Fernand Braudel

Este adevărat că, pe durata celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, dinamismul general al economiei atrage după sine o amplă creştere a producţiei în toate ramurile industriei textile. O febră a noutăţii şi ingeniozităţii tehnice trece atunci prin bătrânele manufacturi. În fiecare Zl> se nasc noi procedee, noi ţesături. Doar în Franţa, imensă zonă de ateliere, iată ţesăturile „migno-381 j16'/65' 9risettes, ferandines şi burats care se fabrică 81 la Toulouse, la Nisme, la Castres şi în alte oraşe

1 t.

Jj î' l!

Şi locuri„ din Languedoc (295); iată ţesături nolettes”, confiscate în Champagne deoarece nu corespund normelor de lungime şi lăţime, şi care s-ar părea că vin de la Châlons (296); iată etaminele de lână de modă nouă, fabricate la Mans, cu urzeală albă şi băteală castanie (297); iată „gaze souflee”, o mătase foarte uşoară imprimată în relief, datorită unui mordant la care aderă o „pulbere făcută din fir tăiat mărunt şi amidon” (problemă gravă: trebuie oare vămuită ca ţesătură de fir sau ca ţesătură de mătase, mătasea fiind a şasea parte din greutatea ei?) (298); iată, la Caen, o corcitură de fir şi de bumbac numită „grenade”, care şi-a asigurat debuşee frumoase în Olanda (299), şi „serjul de Roma” fabricat la Amiens (300), şi „Ies frocs”, sumanele, de Normandia (301) etc. Această profuziune de nume are, totuşi, semnificaţia ei. Şi nu mai puţin, la Lyon, înmulţirea invenţiilor în mediul mătăsarilor, sau maşinile noi care apar una după alta în Anglia. E de înţeles faptul că Johann Beckman (302), unul din primii istoriografi ai tehnologiei, se bucură atunci când citeşte, ieşită de sub pana lui d'Alembert, întrebarea: „ce s-a putut scorni în oricare alt gen, care să arate mai multă subtilitate decât lucrul catifelei în alesătură?”

Dincolo de toate acestea, în ochii noştri, primatul textilelor în viaţa preindustrială are ceva paradoxal. El este primatul „retrograd” al unei activităţi „venită din cel mai adine ev mediu” (303). Şi, totuşi, probele se află în faţa noastră. Dacă îl judecăm după volum, după dinamica lui, sectorul textilelor suportă comparaţia cu industria carboniferă, totuşi modernă, sau, şi mai mult, cu forjele din Franţa care, după rezultatele anchetei din 1772 şi ale anchetei din 1788, arată chiar o dare înapoi (304). În sfârşit, un argument decisiv asupra căruia nu este nevoie să insistăm: fie că reprezintă un primum mobile, fie că nu, bumbacul a jucat un foarte mare rol în pornirea Revoluţie' industriale engleze.

Negustori şi corporaţii reaşezat activităţile industriale în diferitele lor contexte. Ne rămâne să determinăm locul pe care îl ocupă aci capitalismul, şi acest lucru nu e simplu. Capitalismul este în primul rând capitalismul negustorilor urbani. Dar aceşti negustori, negocianţi sau întreprinzători, au fost introduşi la pornire în ordinea corporativă pe care au creat-o oraşele, în scopul de a-şi organiza ansamblul vieţii meşteşugăreşti. Negustorii şi meseriaşii au fost prinşi în ochiurile unei aceleiaşi reţele din care nu s-au smuls niciodată cu totul. De aici, ambiguităţi şi conflicte.

