mai ieftine, faţă de veniturile ce aduc” (39).

În nici o împrejurare, după cum vedeţi, tonul nu este prietenos. Marat, care încă din 1774 adoptă stilul violenţei, ajunge să spună: „La naţiunile comersante, capitaliştii şi rentierii [fac] aproape toţi cauză comună cu arendaşii dărilor, cu financiarii şi agiotorii” (40). Odată cu Revoluţia, tonul se ridică. La 25 noiembrie 1790, la tribuna Adunării naţionale, contele de Custine se înverşunează: „Va arăta oare Adunarea, care a distrus orice fel de aristocraţie, slăbiciune faţă de aristocraţia c^Pitaliştilor, aceşti cosmopoliţi care nu cunosc! LtPatrie decât pe cea în care pot să strângă bogă-t11? (41) La 24 august 1793, la tribuna Convenţiei, jambon este şi mai categoric: „Se duce, în această

*'. °. ^Ptă pe viaţă şi pe moarte între toţi neprin„ de „S^t1 şi întărirea Republicii. Trebuie, t Armare, să ucidem aceste asociaţii nimicie ale creditului public, dacă vrem să întronăm regimul libertăţii„ (42) Cuvântul capitalist lipseşte numai fiindcă, fără îndoială, Cambon a vrut un termen şi mai încărcat de dispreţ. Ştie oricine că finanţa, care s-a pretat la primele jocuri revoluţionare pentru ca, mai târziu, să fie descumpănită de Revoluţie, a ieşit din încurcătură până la urmă. De aici, iritarea lui Rivarol, care, în exil scrie cu seninătate: „Şaizeci de mii de capitalişti şi furnicarul agiotorilor au hotărât soarta Revoluţiei” (43). Evident, un mod expeditiv şi ţâfnos de a explica momentul 1789. Capitalist, după cum se vede, nu înseamnă încă întreprinzătorul, investitorul. Cuvântul, ca şi cuvântul capital, rămâne legat de noţiunea de bani, de bogăţie în sine.

Capitalismul: un cuvânt foarte recent ă

Capitalism, din punctul nostru de vedere cel mai pasionant dintre cei trei termeni, dar cel mai puţin real (fără celelalte două, n-ar putea exista), a fost hăituit cu înverşunare de către istorici şi lexico-logi. După Dauzat (44), el ar apare în Enciclopedie (1753), dar cu un sens foarte special: „Stare a celui ce este bogat”. Din nefericire, afirmaţia pare greşită. Textul invocat rămâne de negăsit. În 1842, cuvântul se găseşte în Enrichissements de la langue francaise, a lui J. B. Richard (45). Dar, fără îndoială, Louis Blanc este cel care, în polemica lui cu Bastiat, îi dă noul sens, atunci când scrie, în 1850:„…Ceea ce aş denumi „capitalism„ [şi foloseşte ghilimelele], adică însuşirea capitalului de către unii, în detrimentul altora” (46). Dar folosirea cuvântului rămâne rară. Proudhon îl întrebuinţează uneori, şi corect: „Pământul mai este încă fortăreaţa capitalismului”, scrie el: şi avem aici o întreagă teză. El defineşte de minune cuvântul: „Regim economic şi social în care capitalurile” sursă de venituri, nu aparţin în general celor care le fac să acţioneze prin propria lor muncă” (47)-(tm)

Cu toate acestea, cu zece ani mai târziu, în 1867, Marx încă nu foloseşte cuvântul (48).

De fapt, el izbucneşte în deplina lui tărie, din discuţiile politice, abia la începutul secolului nostru ca antonim firesc al socialismului. În mediile ştiinţifice, el este lansat de răsunătoarea carte a lui W. Sombart Der moderne Kapilalismus (ediţia I, 1902). Destul de firesc, cuvântul nefolosit de Marx se integrează modelului marxist, încât se spune în mod curent: sclavagism, feudalism, capitalism, pentru a denumi etapele mari pe care le deosebeşte autorul Capitalului.

