Fernand Braudel

Dar această fază glorioasă, vreau să spun facilă, a istoriei minelor nu se lungeşte peste măsură. Legea randamentului descrescător acţionează în chip inexorabil: exploatările miniere prosperă, aPoi decad, Grevele lucrătorilor, insistente în regatul ungar încă din 1525-1526, indică fără îndoială o dare înapoi. Peste zece ani, semnele unei căderi progresive se înmulţesc. S-a spus că apariţia concurenţei minelor din America sau contradicţia economică, ce taie o vreme elanul secolului al XVI-lea, poartă răspunderea ei. In orice caz, capitalismul negustoresc, gata să inter-Vmâ pe la sfârşitul secolului al XV-lea, devine

O (*ată prudent şi părăseşte afacerea, ajunsă între tlmP modestă. Dar, în egală măsură cu investiţia, Ocupă făcută de ^Suplimentară a „uncito {urnizor o ef1OMa preţuri avantajoase P ^^rfun dU: UVină untură, haine şt alte *7 itom rmgrâU' X trafic provoacă ia. D să pribe-ieftine)”nâenU din fire, Şi. Gata L1Cciuda tuturor „erU V1 cvte toP^^Jji seconstruieşdezinvestiţia este caracteristică pentru orice activitate capitalistă: o conjunctură o împinge înainte, o conjunctură o scoate din joc. Mine celebre sâut lăsate statului: încă de pe atunci, afacerile proaste sunt ale lui. Fuggerii rămân la Schwaz, în Tirol deoarece prezenţa simultană în minereu a aramei şi argintului mai permite acolo profituri substanţiale, în minele de aramă din regatul ungar, îi înlocuiesc alte firme din Augsburg: Langnauer, Haug, Link, Weiss, Palier, Stainiger şi, ca sa încheiem, Henckel von Donnersmark şi Rehlhv ger. Ei îşi vor ceda locul italienilor. Aceste succesiuni duc cu gândul la rateuri şi eşecuri, în cel mai bun caz, la beneficii mediocre, la care, într-o bună zi, preferi să renunţi.

Cu toate acestea, chiar dacă au lăsat prinţilor cele mai multe dintre mine, negustorii se menţin în rolul mai puţin riscant de distribuitori de produse miniere şi metalurgice. Dintr-o dată, nu mai vezi istoria minieră şi, dincolo de ea, istoria capitalismului aşa cum o vedeai prin ochii, avertizaţi totuşi, ai lui Jacob Strieder (332). Dacă explicaţia ce se schiţează este exactă – şi ea trebuie sa fie exactă – capitaliştii angajaţi sau angajându-se în exploatarea minieră nu părăsesc, la urma urmei, decât posturile periculoase sau puţin sigure ale producţiei prime; ei se repliază în fabricarea de produse semi-prelucrate, în domeniul furnalelor înalte, topitoriilor şi forjelor sau, şi mai bine, doar în cel al distribuţiei. Redevin precauţi.

Există zeci, sute de mărturii, utile desigur, cu privire la aceste înaintări şi dări înapoi. Dar, pentru noi, problema esenţială nu este asta. Nu se vede oare apărând, la capătul acestor puternice reţele miniere, un adevărat proletariat muncitoresc – forţa de muncă în stare pură, „munca goală-goluţă” – adică, conform definiţiei clasice a capitalismului, cel de-al doilea element care îi asigură existenţa? Minele au provocat uriaşe concentrări de mână de lucru, bineînţeles uriaşe pentru epocă. Prin 1550, în minele de la Schwaz şi de la Falkenstein (Tirol), există mai bine de 12 OOO^de n de salariaţi se ocupă ~rSeaameninţă ga eŞsrâsSsg case ^f^bicei, turnătoria este

Hunsruck De OD sub regimul n dar fUa Pretutindeni, în f rşit ag” Werk dTU oSadrare: la cel ma ^aVzeIltaTltul ne; aceste re rilor viitoare/

Minele Lumii Noi faţă

397 şi cărbunelui de

Înalte sunt condamnate să lucreze cn intermitenţă, imoblizând inutil capitalul fix. Pe de altă parte, salariile cresc. Nu e de mirare, prin urmare, că economia europeană, privită ca un ansamblu, se adresează pentru fier şi aramă Suediei; pentru aramă Norvegiei; pentru fier, în curâud, chiar îndepărtatei industrii a Rusiei; pentru aur şj argint Americii; pentru zinc (neţinând seama de Cornwallesul englez) Siamului; pentru aur Chinei; pentru argint şi aramă Japoniei.