Les corps de metiers (cuvântul corporaţii, corpo-rations, folosit fără noimă, nu apare de fapt, cum se ştie, decât în legea Le Chapelier care, în 1791, le desfiinţează) s-au dezvoltat, din secolul al XII-lea până în cel de al XV-lea, în toată Europa, mai devreme sau mai târziu. În funcţie de regiune, şi cel mai târziu în Spania (date tradiţionale: Barcelona, 1301: Valencia 1332; Toledo, 1426). Nicăieri, totuşi, aceste corporaţii (Zi'mfte în Germania, Arti în Italia, Guilds în Anglia, gvemios în Spania) n-au avut posibilitatea să se impună fără restricţii. Anumite oraşe le aparţin, altele sunt libere. În interiorul uneia şi aceleiaşi aglomeraţii urbane – ca la Paris sau la Londra – poate exista o partajare, în Occident, epoca lor de glorie apusese în secolul al XV-lea. Dar există, în Germania cu deosebire, supravieţuiri tenace: muzeele de acolo sunt astăzi pline de lucruri amintind de meşterii din Ziinfte. În Franţa, avântul corporaţiilor, din secolul al XVII-lea, trădează înainte de orice dorinţa monarhiei preocupată să uniformizeze, să controleze şi, într-o măsură şi mai mare, să taxeze. Toate corporaţiile se îndatorează pentru a satisface pretenţiile fiscului (305).

I” epoca lor de strălucire, o mare parte din

383 ^ Uli' din muncă, din producţie le revine.

Tunci când viaţa economică şi piaţa se dezvoltă.

De îndată ce diviziunea muncii impune noi ctitorii şi împărţiri, apar, evident, ciocniri de frontieră. Ceea ce nu împiedică sporirea numărului de meserii, în pas cu mişcarea generală. La Paris, în 1260, sântlOl, îndeaproape supravegheate decătre le prevot, des marchands, (magistratul negustorilor) şi această sută de meserii semnalează de pe atunci specializări evidente. Mai apoi se creează alveole noi.

La Niirnberg, pe care îl guvernează o aristocraţie restrânsă şi vigilentă, meseriile care se ocupă de lucrarea metalelor, Melallgewerbe, se împart, înce-pând din secolul al XlII-lea, în mai multe duzini de profesii şi meserii independente (306). Procesul este acelaşi la Gând, la Strasbourg, la Frankfurt am Main, la Florenţa unde prelucrarea lânii devine, ca şi aiurea, o colecţie de meserii. În fapt, înflorirea din secolul al XlII-lea se naşte din această diviziune a muncii, pe cale de a se impune, de a se dezvolta. Dar elanul economic pe care ea îl aduce după sine ameninţă repede însăşi structura meseriilor, pusă în pericol de avântul negustoresc. Din această opoziţie violentă se naşte, fireşte, războiul civil pentru cucerirea puterii urbane. Aceasta este Zunftrevolution-ul istoricilor germani, care ridică breslele împotriva patriciatului. Dincolo de această schemă prea simplă, nu e greu să recunoaştem lupta negustorilor şi meşteşugarilor, cu alianţele şi opoziţiile ei, lungă luptă de clasă, cu mişcările ei de du-te-vino. Dar luptele violente au o durată limitată şi, în lupta surdă care urmează, negustorul va câştiga până la urmă partida. Colaborarea pe picior de egalitate dintre el şi corporaţii nu e posibilă, căci în joc este cucerirea pieţii muncii şi a primatului economic de către negustor, ca să nu spunem de către capitalism.

Vocaţia corporaţiilor este înţelegerea între membrii unei aceleiaşi meserii şi apărarea lor împotriva celorlalţi, în controverse meschine, dar care sunt legate deviata de fiecare zi. „Vigilenţa corporativă se exercita, înainte de toate, faţă de piaţa oraşului” din care fiecare meserie vrea partea ei întreagă-

