Fernand Braudel

!'ii n '„!

Cedentară: Suedia, a cărei marină înregistrează atunci o dezvoltare uriaşă, numără pe talgerul exporturilor 72 milioane de daleri (monedă de aramă), faţă de 66 la importuri. Prin urmare, „naţiunea” câştigă mai mult de 5 milioane.

Bineînţeles, nu toată lumea poate câştiga la jocul ăsta. „Nimeni nu câştigă dacă cineva nu pierde”: reflecţia lui Montcnrestien este de domeniul bunului simţ. Alţii pierd, într-adevăr: bunăoară coloniile stoarse la sânge; bunăoară ţările dependente.

Iar lucrul acesta se poate întâmpla chiar statelor „dezvoltate” şi care par a îi la adăpost de el. Îmi închipui că Spania secolului al XYII-lea, dată pradă de către guvernanţii ei şi de către forţa împrejurărilor inflaţiei devastatoare a aramei, se găseşte în această situaţie. Şi tot aşa, în mare. Franţa revoluţionară, despre care un agent rus în Italia spune „că ea face războiul folosindu-şi capitalul, în timp ce duşmanii ei îl fac îolosindu-şi venitul” (279). Aceste cazuri ar merita o cercetare mai îndelungată, căci păstrându-şi măreţia politică, plătită cu inflaţia de aramă şi cu deficitul provocat de plăţile sale exterioare în argint, Spania se dezorganizează în interior. Iar prăbuşirea externă a Franţei revoluţionare, îucă înainte de încercările din 1792-1793, a apăsat greu asupra destinului său. Din 1789 până în primăvara lui 1791, valorile franceze cunosc o degringoladă rapidă la Londra (280) şi mişcarea este însoţită de o puternică fugă de capitaluri. In ambele cazuri, se pare că un deficit catastrofal al balanţei comerciale şi de plăţi a provocat o prăbuşire, în cel mai bun caz o deteriorare, a economiei dinlăuntru.

India şi China

Lhiar atunci când situaţia nu este atât de dramatică, dacă deficitul se menţine, el înseamnă, pe termen mai lung sau mai scurt, deteriorarea structurală sigură a unei economii. O asemenea situaţie se schiţează într-un fel concret în ceea ce priveşte India după 1760, şi în ceea ce priveşte China după anii 1820 sau 1840.

Sosirile succesive de europeni în Extremul Orient n-au atras după sine rupturi imediate. Ele n-au pus de îndată în discuţie structurile comerţului asiatic. De multă vreme – cu secole înainte de dublarea capului Bunei Speranţe – o amplă reţea de circulaţie se întindea prin oceanul Indian şi prin mările de coastă ale Pacificului. Nici ocuparea peninsulei Malaca, luată cu asalt în 1511, nici aşezarea portughezilor la Goa, nici aşezarea lor negustorească la Macao n-au răsturnat echilibrul vechi. Jafurile de început ale noilor veniţi le-au îngăduit să pună mâna pe nişte încărcături fără să le plătească, dar regulile pasivului şi activului se restabilesc repede, ca vremea bună după furtună.

Regula de totdeauna fusese însă ca mirodeniile şi alte mărfuri asiatice să nu se obţină decât pe metal alb; câteodată, dar nu atât de des, pe aramă, a cărei utilizare monetară este importantă în India şi în China. Prezenţa europeană nu schimbă cu nimic lucrurile. Vedem portughezi, olandezi, englezi, francezi, împrumutând de la musulmani, de la negustorii baniani, de la cămătarii din Kyoto metalul alb fără de care, de la Nagasaki până la Surat, nimic nu s-ar clinti. Pentru a rezolva această problemă fără soluţie, portughezii, apoi marile companii ale Indiilor, trimit din Europa monede de argint, dar preţurile mirodeniilor la locul de producţie cresc. Europenii, fie că e vorba de portughezi la Macao, fie de olandezi, încearcă să pătrundă pe piaţa chinezească, se uită neputincioşi la grămezile de mărfuri la care nu pot ajunge, „Până acum, scrie un olandez în 1632, nu ne-a lipsit marfa […] mai degrabă ne-au lipsit banii ca s-o cumpărăm” (281). Pentru europeni, până la urmă, soluţia este să pătrundă în negoţul local, să practice în neştire acel comerţ de cabotaj care este comerţul „din India în India”. Portughezii sct din el câştiguri substanţiale de cum ating