Cu toate acestea, substituirea nu e totdeauna posibilă. De pildă, în ceea ce priveşte mercurul, indispensabil minelor de argint ale Americii. Descoperite prin 1564 şi puse destul de încet în lucrare, minele de argint viu de la Huancavelica (333), din Peru, sunt insuficiente şi aprovizionarea cu ajutorul minelor europene de la Almaden şi Idria rămâne indispensabilă. Este semnificativă consia-tarea că, în acest caz, capitalul nu s-a dezinteresat de aceste mine. Almaden rămâne sub conducerea imicâ a Fuggerilor până în 1645 (334). Cit priveşte Idria, ale cărei mine, descoperite în 1497, se exploatează începând diu 1508-1510, negustorii îşi tot dispută monopolul ei cu statul austriac, care pune din nou mina pe ansamblul lor începând din 1580 (335).

S-a angajat din. Plin capitalismul în minele îndepărtate, în producţia pe care o părăsise încetul cu încetul în Europa? Da, până la un anume punct, în Suedia şi în Norvegia; dar nu, în ceea ce priveşte Japonia, China, Siamul sau chiar America.

În America, producţia de aur, încă artizanală în apropiere de Quito, în Peru, şi în întinsele zone de nisipuri aurifere din Brazilia interioară, contrastează cu cea a metalului alb, produs cu ajutorul unei tehnici încă de pe atunci moderne, prin procedeul amalgamării, importat din Europa şi folosit în Noua Spauie din 1545, în Peru din 1572. La poalele lui Gerro de Potosi, marile roţi hidraulice sfărâma minereul şi uşurează amalgamarea. Există aici instalaţii costisitoare, materii prime preţioase. Faptul că un anume capitalism se instalează aici este posibil: cunoaştem la Potosi, cunoaştem în Noua Spanie mineri norocoşi care fac brusc avere. Dar ei sunt excepţia. Regula, şi aici, este ca profitul să revină negustorului.

Negustorului local, în primul rând. Ca şi în Europa, mai mult decât în Europa, grupurile de mineri se aşază pe un loc gol: de pildă, în nordul Mexicului; sau într-un adevărat pustiu, în Peru în inima zonei montane andine. Marea problemă este, deci, aprovizionarea. Ea se punea încă din Europa, unde antreprenorul furniza hrana necesară minerului şi câştiga gros la afacere. În America, aprovizionarea domină totul. Aşa se întâmplă Sn zona auriferă braziliană. Aşa în Mexic, unde minele din nord cer mari cantităţi de produse provenind din sud. În 1733, Zacatecas consumă mai bine de 85 000 de fanegas de porumb (o ţar nega =15 kg); Guanajuato, prin 1746, 200 000, şi 35Q 000 în 1785 (336). Dar aici el minero (proprietarul care exploatează minele) nu asigură el însuşi aprovizionarea. Negustorul îi avansează, pe aur sau metal alb, alimente, ţesături, unelte, mercur, şi îl face prizonierul unui sistem fie de troc, fie de comandită. El este stăpânul indirect, discret sau nu, al minelor. Dar nu ultimul stăpân al acestor schimburi, pe care diferitele relee ale unui lanţ comercial le preiau la Lima, la Panama, în târgurile de la Nombre de Dios sau Porto Belo, laCartagena Indiilor, însfârşitla Sevilla sau Cadiz, cap de linie al unei reţele europene de redistribu-ţie. Un lanţ se întinde de asemenea de la Mexico la Vera Cruz, la Havana, la Sevilla. Aici, de-alun-gul acestui parcurs şi în şirul de fraude pe care el le îngăduie, se situează beneficiile, şi nu atât la nivelul producţiei miniere.