^s înseamnă o securitate a muncii proprii şi a profitului, a „libertăţilor”, în sensul de privilegii. Dar banul, economia monetară, comerţul la distanţă, pe scurt negustorul, intervin într-un joo care nu e niciodată simplu. Încă la sfârşitul secolului a Xll-lea, postăvurile din Provins, unul din oraşele în jurul cărora gravitează târgurile din Champagne, se exportă la Neapole, în Sicilia, în Cipru, în Majorca, în Spania, chiar la Constan-tinopol (307). Cam în aceeaşi epocă Spire, oraş foarte modest şi neavând măcar un pod pe Rin, care nu e totuşi departe de el, fabrică un postav destul de ordinar, negru, sein sau alb (adică neprelucrat, „crud”). Dar acest produs de calitate mijlocie se desface până la Liibeck, Sankt-Gall, Ztirich, Viena şi merge chiar până în Transilvania (308). Şi„ în acelaşi timp, banul pune stăpânire pe oraşe, ta Paris, în 1292, registrul de impozite semnalează încâteva cazuri bunăstare (peste 4 livre impunere, impunerea reprezentând a cincizecea parte din venit) şi, în câteVa foarte rare cazuri, opulenţă, peste 20 de livre impunere, recordul fiind de 114 livre impunere, în beneficiul (dacă se poate spune aşa) unui „lombard”. Foarte limpede* opoziţia se manifestă simultan, între corporaţii, între bogaţi şi săraci în interiorul aceleiaşi corporaţii, şi între străzi sărace, chiar mizerabile, şi străzi în chip ciudat avantajate. Deasupra ansamblului, se desprinde un lot de cămătari şi negustori milanezi, veneţieni, genovezi, florentini. Nu s-ar putea spune, având în vedere mii de incertitudini, dacă regimul amestecat al negustorilor şi meşteşugarilor cu prăvălie (pantofari, băcani, mercieri, postăvari, tapiseri, şelari…) este, încă de pe atunci, purtătorul la cel mai înalt nivel al unui micro-capitalism, dar lucrul acesta este verosimil (309).

În orice caz, banul este de faţă, încă de atunci în stare să se acumuleze şi, odată acumulat, să-şi joace rolul. Jocul inegal a Început: anumite corPoraţii se îmbogăţesc; celelalte, majoritatea, ră-

3B? În modeste. La Florenţa ele se deosebesc în chip

5 llmPede: Ani Maggiori şi Arii Minori, încă de pe atunci un popolo grasso şi un popolo magro. Pretutindeni se accentuează diferenţele, denivelările, Arti Maggiori trec progresiv în mâna marilor negustori, sistemul de Arti nemaifiind în acel moment decât un mijloc de a domina piaţa muncii. Organizaţia pe care o disimulează este sistemul pe carp istoricii îl vor numi Verlagssystetn. A. început o eră nouă.

Verlagssystem-u\par ¦ '¦”.¦

Verlagssgstem-vil, sau Verlagsweseti, expresii echivalente pe care istoriografia germană le-a creat şi impus fără să vrea tuturor istoricilor, s-a instaurat în toată Europa. În engleză se spune putting out system, în franceză le travail ă domicile sau ă faţon. Echivalenţa cea mai bună ar fi, fără îndoială, cea propusă recent de Michael Keul: travail en commandite, lucru în comandită, dar cuvântul comandită indică şi o formă de societate comercială. El ar da naştere la confuzii.

Verlagssystem-ueste o organizare a producţiei în care cel care dă de lucru este negustorul, Ver-leger-nh el avansează meseriaşului materia primă şi o parte din salariu, restul fiind plătit la predarea produsului finit. Un asemenea regim apare foarte timpuriu, mult mai devreme decât se spune de obicei, în mod sigur încă de la expansiunea din secolul al XUl-lea. Cum să interpretăm altcumva o hotărâre a magistratului negustorilor din Paris, din iunie 1275 (310), care opreşte pe torcătoarele de mătase „să pună amanet, să vândă sau să schimbe mătasea pe care le-o dau negustorii s-o lucreze, fapte ce se vor pedepsi cu izgonirea din oraş”? Pe măsură ce trece timpul, textele semnificative se înmulţesc; odată cu apropierea de epoca modernă, sistemul se răspândeşte: avem la înde-mână mii de exemple şi nu ne mai rămâne decât sa hotărâm pe care dintre ele îl alegem. La Lucea, la 31 ianuarie 1400, se constituie o societate între Paolo Balbani şi Pietro Gentili, amândoi negustor1 de mătase. Contractul de asociere precizează ca ii traffkho loro seră per la maggiore parte în {are 'draperia di seta„, activitatea lor va fi în esenţă să iaca să se fabrice ţesături de mătase (311). Fare lavorare, textual „a face să lucreze„, este afacerea antreprenorilor – qui faciunt laborare, cum spune expresia latină^ şi ea curentă. Contractele încheiate cu ţesătorii sunt înregistrate adesea la notar, iar dispoziţiile variază. Câte-odată apar pe neaşteptate conflicte: în 1583, un patron genovez vrea ca un torcător de mătase să recunoască datoriile pe care le are la el şi solicită un martor, care declară că are ştire de ele, fiind el tovarăş cu Agostino Costa şi văzând, în prăvălia acestuia, pe patron, negustorul Battista Monto-rio, „ţjuate H portava sete per manifqturar et pren* deva dellc manifatturrate„, care îi aducea mătase s-o lucTeze şi lua de la el mătase lucrată (312). Imaginea este cât se poate de limpede. Montorio este un Yerleger. La fel, în micul oraş Puy-en-Ve-lay, în 1740, negustorul care pune lucrătoarele să iaca dantele la domiciliu: el le dă aţă de Olanda, „la greutate, şi le ia aceeaşi greutate în dantele„ (313). La Uzes, prin aceeaşi epocă, 25 de fabricanţi fac să meargă, în oraş şi în satele apropiate, 60 de războaie care ţes ser} (314). Diego de Colmenares, istoricul Segoviei, vorbea despre „fabricanţii de postav„ de pe vremea lui Filip al II-lea „care erau impropriu numiţi negustori, adevăraţi taţi de familie, căci, în gospodăriile 'lor şi în afara acestora, ei dau de mâncare la nn mare număr de persoane [mulţi dintre ei la câte 200, alţii la câte 300], fabricând astfel cu mâini străine tot felul de ţesături magnifice„ (315). Un alt exemplu de Verlegeri sâfit negustorii cuţi-tari din Solingen, numiţi în mod ciudat Fertig-macher („finisori”), sau negustorii pălărieTi din londra (316).