Râului Marelui Mogol, care, imediat după moartea lui Aureng Zeb, nu mai este decât o umbră (1707). Ea instalează agenţi activi pe lângă prinţii indieni. Această lentă mişcare de basculă se schiţează înainte de mijlocul secolului (285), cu toate că nu se prea bagă de seamă în timpul anilor în care scena este ocupată de disputele zgomotoase dintre Companiile englezeşti şi franţuzeşti, în epoca lai Dupleix, Bussy, Godeheu, Lally-Tollendal, Ro-bert Clive.

De fapt, are loc atunci o lentă deteriorare a economiei indiene. Bătălia de la Plassey (23 iunie 1757) îi grăbeşte sfârşitul. Bolts, acest aventurier, victimă şi adversar al lui R. Clive, spune: „Compania engleză n-a avut prea mare bătaie de cap ca să pună mâna pe Bengal; s-a folosit de câteva împrejurări prielnice, iar artileria ei a făcut restul” (286). Judecată expeditivă, destul de puţin convingătoare, căci Compania nu numai că pune mâna pe Bengal, dar şi rămâne acolo. Şi nu fără urmări. Cine poate spune ce pondere a avut această „acumulare primitivă” gratuită care a fost pentru Anglia jefuirea Bengalului (38 milioane de lire sterline, se spune, transferate la Londra, între 1757 şi 1780) (287)? Primii nou îmbogăţiţi, nababii (caie nu poartă încă acest nume) îşi aduc averile î i Anglia sub formă de metal alb, aur, pietre preţioase, diamante. „Suntem încredinţaţi, scrie, o gazetă din 13 martie 1763, că valoarea aurului, argintului şi pietrelor preţioase, care, în afară de mărfuri, au fost aduse din Indiile orientale în Anglia, din anul 1759 încoace, urcă la 600 000 de lire” (288).

O cifră aruncată la întâmplare, dar care depune mărturie cu privire la o balanţă devenită hotărât pozitivă pentru Anglia, pentru ea în primul rând, Ş^poate, încă de pe atunci, pentru Europa: între

1722 şi 1754 (289), chiar beneficiile Companiei ranceze a Indiilor denotă că situaţia s-a îmbună-3} ^' ^ar Anglia mai ales se găseşte la punctul de v'arsare al acestor avantaje. Nici un observator nu se înşală cu privire la „averile uriaşe pe care tot felul de inşi şi toţi trimişii Companiei le fac în acea ţară. Aceşti Dureţi asiatici per fas et nefctSi explică Isaac de Pinto, aduc periodic în ţară o parte din comorile Indiilor”. În martie 1764* ştirile despre tulburările izbucnite în Bengal ajung la Amsterdam. Ele sunt comentate acolo fără indulgenţă, ca fiind un răspuns firesc, se spune, la un şir de malversaţiuni care au dus la îmbogăţiri fabuloase. Averea guvernatorului Bengalului este de-a dreptul „monstruoasă”. „Prietenii Ini, care, fără îndoială, nu o exagerează ca să-i facă Ini cinste, o bănuiesc a fi de cel puţin 1 200 de mii de lire sterline” (290). Şi ce nu fac copiii fără parte la moştenire din familiile englezeşti, trimişi în India de către companie, corupţi, fără ca măcar să vrea sau să înţeleagă acest lucru, luaţi în primire de colegii lor şi mai ales de banian, de cum ajung acolo? Spre deosebire de ce face Compania olandeză, cea engleză îngăduie slujbaşilor săi să facă negoţ pe socoteala lor, dacă este vorba de schimburi din India în India. Practic aceasta înseamnă a înlesni malversaţiunile de tot felul, cu condiţia ca spezele să le suporte numai indigenii. Un motiv în plus să ne arătăm simpatia faţă. De cavalerul George Saville, care, în aprilie 1777, înjură în gura mare Comp; nia Indiilor, posesiunile ei asiatice, comerţul c ceai şi „hoţiile publice cărora nu vrea să li se facă tovarăş în nici un chip” (291). Dar când, vreodată, au învins cei drepţi? Nici Las Căsaş nu izbutise să-i salveze pe indienii Americii şi, în felul lui, împinsese la sclavia negrilor.