Sare, cărlune

Anumite activităţi, cu toate acestea, au rămas europene: de pildă, producerea sării, a fierului, a

9 cărbunelui. Nici o mină de sare gemă nu a fost părăsită şi importanţa instalaţiilor le-a dat de timpuriu pe mâna negustorilor. Salinele maritime, dimpotrivă sunt exploatate de către mici întreprinderi; nu întâlnim aici regruparea unor activităţi în mâna negustorilor decât în ceea ce priveşte transportul şi comercializarea, la Setubal în Portugalia, ca şi la Peccais în Languedoc. Întreprinderi mari pentru vânzarea sării se întrevăd pe coasta Atlanticului, ca şi de-a lungul văii Ro-nului.

Cât priveşte fierul, minele, furnalele înalte şi forjele, ele au rămas multă vreme unităţi de producţie limitate. Aici capitalul negustoresc nu intervine niciodată direct. In Silezia superioară, în 1785, din 243 de Werke (furnale înalte), 191 aparţin unor mari proprietari de pământ (Gutsbe-sitzer), 20 regelui Prusiei, 14 diverselor principate, 2 unor fundaţii şi numai 2 unor negustori din Breslau (337). Cauza este că industria fierului tinde să se oonstituie pe verticală şi că, la pornire, rolul hotărâtor îl joacă proprietarii terenurilor miniere şi ai pădurilor trebuincioase exploatării, în Anglia, numita gentry şi nobilimea investesc adesea în mine de fier, în furnale înalte şi în forje aşezate pe propriile lor pământuri. Dar, multă vreme, acestea rămân întreprinderi individuale, cu debuşee nesigure, cu tehnică rudimentară, cu instalaţii fixe nu prea costisitoare. Marea cheltuială o reprezintă fluxul necesar de materii prime, de combustibil, de salarii. El este asigurat de către credit. Trebuie însă să aşteptăm secolul al XVIII-lea pentru ca producţia pe scară mare să devină posibilă şi pentru ca progresul tehnic şi investiţiile să ţină pasul cu lărgirea pieţii. În 1792, uriaşul furnal înalt al lui AmbroseCrowley este o întreprindere mai puţin importantă decât o foarte mare braserie, fabrică de bere, din epocă (338).

Întreprinderile mici şi mijlocii au fost, şi multă vreme, prioritare şi în extracţia de cărbune. În secolul al XVI-Iea, în Franţa, doar ţăranii exploatează cărbunele de suprafaţă, pentru nevoile lor proprii sau pentru exporturi facile, aşa cum se întâmplă de-a lungul Loarei sau de la Givors la Marsilia. La fel, uriaşa şansă a Newcastlelui a lăsat neschimbată o organizaţie corporativă tenace şi veche. In secolul al XVII-lea, în Anglia, luată în ansamblu, „faţă de un puţ adânc [înzestrat în chip modern], existau douăsprezece de suprafaţă, exploatate cu cheltuieli mici […], cu ajutorul câtorva unelte simple” (339). Dacă exista novaţie, profit, joc comercial, ele există în distribuţia din ce în ce mai largă a combustibilului, în 1731, South Sea Companii se gândeşte să trimită spre Newcastle şi porturile de pe Tyne, pentru a încărca de acolo cărbune, navele ei care se întorc de la vânătoarea de balene (340).

Dar iată-ne în secolul al XVUI-lea, în care lucrurile s-au şi schimbat. Chiar în Franţa, în întârziere faţă de Anglia, Consiliul de comerţ şi autorităţile competente sunt copleşite de cereri de concesiune, încât ai crede că nu e regiune a Franţei care să nu ascundă în pământul ei rezerve de cărbune sau, în cel mai rău caz, de turbă. Este adevărat că folosinţa cărbunelui de pământ s-a întins, deşi cu mult mai încet decât în Anglia. El este utilizat în noile sticlării din Languedoc, în sladniţele din regiunea de nord, de exemplu la Arras sau la Bethune (341), ori chiar în forje, la Ales. De unde, mai mult sau mai puţin, în funcţie de împrejurări şi de regiuni, noul interes al negustorilor şi furnizorilor de bani, mai ales că autorităţile responsabile îşi dau seama că, în acest domeniu, amatorii nu pot face faţă necesităţilor. Tocmai asta scrie intendentul din Soissons unui solicitator, în martie 1760: trebuie „să fi recurs la companii asemănătoare celor a lui Beaurin şi a domnului de Renausan”, singurele în stare „să facă fondurile ce trebuie pentru cheltuiala acestor adevărate extracţii de mine care nu se pot face decât de către oameni de meserie” (342). Aşa iau naştere minele de la Anzin, a căror glorioasă istorie nu ne interesează decât prin începuturile ei. Ele aveau să ia foarte repede lecui Saint-Gobain-ului ca cea mai importantă întreprindere franceză 1 „upă Compagnie des Îndes: ele ar fi avut, încă din 1750, „pompe cu foc”, adică maşini de-ale Iui Newcomen (343). Dar să nu intrăm mai adfuc în ceea ce reprezintă Revoluţia industrială.