În acest sistem de muncă la domiciliu, meşterul breslaş devine adesea, el însuşi, un salariat. El depinde de negustorul care îi furnizează materia 1*-1101^ lraP°rtată adesea de departe, care îi asigur mai apoi vânzarea ia export a barchetelor, A ţesăturilor de lână sau mătase. Toate sectoarele vieţii meşteşugăreşti pot fi atinse în felul acesta, iar sistemul corporativ, cu toate că păstrează vechile aparenţe, se ruinează. Impunându-şi serviciile, negustorul îşi subordonează munca meseriaşului, fie că este vorba de prelucrarea fierului, de prelucrarea textilelor sau de construcţia de nave.

În secolul al XV-lea, la Veneţia, pe şantierele private de construcţii de nave (adică pe cele din afara uriaşului Arsenal al Senioriei), meşterii din Arte dei Carpentieri şi Arte dei Calafati veneau să lucreze cu ajutoarele lor (unul sau doi fanţi de fiecare), în slujba negustorilor armatori, coproprietari ai corăbiei care se construia. Iată-i intraţi în pielea unor simpli salariaţi (317). La Brescia, către anul 1600, afacerile merg prost. Cum poate fi reanimată fabricarea de arme? Făcând apel, în oraş, la un anume număr de mercanti, de negustori care să pună la lucru pe meşteri şi meseriaşi (318). Odată mai mult, capitalismul trage într-o casă străină. Se întâmplă de asemenea” ca negustorul să trateze cu o întreagă corporaţie, ca de pildă pentru pânzeturile de Boemia şi de Silezia: acesta este sistemul numit Zunftkauf (319).

Întreagă această evoluţie a fost întâmpinată cu o anumită înţelegere complice în sânul corpora ţiilor urbane. Şi mai adesea, ea s-a izbit de opo ziţia lor sălbatecă. Dar sistemul are câmp liber în zona rurală, iar negustorul nu se lipseşte de acest chilipir. Intermediar între producătorul de materie primă şi meşteşugar, între meşteşugar şi cumpă rătorul produsului finit, între apropiat şi îndepăr tat, el este şi intermediar între oraş şi sat. Pentru a lupta împotriva relei voinţe şi a salariilor mari din oraşe, el poate, dacă e nevoie, să facă un larg apel la industriile rurale. Postăvăria florentină reprezintă activitatea conjugată a zonei rurale şi a oraşului. În acelaşi chip, în jurul Mansului