De atunci India este târâtă de un destin neiertător care o face să decadă de la rangul prestigios de mare ţară producătoare şi comercială, la cel de ţară colonială, cumpărătoare de produse englezeşti (până şi de textile 1) şi furnizoare de materii pTime. Şi asta timp de aproape două secole l

Acest destin îl prevesteşte pe cel al Chinei, deşti„ care se pune în mişcare mai târziu, căci China este mai departe de Europa decât India, mai coerentă., mai bine apărată. „Comerţul la China„ începe to-F tuşi să-şi facă drum până în inima ei în secolul al XVIII-lea. Cererea crescând a Europei extinde necontenit suprafeţele destinate culturii ceaiului, cel mai adesea în detrimentul bumbacului. Acestuia începe să i se simtă lipsa; în secolul al XlX-lea, el este cerut din India, prilej ca aceasta, adică englezii, să-şi reechilibreze balanţa în detrimentul Chinei. Lovitura de graţie o reprezintă sosirea, începând din anii 1780, a opiului indian (292). China e plătită cu fum, şi încă ce fum! Prin 1820, dată aproximativă, balanţa se răstoarnă în clipa când, pe deasupra, se mai schimbă şi conjunctura mondială (1812-1817), care rămâne sub semn de vreme rea până la mijlocul secolului al XlX-lea. Războiul numit al opiului (1839-1842) pecetluieşte această evoluţie. El deschide, pentru un secol întreg, dezastruoasa eră a „tratatelor inegale”.

Destinul Chinei în secolul al XlX-lea reproduce prin urmare destinul Indiei din secolul al XVIII-lea. Şi aici slăbiciunile interioare au rolul lor. Dinastia manciuriană întâmpină numeroase împotriviri care-şi au greutatea lor, răspunderea lor, tot aşa cum dezmembrarea lentă a Imperiului mongol le avusese în India. În ambele cazuri, şocul exterior a fost amplificat de carenţele şi de dezordinile din interior. Dar nu este tot atât de adevărat contrariul? Dacă s-ar fi desfăşurat fără impulsul exterior al Europei, tulburările interioare ar fi cunoscut, desigur, o altă evoluţie. Nu vrem să ne plasăm prea mult pe planul moral a' răspunderilor, dar este evident că Europa a dereglat, în folosul său, sistemele de schimburi a! E Extremului Orient şi vechiul lui echilibru.

F î râtul ei loc? ^ rea, căci c”m m

 ce depăr

Destul de larga „ ziunii muticn.