Manufacturi şi fabrici în marea ei majoritate, preindustria se prezintă sub forma nenumăratelor unităţi elementare ale activităţii artizanale şi ale Verlagssffstem-ului. Deasupra acestei dispersii se ridică organizaţiile mai vădit capitaliste, manufacturile şi fabricile. Cele două cuvinte sunt folosite, de regulă, unul în Jocul celuilalt. Istoricii sunt cei care, urmându-l pe Marx, ar fi încântaţi să poată păstra cuvântul manufactură pentru concentrările unei mâini de lucru de tip artizanal, muncind manual (îndeosebi în domeniul textilelor) şi cuvântul fabrică pentru echipamentul şi maşinile pe care le folosesc de mult minele, instalaţiile metalurgice şi şantierele navale. Dar citim, sub semnătura unui consul francez la Genova, care semnalează înfiinţarea la Torino a unei ţesătorii de mătasă cu beteală de aur şi argint, cu o mie de lucrători: „această „fabrică„ f… J va aduce odată cu timpul un prejudiciu considerabil manufacturilor din Franţa” (344). Cele două cuvinte sunt pentru el sinonime. De fapt, cuvântul uzină, rezervat prin tradiţie secolului al XlX-lea, ar corespunde mai bine pentru ceea ce istoricii vor numi fabrică; cuvântul, puţin frecvent, există încă din secolul al XVIII-lea. În 1738, se cere o autorizaţie de înfiinţare a unei uzine (usine), aproape de Essone, „ca să se fabrice acolo toate felurile de sârme de aramă bune pentru lucrări de cazangerie” (345) (este adevărat că a-ceeaşi uzină va fi numită, în 1772 manufactură de aramă/); sau, în 1768, nişte fierari şi tocilari din regiunea Sedanului cer să aşeze aproape de moara de la Uli (346) „uzina care le e trebuincioasă pentru fabricarea de forces ale lor” (forces sunt nişte foarfece mari de tuns postavul); sau, baronul de pietrich, în 1788. ar dori să nu i se aplice interdicţia privitoare la „aşezările prea înmulţite de j^jne”, în cazul de faţă „cuptoare, forje, piluge, sticlării” şi „ciocane” (347). Nimic nu ne-ar împiedeca, prin urmare, să vorbim de uzine în secolul aj XVIII-lea. Am găsit de asemenea, încă din 1709, cuvântul antreprenor, întreprinzător (entre-preneur) (348), deşi folosirea lui rămâne foarte rară. Iar după Da uzat industriaş (industriei), în sensul de conducător de întreprindere, apare în 1770 de sub pana abatelui Galiani; el va deveni curent abia începând din 1823, la contele de Saint-Simon (349).

Acestea fiind zise, să rămânem credincioşi, pentru înlesnirea expunerii, distincţiei obişnuite dintre manufactură şi fabrică. Şi într-un caz şi în celălalt, intenţia mea fiind aceea de a surprinde progresele concentrării, voi neglija micile unităţi. Căci câteodată cuvântul manufactură desemnează unităţi liliputane. Iată la Sainte-Menehould, o „manufactură de serj” care, prin 1600, grupează cinci persoane (350); la Joinville, o „manufactură de droguets (stofe ieftine de lână) de 12 lucrători” (351). În principatul de Ansbach şi de Bayreuth, în secolul al XVIII-lea, după studiul lui O. Reuter (352) care are o valoare de sondaj, o primă categorie de manufacturi nu depăşeşte 12-24 de lucrători, în 1760, la Marsilia, 38 de săpunării numără, toate împreună, o mie de oameni. Dacă, punct cu punct, aceste întreprinderi răspund definiţiei „manufacturii” din Dicţionarul lui Savary des Bruslons (1761): „loc în care sunt adunaţi mai mulţi lucrători şi meseriaşi ca să facă acelaşi fel de lucrare” (353), pericolul este ca ele să ne ducă mapoi la etaloanele de măsură ale vieţii meşteşugăreşti.