(14 000 de locuitori în secolul al XVIII-lea), e risipită o industrie a etaminelor, ţesături uşoare de lux (320). Sau, în jur de Vir, industria hârtiei în iunie 1775, în Erzgebirge, de la Freyburg la Augustusberg, un călător atent traversează lungul sjr de sate în care se toarce bumbacul şi se fac dantele negre, albe sau „blonde”, îmbinând fire de in, de beteală şi de mătase. E vară: toate femeile sunt afară, în pragul caselor, la umbra unui tei; o horă de fete înconjoară un bătrân grenadier. Şi toate, inclusiv bătrânul oştean, lucrează cu înverşunare. Trebuie să trăieşti: dantelăreasa nu-şi opreşte mişcarea degetelor decât atunci când mă-nâncă o bucată de pâine sau un cartof fiert pe care presară un pic de sare. La sfârşit de săptămâriă, merge să-şi ducă lucrul, fie în piaţa vecină (dar acest caz reprezintă o excepţie), fie cel mai adesea la Spitzenherr (să traducem cu „seniorul dantelei”), care i-a avansat materia primă, i-a furnizat desenele, aduse din Olanda sau din Franţa, şi care şi-a asigurat dinainte achiziţionarea produsului. Atunci, ea cumpără ulei, puţină carne, orez pentru festinul duminical (322).

Munca la domiciliu ajunge astfel la reţele de ateliere corporative sau familiale, legate între ele prin organizaţia negustorească, care le animă şi le domină. Un istoric scria pe bună dreptate: „Dispersarea nu era, în fond decât o aparenţă; totul se petrecea de parcă atelierele la domiciliu ar fi fost prinse îritr-o invizibilă plasă de păianjen financiară ale cărei fire erau stăpânite de câţiva neguţători” (323).

Amintita pânză de păianjen nu acoperă însă totul, nici pe departe. Există regiuni întinse în care producţia rămâne în afara contactelor directe cu negustorul. Fără îndoială, aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte prelucrarea lânii în multe regiuni din Anglia; poate, în jur de Bfidarieux, în Langue-doc, în ceea ce priveşte populaţia activă care se ocupă cu făcutul cuielor, în mod sigvrr la Troyes, unde prelucrarea inului, încă în secolul al XVIII-lea, scapă Ver (eger-ului. Şi în multe alte regiuni, chiar în secolul al XlX-lea. Această producţie liberă nu este posibilă decât pornind de la „ materie primă uşor accesibilă, pe piaţa apropia-389 ta, pe care se desface în general şi produsul finit.

În secolul al XVI-lea, în iarmaroacele spaniole, Ia sfârşitul iernii, se văd astfel lucrători aducând pe piaţă, ţesăturile de lână făcute chiar de ei, aşa cum fac, şi în secolul al XVIII-lea, atâţia săteni în pieţele engleze.

Nu există, Verleger nici în Gevaudan, regiune deosebit de săracă din Masivul central, prin 1740. In acest ţinut aspru, vreo 5 000 de ţărani se aşa-zâ la războiul de ţesut, an de an atunci când sunt „goniţi în case de gheaţa şi de zăpada care, timp de şase luni, acoperă pământul şi cătunele lor”. Atunci când termină un vig „ei îl duc la piaţa cea mai apropiată {…], astfel încât găseşti tot atâţia vânzători câte viguri; preţul se plăteşte întotdeauna peşin”, şi tocmai asta îi atrage pe aceşti ţărani nevoiaşi. Postăvurile lor, cu toate că sunt făcute din lână locală bună, sunt „de valoare neînsemnată, căci nu se vând decât de la zece-unsprezece soli până la douăzeci, dacă nu luăm în seamă serjurile numite escots […]. Cumpărătorii cei mai obişnuiţi sunt negustorii din provincia G6vaudan, răspândiţi prin şapte sau opt oraşe mici în care se găsesc pive, ca la Marvejol, Langogne, La Ca-nourgue, Saint-Chely, Saugues şi [mai ales] la Mende”. Vânzările au loc în târguri şi pieţe. „în două-trei ore, toată marfa e vândută, cumpărătorul îşi alege şi face preţul […] în faţa prăvăliei unde i se arată vigurile” şi unde, după ce se încheie înţelegerea, el le verifică lungimea cu un cot. Aceste vânzări sunt înscrise într-un registru, indicându-se numele lucrătorului şi preţul plătit (324).