ÎnţeleS deeH iat care îl atinge diviziunea, acest proces, acest accelerator al producţiei. Mai mult încă, piaţa este locul unde întâlnim mâna invizibilă„, oferta şi cererea se întâltiesc şi se echilibrează în mod automat pe piaţă, pe calea ocolită a preţurilor. Formula lui Oskar Lange este şi mai remarcabilă: piaţa este primul ordinator pus în slujba omului, o maşină cu autoreglare asigurând de la sine echilibrul activităţilor economice. D'Avenal (293) spunea, în limbajul epocii sale, al liberalismului cinstit: „Chiar atunci când nimic n-ar mai fi liber într-un stat, preţul lucrurilor ar rămâne cu toate acestea liber şi nu s-ar lăsa aservit de nimeni. Preţul argintului, pământului, al muncii, preţurile tuturor bunurilor şi mărfurilor n-au încetat niciodată să fie libere: nici o constrângere legală, nici o înţelegere între oameni n-au ajuns să le aservească.„ Aceste aprecieri admit implicit că piaţa, care nu este dirijată de nimeni, este mecanismul motrice al întregii economii. Dezvoltarea economică a Europei, şi chiar a lumii, ar fi dezvoltarea unei economii de piaţă care şi-a mărit aria neîncetat, incluzând în ordinea ei raţională din ce în ce mai mulţi oameni, din ce în ce mai multe comunicaţii economice apropiate şi îndepărtate, care tind să creeze, toate laolaltă, o unitate a lumii. De nenumărate ori, schimbul a declanşat dintr-odată şi oferta şi cererea, orientând producţia, atrăgând după sine specializarea unor întinse regiuni economice, din acel moment solidare cu schimbul, devenit o necesitate pentru propria lor existenţă. Mai este nevoie să dăm exemple? Viticultura în Aquitania, ceaiul în China, cerealele în Polonia, în Sicilia sau în Ucraina, succesivele adaptări economice ale Braziliei coloniale (băcan, zahăr, aur, cafea)… În fond, schimbul leagă economiile unele de altele. Schimbul este o verigă, un punct de joncţiune. Preţul este dirijorul cumpărătorilor şi vânzătorilor. Dacă el creşte sau scade la „ursa din Londra, el preschimbă pe bears în hulls Ş* yice-versa, bears, urşii, fiind în argoul de bursă,.,? Ei care joacă î la baisse, iar bulls, boii, cei care 267 Joaca ă m hamse.

Fără îndoială, la marginea şi chiar în inima unor economii active, zone mai mult sau mai puţin întinse sunt abia atinse de mişcările pieţei. Doar câteva trăsături, moneda, intrarea câtorva rare produse străine, vădesc că aceste mici universuri nu sunt cu totul închise. Asemenea inerţii sau imobilităţi se întâlnesc încă în Anglia georgiană sau în Franţa supraactivizată a lui Ludovic al XVI-lea. Dar tocmai asta e; dezvoltarea economică ar însemna reducerea acestor zone izolate, chemate să participe din ce în ce mai mult la producţia şi la consumul general, Revoluţia industrială gene-ralizând până la urmă mecanismul pieţii.

O piaţă cu autoreglare, cuceritoare, raţionali-zând întreaga economie, aceasta ar fi în esenţă istoria creşterii economice. Mai ieri, Cari Brink-mann (294) a putut spune că istoria economică este studiul originilor, dezvoltării şi eventualei descompuneri a economiei de piaţă. Această optică simplificatoare este în acord cu învăţătura unor generaţii întregi de economişti. Dar ea nu poate fi optica istoricilor, pentru care piaţa nu este un fenomen exclusiv endogen. Ea nu este nici ansamblul activităţilor economice, nici măcar un stadiu anumit al evoluţiei lor.

Prin timpul multisecular

Deoarece schimbul este la fel de vechi ca istoria oamenilor, un studiu istoric al pieţei trebuie să cuprindă totalitatea timpului trăit şi reperabil şi să accepte, de-a lungul acestui demers, ajutorul celorlalte ştiinţe ale omului, explicaţiile pe care le pot da acestea, fără de care n-ar putea surprinde evoluţiile, structurile cu suflu lung, conjunctu-rale, creatoare de viaţă nouă. Dar dacă acceptăm o asemenea deschidere, intrăm într-o zonă de cerj cetare uriaşă, la drept vorbind fără început şi fără sfârşit. Toate pieţele depun mărturii: în primă instanţă, locurile în care au loc schimburile retro- – grade, forme vizibile încă, ici-colo, ale unor realităţi vechi, asemănătoare cu nişte specii supravieţuind lumii antediluviene. Mă pasionează; mărturisesc, târgurile din Kabilia de astăzi, care apar periodic, în mijlocul spaţiului vid, în vale, la poalele satelor cocoţate pe înălţimile din jur (295); târgurile din Dahomey-ul de astăzi, atât de colorate, şi ele aşezate în afara satelor (296); sau târgurile rudimentare din delta fluviului Roşu, cercetate de curând cu minuţie de Pierre Gourou 297). Şi atâtea altele, dacă n-ar fi decât cele existente până mai ieri, din fundul provinciei Bahia, la contactul cu păstorii şi cu cirezile pe jumătate sălbatice din interior (298). Sau, mai arhaice, schimburile ceremoniale din arhipelagul Tro-briand, în sud-estul Noii Guinei engleze, pe care le-a văzut Malinowski (299). Aici se întâlnesc actualul şi foarte vechiul, istoria, preistoria, antropologia pe teren, o sociologie retrospectivă, o economie arhaizantă.