Există, evident, manufacturi de altă mărime, °u toate că, în general, aceste mari unităţi nu smt numai concentrări. Activităţile lor principale sunt găzduite de o clădire centrală, e adevărat, „ică în 1685, o carte englezească cu un titlu promiţător, The discooered Gold Mine (354), isţori-eŞ CUrn „manufacturierii, cu mare cheltuială, pun de se înalţă clădiri mari în care cei ce aleg lâna, cei ce-o dărăcesc, torcătorii, ţesătorii, piuarij şi chiar vopsitorii lucrează împreună„. E uşOr de ghicit: „mina de aur” este o manufactură de postav. Dar, este vorba şi de o regulă care mai ca nu cunoaşte excepţii, manufactura are totdeauna, în afară de lucrătorii ei adunaţi laolaltă, lucrători răspândiţi prin oraşul în care se găseşte sau în zona rurală din apropiere, lucrând cu toţii la domicilu. Ea este, deci, realmente, în centrul unui Verlagssystem. Manufactura de postavuri fine Vanrobais de la Abbeville foloseşte aproape 3000 de lucrători, dar nu s-ar putea spune câţi dintre ei lucrează la domiciliu, prin împrejurimi (355). Cutare manufactură de ciorapi, la Orle'ans, în 1789, ocupă la ea acasă 800 de persoane, dar foloseşte de două ori pe atâta în afara ei (356). Manufactura de postavuri de lână, înfiinţată de Măria Tereza la Linz, număra 15 600 de lucrători (26 000 în 1775) – nu încape greşala în privinţa acestei cifre colosale; dealtfel, tocmai în Europa centrală, unde industria are de recuperat atâtea întârzieri se întâlnesc efectivele cele mai considerabile. Dar torcătorii şi ţesătorii care lucrează la domiciliu reprezintă două treimi din cifra de mai sus (357). Adesea, în Europa centrală, manufacturile recrutează muncitori din rândurile şerbilor ţărani – ca în Polonia, ca în Boemia – ceea ce în treacăt, dovedeşte, odată mai mult, că o formă tehnică se dovedeşte indiferentă faţă de contextul social pe care-1 întâlneşte. De altfel, şi în Occident, regăsim această muncă de sclav, sau ceva asemănător, căci anumite manufacturi folosesc mâna de lucru din workhouses. Din stabilimentele în care sunt închişi trândavii şi delincvenţii, criminalii, orfanii. Ceea ce nu le împiedecă să folosească în afară de aceasta şi mâna de lucru la domiciliu, la fel ca celelalte manufacturi.

Ne-am putea gândi că manufactura se înmulţeşte prin butaşi, din lăuntru spre afară, pe măsură ce se măreşte. Dar, dacă ne gândim In chiar geneza manufacturii, adevărat mai degrabă este contra-riul. Frecvent, ea este, în oraş, capătul reţelei * de muncă la domiciliu, locul unde, în ultimă instanţă, se încheie procesul de producţie. Iar finisarea, ne-o spune Daniel Defoe, este aproape jumătate din munca de ansamblu (358). Prin urmare, tocmai un anume număr de operaţii finale se adăpostesc în clădirea ce urmează mni apoi să crească. Aşa, în secolele al XlII-lea şi al XlV-lea, industria lân'ii din Toscana este un uriaş Verlagssystem. La Compagnia dell'Arte della lâna pe care o întemeiază Francesco Datini la înapoierea sa la Prato (februarie 1383), reprezintă o duzină de persoane care lucrează într-o prăvălie, în timp ce o mie altele, împrăştiate pe mai bine de 500 de km în jur de Prato, sunt în slujba ei. Dar, încetul cu încetul, o parte din muncă tinde să se concentreze (ţesutul, dărăcitul); se schiţează o manufactură, chit că lucrurile merg extrem de lent (359).