Cam prin aceeaşi epocă, fără îndoială, un antreprenor cu numele de Colson încearcă să aclimatizeze în acest Gevaudan primitiv Verlagssystem-u odată cu fabricarea postăvurilor numite de Roy în Anglia şi de Malborough în Franţa, El „istoriseşte, * într-un memoriu adresat Statelor, adunării Stărilor din Languedoc (325), demersurile şi succesele sale şi arăta necesitatea unui ajutor, dacă acestea doresc ca el să persevereze în eforturile lui. Colson este un Verleger, dublat de un întreprinzător, care se străduie să-şi impună fes iar

Vg în Germania ventariat, i „g^^eu PP^ riGii germam în lega a mul de munca U do ^ afara răspândindu-se ma ^ găsim o ^ (tm) rţe de Jos (Ga^! Doar între Ţ^J „ M acolo, deşugace, ti. Ltr-adevar, ce<^ astteli mul rtad est. Vâozarea Con „ e de ptoducî” sjstan-ul poate atmge orice ţie, din moment ce negustorul are interes să şi. O aservească. Totul favorizează această proliferare-avântul general al tehnicii, accelerarea transportul rilor, creşterea capitalului acumulat, mânuit de mâini experte şi, ca să încheiem, înflorirea minelor germane începând din anii 1470.

O mulţime de semne indică vioiciunea economiei germane, dacă n-ar fi decât demarajul timpuriu al preţurilor, sau chipul în care centrul său de greutate trece dintr-un oraş în altul: la începutul secolului al XV-lea, totul se mai învârte în jurul Ratisbonei, pe Dunăre; apoi se impune Nurnber-gul; ceasul Augsburgului şi al negustorilor lui financiari sună mai târziu, în secolul al XVI-lea: totul se petrece ca şi cum Germania ar tot trage după sine Europa care o înconjoară, şi s-ar tot adapta la ea, adaptându-se de asemenea la propriul ei destin. În Germania, VerJagssysiem-ul profită de aceste condiţii favorabile. Dacă am trasa pe o hartă toate legăturile pe care el le creează, întreg spaţiul ţinuturilor germane ar fi străbătut de mulţimea liniile Ivii fine. Una după alta, toate activităţile se prind în aceste reţele. La Lfibeck, acesta este cazul precoce al atelierelor de postă-vărie din secolul al XIY-lea; la „Wismar, cel al sladniţelor care adună pe Brăuknechte şi pe Brău-mâgde, „berari„ şi „berăriţe”, încă de pe atunci salariaţi; la Rostock, morăritul şi fabricarea mal-ţului. Dar în secolul al XV-lea, câmpul operaţional al sistemului este, prin excelenţă, întinsul sector al textilelor, din Ţările de Jos, unde concentrările sunt mult mai puternice decât în Germania, pâna în Cantoanele elveţiene (ţesăturile de Basel şi Sankt Gali). Fabricarea barchetelor, amestec de în şi bumbac, care implică importul de bumbac din Siria, prin Veneţia, este prin natura ei o ramură în care negustorul, care deţine materia primă îndepărtată, îşi joacă, prin forţa lucrurilor, rolul, fie la Ulm, fie la Augsburg, unde munca la domiciliu favorizează avântul Barchenf-ului (326). Prin alte părţi, sistemul cuprinde dogar ia, butnâ-ritul, fabricarea butoaielor, fabricarea hârtie industrial raai bine -în polonia, S|SH?

Nici mina'^1 m ducţle cen lor de o XIII-lea

* C°n f miner este o MeSeria de ^Jf^eşteri d meşteşugan, de ffleŞ se gene ea, odată germaai In

Grupe hften chaf în Europa t secolele a sde dei al acesidera lXV. Lea,

^ rte, ori. Mâna or lot. Esânt industriale

Rea şi p aparate de sleirea apei me din VL tea aparate de „^^ prezenta; toate (ehnic sleirea apei te*”^ P greU de ^°olte pToceurma urmelor, roai P ^ totdeauna, n iaT.

(î & d

We se elaborează PJ^vitatea f

Din acel moment, act mate tăiaţii şi reîntSitu

Mţic

(în lumea m^l1' „& de la sine) deci I iQ.