KarlPolanyi (300), elevii şi partizanii lui credincioşi au făcut faţă provocării pe care o reprezintă această masă de mărturii. Ei au cercetat-o, de bine de rău, pentru ca să dea o explicaţie, aproape o teorie: economia, care nu este decât un „suban-samblu” (301) al vieţii-sociale şi pe care aceasta o include în reţelele şi în constrângerile sale, nu se eliberează de aceste numeroase legături decât târziu (şi nu cu totul). Dacă ar fi să-1 credem pe Polanyi, abia după deplina explozie capitalistă din secolul al XlX-lea se produce „marea transformare”, piaţa „autoregulatoare” capătă adevăratele sale dimensiuni şi pune stăpânire pe factorul social, până atunci dominant. Înainte de această mutaţie, n-ar ţi existat, ca să spunem aşa, decât pieţe ţinute în 'esă, pieţe false sau non-pieţe.

Drept pildă de schimb care nu ar ţine de comportamentul numit „economic”, Polanyi invocă schimburile ceremoniale sub semnul reciprocităţii; ^împărţirea bunurilor de către statul primitiv, are confiscă producţia; sau acele porls of trade,

^”1 de scnimt) neutru, în care negustorul nu impune voinţa, cel mai bun exemplu în ce le priveşte fiind micile porturi ale colonizării feni-ciene, în care, pe un loc anumit, într-o incintă delimitată, comerţul mut se practică de-a lungul coastelor mediteraneene. Pe scurt, ar trebui să facem o deosebire între trade (comerţul, schimbul) şi market (piaţa autoregulatoare a preţurilor), a cărei apariţie, în secolul trecut, a reprezentat o răsturnare socială de primă mărime.

Din nefericire, teoria se sprijină întru totul pe această distincţie întemeiată (să zicem) pe câteva sondaje eterogene. Nu ne interzice nimeni, desigur, sa introducem într-o discuţie despre „marea transformare” din secolul al XlX-lea, realităţi cum sunt potlalch sau kula (în locul organizării negustoreşti foarte diversificate din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea). Dar este ca şi cum, vorbind despre complexul de reguli privind căsătoria din Anglia pe vremea reginei Victoria, ai recurge la explicaţiile lui Levi-Strauss privind legăturile de rudenie, în fapt, nu se face nici un efort de abordare a realităţii concrete şi diverse a istoriei pentru a porni apoi de la ea. Nu există o referinţă măcar la Ernest Labrousse, la Wilhelm Abel sau la numeroasele lucrări clasice despre istoria preţurilor. În numai douăzeci de rânduri se rezolvă problema pieţii în epoca numită „mercantilistă” (302). Din nefericire, sociologii şi economiştii de până mai ieri, antropologii de astăzi ne-au obişnuit cu aproape perfecta ignorare a istoriei. Sarcina le este cu atât mai uşoară.