Dar de ce s-au mulţumit atâtea dintre manufacturi cu operaţiile de finisare? De ce atâtea altele, msărcinându-se cu ciclul aproape complet al producţiei, au lăsat o marjă largă muncii la domiciliu? Mai întâi, procesele de finisare, datul la piuă, vopsitul etc, sunt cele mai gingaşe operaţii din punct de vedere tehnic şi cer instalaţii relativ importante. Ele depăşesc logic stadiul producţiei artizanale şi cer capitaluri. Pe de altă parte, din punctul de vedere al negustorului, a asigura finisarea înseamnă a stăpâni ceea ce îl interesează pe cel mai mult, şi anume comercializarea produsului. Diferenţa de preţ dintre munca orăşenească Şi munca rurală a putut să joace şi ea un rol. Londra, de pildă, trage numai foloase continuând să cumpere postavuri brute de pe pieţele din provincie, regiuni de preţuri scăzute, însărcinându-se în acelaşi timp cu apretarea şi vopsitul, care trag greu în valoarea ţesăturii. În sfârşit, şi mai ales, a folosi munca la domiciliu înseamnă să ai libertatea de a adapta producţia la o cerere foarte valabilă, fără a aduce în stare de şomaj pe lucră-oni calificaţi ai manufacturii. De cum se schimbă cererea, ajunge să dai ceva mai mult sau ceva mai Putin de lucru în exterior. Dar, fără îndoială, trebuie, de asemenea ca profitul unei manufacturi să fie destul de redus, iar viitorul ei relativ nesigur, pentru ca ea să nu mai facă faţă, preferind să fie pe jumătate absorbită de Verlagssystem. Nu de plăcere, bineînţeles, ci de nevoie şi, ca să spunem lucrurilor pe nume, din slăbiciune.

De altfel, industria manufacturieră rămâne cu totul minoritară. Toate situaţiile arată lucrul acesta. Pentru Friedrich Liitge (360), „ansamblul manufacturilor a jucat în producţie un rol cu mult mai mic decât cel pe care te face să-1 bănuieşti frecvenţa punerii lor în discuţie”. În Germania, ar fi existat vreo mie de manufacturi de toate mărimile. Dacă se încearcă, în cazul Bavariei (361), o apreciere a ponderii lor faţă de masa produsului naţional, trebuie s-o situăm sub 1%. Am avea nevoie, desigur, şi de alte cifre, dar putem fi siguri că ele n-ar depăşi cadrul acestor concluzii pesimiste.

Manufacturile au fost însă într-o oarecare măsură modele şi instrumente de progres tehnic. Iar cota parte modestă a producţiei manufacturiere dovedeşte totuşi un lucru: dificultăţile pe care le întâni-pină preindustria în contextul în care ea se dezvoltă. Tocmai pentru a sparge acest cerc, statul mercantilist intervine atât de des, finanţează şi conduce o politică naţională de industrializare. În afară de Olanda, şi chiar şi ea, orice stat european ar putea servi de exemplu, în această privinţă, inclusiv Anglia a cărei industrie s-a dezvoltat, la origini, în spatele unei bariere de tarife puternic protecţioniste.

În Franţa, acţiunea statului începe încă sub Ludovic al Xl-lea, care instalează războaiele de ţesut mătase la Tours; de pe atunci se punea problema ca producând marfa acasă, în loc de a o cumpăra din străinătate, să se diminueze ieşirile de metale preţioase (362). Statul mercantilist, încă de pe atunci „naţionalist”, este prin esenţa lui bullionist. El ar putea împrumuta deviza lui An-toine de Montchrestien, „părintele” economiei politice: „ţara să îndestuleze ţara” (363). Succesorii lui