Prin urmare un „cuvânt politic”. De aici, poate, latura ambiguă a carierei lui. Exclus multă vreme de către economiştii de Ia începutul secolului (Charles Gâde, Canwas, Marshall, Seligman sau Cassel), el nu figurează în Dictionnaire des sciences politiques decât după războiul din 1914 şi nu are drept la un articol în Enciclopedia britanică decât în 1926; în Dictionnaire de VAcademie francaise, el intră abia în 1932, cu această definiţie de tot hazul: „Capitalism, totalitatea capitaliştilor”. Noua definiţie din 1958 este doar cu puţin mai adecvată: „Regim economic în care bunurile [de ce nu mijloacele?] de producţie aparţin unor particulari sau unor societăţi private”.

De fapt, cuvântul care îşi schimbă neîncetat sensul de Ia începutul secolului nostru şi de la Revoluţia rusească din 1917, inspiră prea multor oameni, în mod vădit, un soi de stânjeneală. Un istoric de bună calitate, Herbert Heaton, ar vrea să-1 excludă pur şi simplu: „Dintre toate ismele, spune el, cel mai zgomotos a fost cuvântul capitalism. Din nefericire, a strâns în el un asemenea ghiveci de sensuri şi de definiţii, încât […], la fel ca lmperialism, el trebuie scos acuma din vocabularul oricărui savant care se respectă” (49). Chiar kucien Febvre ar fi vrut să-1 elimine, socotind că a servit prea mult (50). Da, dar dacă am da asculre acestor sfaturi rezonabile, în clipa următoare ^tT ne„ar lipsi. Cum spune Andrew Shoufield (51), unul din bunele „motive pentru a-1 folosi în continuare este faptul că nimeni, nici chiar cei mai severi dintre criticii lui, nu a propus un termen mai bun care să-1 înlocuiască”.

Dintre toţi, istoricii au fost cei mai seduşi de noul cuvânt într-o epocă în care el încă nu mirosea prea mult a praf de puşcă. Fără să se sinchisească de anacronisme, ei par să-i fi deschis întreaga arie de prospectare istorică, Babilonul antic şi Grecia elenistică. China veche, Roma, evul nostru mediu occidental, India. Cele mai mari nume ale istoriografiei de ieri, de la Theodor Mommsen la Henri Pirenne, sunt implicate în acest joc care a dezlănţuit pe urmă o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Imprudenţii au fost aduşi la ordine. Mommsen primul, şi chiar de către Marx, La drept vorbind, nu fără motiv: pot fi confundatenici mai mult, nici mai puţin – moneda şi capitalul? Dar un cuvânt pare de ajuns pentru Paul Veyne (52) ca să-1 şi trăz-nească pe Michel Rostovtsef, minunatul cunoscător al economiei antice. J. C. Van Leur nu vrea să vadă în economia sud-estului asiatic decât pedlars. Karl Polanyi ia în derâdere chiar faptul că istoricii pot vorbi despre „negustori” asirieni, deşi mii de tablete scot la iveală corespondenţa lor; şi aşa mai departe. În multe cazuri, avem a face cu încercări de a aduce lucrurile la un dogmatism post-marxist: nu există capitalism înainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea, înainte de modul industrial de producţie.

Fie, dar aici este vorba despre o problemă de termeni. Mai este nevoie să spunem că niciunul din istoricii societăţilor de „vechi regim”, a fortiori istorici ai antichităţii, nu se gândesc atunci când pronunţă cuvântul capitalism la definiţia pe care o dă, fără să-şi facă probleme, Alexandre Gerschen-kron: „Capitalism, that is the modern industrial sgs-ton”? (53). Am şi spus că (spre deosebire de cel dt astăii) capitalismul de ieri nu ocupa decât o platformă îngustă a vieţii economice. Atunci, cum fr-ar putea vorbi, în legătură cu el, de „sistem” extins la ansamblul social? În cadrul acestuia, el reprezintă însă, în egală măsură o lume în sine, diferită' chiar străină în raport de blocul social şi economi6 care îl înconjoară. Şi tocmai în raport de aceasta din urmă se defineşte drept „capitalism”, na numai în raport de noile forme capitaliste care apar mai târziu. De fapt, el este ceea ce este în raport de un non-capitalism de proporţii uriaşe. Şi a refuza să admiţi această dihotomie a economiei de ieri, sub pretextul că „adevăratul”capitalism ar data din secolul al XlX-lea, înseamnă a renunţa Ia înţelegerea semnificaţiei, esenţială pentru analiza acestei economii, a ceea ce s-ar putea numi topolo gia veche a capitalismului. Dacă există locuri în care el s-a stabilit datorită unor preferinţe şi nu din inadvertenţă, aceasta înseamnă că, într-adevăr, acestea erau singurele favorabile reproducţiei capi talului.;