Mutaţia, care are deschide poarta doar prin putpr pe mine şi Pe 393 legate de ele ne

We se elaborează PJ^vitatea f^^iderabtt l ment act aterial

Evoluţia se desăvârşeşte aproape pretutindeni în acelaşi moment, la sfârşitul secolului al XV-Iea-în minele de argint din Harz şi din Boemia, în Alpii Tirolului, multă vreme un centru de exploatare a aramei; în minele de aur din regatul ungar de la Koenigsberg la Neusohl, de-alungul micii văi încastrate a Granului (328). Şi, drept urmare, lucrătorii liberi din Gewerkschaften devin pretutindeni salariaţi, lucrători dependenţi. De altfel, aceasta este epoca în care îşi face apariţia cuvântul „muncitor”, Arbeiter.

Investiţia de capital se traduce prin progrese spectaculoase ale producţiei, şi nu numai în Germania. La Wielicza, aproape de Cracovia, exploatarea ţărănească a sării geme, prin evaporarea apei sărate în recipiente nu prea adânci de fier, şi-a trăit traiul. Se sapă galerii şi puţuri până la adâncimi de 300 de metri. Maşini uriaşe, puse în mişcare de cai, ridică la suprafaţă dalele de sare. Producţia, la apogeul ei (secolul al XVI-lea), este de 40 000 de tone pe an; 3 000 de lucrători sunt angajaţi în ea. Din 1368, statul polonez colaborează la exploatare (329). Tot aproape de Cracovia, dar în Silezia superioară, minele de plumb din apropiere de Olkusz care, la sfârşitul secolului al XV-lea, produceau între 300 şi 500 de tone pe an, livrează de la 1 000 la 3 000 în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Aici dificultatea nu este adâncimea (doar 50-80 de metri), ci apa supraabundentă. Se impune săparea unor galerii lungi, căptuşite cu lemn, în pantă, îngăduind scurgerea prin gravitaţie; înmulţirea pompelor, puse în mişcare de cai; creşterea mâinii de lucru. Cu atât mai mult cu cât duritatea rocii este atât de mare încât, în opt ore de muncă, un lucrător nu sapă decât 5 cm de galerie. Toate acestea cer capitaluri şi dau automat minele în mâna celor care le posedă: o cincime din puţuri revine astfel regelui Poloniei, Sigismund August, un rentier; o cincime nobilimii, ofiţerilor regali ŞJ locuitorilor înstăriţi ai oraşelor noi din vecinătate; cele trei cincimi care mai rămân, negustorilor din Cracovia, care deţin plumbul polonez, aşa cum negustorii din Augsburg s-au priceput, cu toate că sunt la o bună distanţă, să pună mina pe aurul, argintul, arama Boemiei, Slovaciei şi

Ungariei sau Tirolului (330).

Pentru oamenii de afaceri, tentaţia de a monopoliza surse de venituri atât de importante era mare. Dar dorinţa întrecea putinţa: chiar Fugarii au dat greş, cu toate că fuseseră foarte aproape de ţintă, în încercarea de a stabili un monopol al aramei. Hochstetterii s-au ruinat încăpăţânân-du-se să realizeze un trust al mercurului, în 1529. Volumul capitalului ce se cerea investit făcea în general, cu neputinţă ca un singur negustor să ia asupra lui, fie şi numai ansamblul unei singure mine particulare. Este adevărat că Fuggerii şi-au asumat, timp de mulţi ani, exploatarea totală a minelor de mercur de la Almaden, din Spania, dar Fuggerii sunt Fuggeri. De obicei. În felul proprietăţii asupra unei nave care se împarte în părţi, în carats, proprietatea unei mine se împarte în Kuxen, destul de frecvent 64, sau chiar 128 (331). Această împărţire îngăduie ca la întreprindere să fie asociat, datorită câtorva acţiuni atribuite gratuit, chiar prinţul, care păstrează de altfel un drept efectiv asupra subsolului. In 1580, August I al Saxoniei posedă 2 822 de Kuxen (331). Datorită acestui fapt, statul este totdeauna prezent în întreprinderile miniere.