Ludovic al Xl-lea au acţionat la fel ca el, atunci când au putut. Henric al IV-lea cu o grijă deosebită: în 1610, anul morţii sale, din cele 47 de manufacturi existente, 40 erau create de el. Colbert face la fel. Aşa cum crede Claude Pris (364), întreprinderile întemeiate de el au răspuns, pe deasupra, dorinţei de a lupta împotriva unei conjuncturi economice nefavorabile. Caracterul lor artificial să explice faptul că cele mai multe dintre ele au dispărut destul de repede? Nu supravieţuiesc decât manufacturile în regie sau larg privilegiate de către stat, ca Beauvais, Aubusson, Savonnerie, Gobelins, iar printre manufacturile numite „regale”, manufactura Vanrobais de la Abbeville care, întemeiată în 1665, supravieţuieşte până în 1789; manufactura de oglinzi, înfiinţată în acelaşi an, instalată în parte la Saint Gobain, în 1695, şi care mai stă în picioare în 1979; sau cutare manufactură regală din Languedoc, ca cea de la Villeneuve, activă încă în 1712, cu cei 3000 de lucrători ai ei, dovadă că negoţul cu Levantul îi păstrează debuşeele (365).

În secolul al XVIII-lea, avântul economic scoate, ca din pământ, un şir întreg de proiecte de manufacturi. Responsabilii îşi expun, în Consiliul de comerţ, intenţiile, şi monotonele cereri de privilegii, pe care le justifică în numele interesului general. De regulă, pofta lor depăşeşte cadrul local. Este vizată piaţa naţională, dovadă că aceasta începe să existe. O fabrică din Berry „de fier şi de oţel aliat” (366) cere. De-a dreptul, un privilegiu extins la întreaga Franţă. Dar greutatea cea mai mare, pentru manufacturile existente sau care urmează să ia fiinţă, pare să fi e jinduita deschidere, a pieţii uriaşe a Parisului, dârz apărată, în numele corporaţiilor, de către cele „Şase Corpuri” care sunt elita acestora şi care. Reprezintă ele însele mari interese capitaliste.

Documentele Consiliului de comerţ, dintre 1692 §> 1789, incomplete şi nepuse în ordine, înregistrează numeroase cereri, fie ale unor manufacturi existente – care vor să obţină cutare sau cutare favoare, sau o reînnoire a ei – fie ale unor mânufacturi care vor şi urmează să se înfiinţeze. IatL o probă care poate arăta diversitatea crescâudg a acestui sector de activitate: 1692, dantele de aţă la Tonnere şi Chastillon; 1695, tablă la Beau-mont-en-Ferriere; 1698, marochin roşu şi negru, după chipul în care se face în Levant, şi piei de viţel ca în Anglia, la L„yon; 1701, porţelan şi faianţă la Saint-Cloud; albirea firelor subţiri la Anthony pe Btevre; 1108, serjuri la Saint-Floren-tin; amidon la Tours; 1712, postavuri după chipul în care se fac în Anglia şi în Olanda, la Pont-de-1'Arche; 1715, ceară şi luminări Ia Anthony; mochete la Abbeville; săpun negru la Givet; postavuri la Châlons; 1719, faianţă la Saint-Nicolas, faubourg al Montereaux-lui, postavuri la Pau; 1723, postavuri la Marsilia, rafinărie de zahăr şi săpunărie la Sete; 1124, faianţă şi porţelan la Lille; 1126, fier şi oţel turnat la Cosne; ceară şi luminări Ia Jagonviile, faubourg al oraşului Havre; 1756, mătase la Puy-en-Velay; 1762, sârmă de fier şi seceri la Forges în Bourgogne; 1763, lumânări de seu la Saint-Mamet, aproape de Mo-ret; 1772 aramă la moara de la Gilat, aproape de Essonnes, lumânări la Tours; 1777, ţiglărie-fa-ianţărie la Gex; 1779, fabrică de hârtie la Saint-Cergues, aproape de Langres; sticle şi geamuri Ia Lille; 1780, prelucrarea coralului la Marsilia (trei ani mai târziu, manufactura declară 300 de lucrători); „fier rotund, pătrat şi şine de fier în felul în care fac germanii„ la Sarrelouis; fabrică de hârtie la Bitche; 1782, catifea şi ţesături de bumbac la Neuville; 1788, pânză groasă de bumbac la Saint-Ve”ron; 1786, batiste ca cele din Anglia, la Tours; 1789, fier topit şi turnat, la Marsilia.