Pe deasupra, noţiunea de „piaţă autoregulatoare” care ni se propune (303) – e una, e alta, nu e cutare lucru, nu admite cutare sau cutare îngrădire – ţine de un gust teologic al definiţiei. Această piaţă, pe care „intervin exclusiv cererea, costul ofertei şi preţurile ce rezultă dintr-un acord reciproc” (304) în lipsa oricărui „element exterior”, este o creaţie mentală. E prea uşor ca o formă de schimb sa fie botezată „economică” şi o alta „socială”. De fapt, toate formele sunt economice, toate sunt sociale. Timp de secole, s-au înregistrat schimburi socio-economice foarte diferite, care au coexistat, în ciuda sau din cauza diversităţii lor. Reciprocitatea, redistribuirea sunt şi forme economice (D. C. North (305) are întru totul dreptate din acest punct de vedere), iar târgul condiţionat, apărut foarte de timpuriu, este şi el o realitate socială şi o realitate economică în acelaşi timp. Schimbul este întotdeauna un dialog, iar preţul, într-un moment sau altul, rămâne o chestiune aleatorie. El suportă anumite presiuni (pe cea a prinţului, a oraşelor, a capitalistului etc), dar se spune, prin forţa lucrurilor, şi imperativelor ofertei, rară sau foarte bogată, şi, nu mai puţin, cererii. Controlul preţurilor, argument esenţial pentru negarea apariţiei „adevăratei” pieţe autoregulatoare înainte de secolul al XlX-lea, a existat dintotdeauna şi există şi astăzi. Dar, cât priveşte lumea preindustrială, ar fi o greşeală să gândim că mercurialele pieţelor desfiinţează rolul ofertei şi cererii. In principiu, controlul sever al pieţei se face pentru a apăra pe consumator, altfel spus concurenţa. În extremă, mai degrabă piaţa „liberă”, private market-uenglezesc de pildă, ar putea tinde să suprime în acelaşi timp controlul şi concurenţa.

După părerea mea, din punct de vedere istoric, trebuie să vorbim despre economie de piaţă de îndată ce apare o fluctuaţie şi un consens privind preţurile îu târgurile unei zone date, fenomen cu atât mai caracteristic, cu cât se produce sub jurisdicţii şi suveranităţi diferite. În acest sens, există o economie de piaţă cu mult înainte de secolele al XlX-Iea şi al XX-lea, singurele care, de-a lungul istoriei, ar fi cunoscut, după W. C. Neale (306), Piaţa autoregulatoare. Încă din Antichitate, preţurile fluctuează; în secolul al XlII-Iea, ele fluctuează de mult împreună în toată Europa. Mai târziu consensul se precizează, în limite din ce în ce mai stricte. Chiar burgurile mărunte din Faucigny, în Savoia secolului al XVIII-lea într-un ţinut muntenesc înalt, puţin prielnic legăturilor, cunosc preţuri oscilând în tact, de la o săptămână a alta, pe toate pieţele regiunii, după recolte şi nevoi, după ofertă şi cerere.

J? Ţ – Acestea fiind zise, eu nu pretind, dimpotrivă, a această economie de piaţă, aproape de concurenţă, acoperă întreaga economie. Ea nu ajunge să facă acest lucru, nu mai mult astăzi decât ieri, deşi în proporţii şi din motive cu totul deosebite. Caracterul parţial al economiei de piaţă poate depinde, într-adevăr, fie de importanţa sectorului de auto-aprovizionare; îie de autoritatea Statului, care sustrage o parte a producţiei din circulaţia comercială; fie, în egală măsură, sau şi mai mult, de simpla pondere a banului, care poate, în mii de chipuri, interveni artificial, în formarea preţurilor. Economia de piaţă poate îi, prin urmare, minată de jos sau de sus, în economiile întârziate sau foarte avansate.

Ceea ce este sigur, este că alături de non-pieţe, atât de dragi lui Polanyi, au existat întotdeauna şi schimburi condiţionate, oricât de modeste. Chiar mediocre, au existat pieţe din cea mai adâncă' antichitate, în cadrul unui sat sau al mai multor sate, piaţa putându-se înfăţişa atunci ca un sat itinerant, ' după chipul târgului, un soi de oraş artificial şi ambulant. Dar pasul esenţial în această istorie interminabilă a fost făcut într-o bună zi prin anexarea de către oraş a unor pieţe până în acel moment mediocre. El le înghite, le măreşte la propria sa dimensiune şi, la rândul lui, suportă legea lor. Faptul major este, neîndoielnic, punerea în circuit economic a oraşului, unitate grea. Piaţa urbană ar îi îost inventată de către îenicieni (307); este foarte posibil. În orice caz, cetăţile greceşti aproape contemporane au toate câte un târg 'ân agora, piaţa lor centrală (308); ele inventaseră, de asemenea, moneda, multiplicator evident, dacă nu cumva, cu siguranţă, condiţia sine qua non a pieţei.