Realitatea capitalului

Dacă depăşim considerentele de mai sus, important este să lămurim mutaţia care s-a produs în ceea ce priveşte cuvântul capital (şi, în consecinţă, şi în ceea ce le priveşte pe celelalte două) între Turgot şi Marx: să ştim dacă noul conţinut al cuvântului nu mai reprezintă într-adevăr nimic dintr-o situaţie anterioară, dacă realitatea capitalistă răsare într-adevăr nou-nouţă în acelaşi timp cu Revoluţia industrială. Istoricii englezi de astăzi împing originile acesteia cel puţin până în 1750 sau chiar cu un secol mai devreme. Marx aşază începuturile „erei capitaliste” în secolul al XVI-lea. El admite totuşi că „primele încercări de producţie capitalistă” (prin urmare, nu numai de acumulare) sunt timpurii în oraşele italiene ale evul i mediu (54). Dar un organism care se naşte, chiar dacă e încă departe de a-şi fi dezvoltat toate caracteristicile, poartă în sine această evoluţie potenţială, *ar numele îi şi aparţine. Cântărind bine totul, Qoua noţiune de capital se prezintă ca o problematică indispensabilă înţelegerii secolelor care constituie subiectul acestei cărţi. Jgy „ CUm cincizeci de ani, se spunea despre capital a ^prezintă o sumă de bunuri capitale, expresia a cărei modă a trecut, deşi are nişte avantaje. Într-adevăr un bun capital este un bun material, el se apucă în mână, se pipăie, se defineşte fără ambiguitate. Care este prima lui trăsătură caracteristică? El este „rezultatul unei munci anterioare„, el este „muncă acumulată„.” Bunăoară, ogorul din vatra satului care a fost curăţit de pietre, Dumnezeu ştie când: bunăoară, roata morii, atât de veche încât nimeni nu mai ştie când a fost făcută; bunăoară, drumurile vicinale, pline de pietriş, mărginite de scaieţi, care, după Gaston Roupnel (55), ar urca în timp până la Gal ia primitivă. Aceste bunuri capitale sunt moşteniri, construcţii omeneşti mai mult sau mai puţin durabile. O altă trăsătura: bunurile capitale sunt reintroduse în procesul producţiei şi sunt ceea ce sunt tocmai cu condiţia de a participa din nou la munca oamenilor, de a o provoca, de a o uşura cel puţin.

Această participare îngăduie bunurilor capitale să se regenereze, să fie reconstruite şi sporite, să producă un venit. Într-adevăr, producţia absoarbe şi refabrică neîncetat capital. Grâul pe care-1 semăn este un bun capital, el încolţeşte; cărbunele băgat în maşina lui Newcomen este un bun capital, întrebuinţarea energiei lui are o urmare; dar grâul pe care-1 mănânc sub formă de pâine, cărbunele pe care-1 ard în sobă sunt scoase neîntârziat în afara producţiei; ele sunt bunuri de consum imediat. Tot astfel, pădurea pe care omul nu o exploatează, bunul pe care-1 păstrează avarul, şi ele scoase în afara producţiei, nu sunt bunuri capitale. Dar banul care trece din mână în mână, care stimulează schimbul, care achită chirii, rente, venituri, profituri, salarii; acest ban care intră în circuite, le forţează uşile, le măreşte viteza, acest ban este un bun capital. El este lansat numai pentru a reveni la punctul său de plecare. David Hume are drep* tate când spune că banul este „o putere de comandă asupra muncii şi bunurilor” (56). Villal6n spunea, încă din 1564, că anumite mărfuri câştigă ban1 cu ajutorul banilor (57).

De aici înainte, întrebarea dacă un obiect oarecare, un anumit bun sunt sau nu capital zintă un joc şcolăresc. 0 corabie este, a priori. Prima navă care soseşte la Sankt Petersburg, în 1701, una olandeză, primeşte de la Petru cel Mare privilegiul să nu plătească vamă cât timp va exista. Tot felul de operaţii ingenioase o vor ţine în viaţă aproape un secol, de trei sau de patru ori mai mult decât ar fi fost firesc pe atunci (58). Dar ce mân-dreţe de bun capital!