Cetatea grecească a cunoscut chiar marele târg urban, cel care se aprovizionează la distanţă. Avea ea o altă soluţie? Ca oraş, de îndată ce atinge o anume greutate, ea nu este în stare să trăiască pe seama ţinutului înconjurător, pietros, uscat, adesea neroditor. Apelul la altcineva se impune, aşa cum se impune mai târziu oraşelor-state italiene, încă din secolul al Xll-lea şi chiar mai devreme Cine era să hrănească Veneţia de îndată ce, di„ totdeauna, ea nu avea decât cel mult nişte sărmane grădini răpite nisipurilor? Mai târziu, pentru a stăpâni circuitele lungi ale comerţului la distanţă, oraşele negustoreşti ale Italiei depăşesc stadiul marilor târguri, oficializează arma eficace şi aproape cotidiană a adunărilor negustorilor bogaţi. Dar nu creaseră încă Atena şi Roma palierul superior al băncii şi al unor reuniuni pe care le-am putea califica drept reuniuni „de bursă”?

Până la urmă, economia de piaţă se formează pas cu pas. Aşa cum spunea Marcel Mauss „tocmai societăţile noastre din Occident sunt cele care au făcut din om, foarte de curând. Un animal economic” (309). Şi mai trebuie încă să cădem la înţelegere cu privire la sensul lui „foarte de curând”.

Vremea noastră poate depune mărturiei

Evoluţia nu s-a oprit ieri, în zilele frumoase ale pieţei autoregulatoare. Pe enorme spaţii ale planetei, pentru mase uriaşe de oameni, sistemele socialiste, prin controlul hotărât al preţurilor, au sfâr-şitcu „economia de piaţă” clasică. Atunci când continuă să existe, ea trebuie să apuce căi ocolite, să se mulţumească cu activităţi neînsemnate. Aceste experienţe, în orice caz, au pus un capăt, nu singurul, curbei pe care o schiţa dinainte Cari Brink-mann. Nu singurul, căci, pentru anumiţi economişti contemporani, lumea „liberă” cunoaşte o transformare de un fel deosebit. Puterea sporită a producţiei, faptul că oamenii aparţinând unor mari aaţiuni – nu toate, bineînţeles – au depăşit stadiul rarităţii şi penuriei şi trăiesc fără griji grave ia ceea ce priveşte viaţa de fiecare zi, uimitoarea dezvoltare a marilor întreprinderi, adesea multi-aţionale – toate aceste transformări au răsturnat ra * ort*lne a Pieţii suverane, a clientului suve-a^' a ecoQomiei de piaţă hotărâtoare. Legile pieţei ^? *ai există pentru marile întreprinderi, în stare eâi Uenteze cererea prin publicitatea lor foarte ace' în stare să fixeze arbitrar preţurile. J. K.

I

Galbraith a descris tocmai, într-o carte foarte limpede, ceea ce el numeşte sistemul industrial (310). Economiştii de limbă franceză vorbesc mai degrabă despre organizare. Într-un recent articol din Monde (29 martie 1975), Francois Perroux ajunge să spună: „organizarea, acest model cu mult mai important decât piaţa…” Dar piaţa continuă să existe: pot să mă duc într-o prăvălie, într-o piaţă obişnuită şi să „testez” acolo suveranitatea mea foarte modestă de client şi de consumator. Tot aşa, pentru micul fabricant – să luăm clasicul exemplu din domeniul industriei confecţiilor – prins fără ieşire în jocul concurenţelor de tot felul, legea pieţei continuă să acţioneze din plin. Nu-şi propune J. K. Galbraith, în ultima lui carte, să studieze, „îndeaproape, juxtapunerea micilor întreprinderi – ceea ce eu denumesc [spune el] sistemul pieţii – şi sistemul industrial” (311), cuibul marilor întreprinderi? Lenin spunea însă aproape acelaşi lucru în legătură cu existenţa în paralel a ceea ce el numea „imperialism” (sau capitalismul de monopol, nou născut la începutul secolului al XX-lea) şi a simplului capitalism, acesta „util”, pe bază de concurenţă, socotea el (312).