Fernand Braudel

Pa şi nu. Există o diferenţă între oierul din Segovia sau între cultivatorul de cerealecare, la urma urmei, nu fac altceva decât să suporte condiţiile impuse de cămătar, şi seniorul din Polonia care, dezavantajat pe piaţa Gdanskului, este atotputernic la el acasă. El s-a folosit de această deplină putere pentru a organiza producţia aşa fel încât ea să răspundă cererii capitaliste, care nu îl interesează decât în funcţie de propria sa cerere de produse de lux. Într-o scrisoare adresată, în 1534, regentei Ţărilor de Jos, citim: „Toţi marii seniori şi stăpânitori din Polonia şi Prusia au gă-S1ţ de douăzeci şi cinci de ani încoace mijloc să trimită pe râuri anume toate grânele lor la Danz-wick (Danzig) şi să le vândă celor din zisul oraş. Şi prin această pricină regatul Poloniei şi marii seniori s-au făcut foarte bogaţi” (151). Dacă ne-am

Ua după litera textului, ne-am închipui nişte

Ofntlemen farmers, nişte întreprinzători de tip

3J7 ' c”umPeter. Nici vorbă de aşa ceva. Cel care a eni* şi a bătut la uşa lor este întreprinzătorul din Occident. Dar seniorul polonez avea puterea – a dovedit-o foarte bine – să facă pe ţăran şi o bună parte din oraşe să slugărească în folosul lui, să domine agricultura şi chiar manufactura, întreaga producţie ca să spunem aşa. Atunci când mobilizează această putere în serviciul capitalismului străin, devine el însuşi actor în sistem. Fără el nu am avea cea de a doua serbie; şi, fără cea de a doua serbie, volumul de cereale exportabile ar fi infinit mai mic. Ţăranii ar prefera să-şi mănânce grâul sau să-1 schimbe pe piaţă cu alte bunuri, dacă, pe de o parte, seniorul n-ar fi acaparat toate mijloacele de producţie şi dacă, pe de altă parte, el n-ar fi suprimat cu totul o economie de schimb care ajunsese să fie vie, rezervându-şi pentru sine toate mijloacele de schimb. Nu avem a face cu un sistem feudal, căci departe de a fi vorba despre o economie mai mult sau mai puţin închisă, care se autosatisface, este vorba de un sistem în care, aşa cum spune chiar W. Kula, seniorul încearcă să sporească prin toate mijloacele tradiţionale cantitatea de grâu comercializabil. Nu avem a face, desigur, nici cu o agricultură capitalistă modernă, de tip englezesc. Avem a face cu o economie de monopol, monopol al producţiei, monopol al distribuţiei, totul în serviciul unui sistem internaţional, el însuşi puternic, neîndoielnic capitalist (152).

Capitalism < şi plantaţii în America '

Europa o ia de la început în America. O şansă uriaşă pentru ea. Ea o ia de la început acolo în diversitatea ei, care se suprapune diversităţi' noului continent.

Rezultatul este un întreg buchet de experienţe-în Canada franceză, un regim seniorial construit de sus în jos ratează de la început. În colonii'e engleze, Nordul este o ţară liberă ca Anglia; 'u' îi aparţine viitorul îndepărtat. Dar Sudul es sclavagist: sunt sub regim de sclavie toate plantaţiile de trestie de zahăr, mai cu seamă cele din Întile şi de pe coasta interminabilă a Braziliei. Regimuri senioriale spontane prosperă în zonele crescătoriilor de vite, ca Venezuela sau regiunile de interior braziliene. Regimuri feudale eşuează de-a lungul Americii spaniole'cu puternică populaţie indigenă. Într-adevăr, ţăranii indieni sunt concedaţi seniorilor spanioli, dar los encomicndas, date cu titlu viager, sunt mai degrabă beneficii decât fiefuri; ocârmuirea spaniolă nu a vrut să transforme în feudalitate lumea revendicativă a encomenderos-iloT; ea a ţinut-o multă vreme în mână.

Dintre experienţele acestea ne interesează numai plantaţiile. Ele sunt, mai direct, decât domeniile celei de a doua şerbii, creaţii capitaliste prin excelenţă: banii, creditul, traficul, schimburile Ie leagă de ţărmul răsăritean al oceanului. Totul este telecomandat de la Sevilla, Cadiz, Bordeaux, Nantes, Rouen, Amsterdam, Bristol, Liverpool, Londra.

Pentru a crea aceste plantaţii a fost nevoie ca totul să fie adus de pe vechiul continent, stăpânii, colonii de rasă albă, mâna de lucru, mâna negrilor Africii (căci indianul din regiunile de litoral n-a suportat şocul noilor veniţi), chiar plantele, în afară de tutun. În ce priveşte trestia de zahăr, a fost nevoie ca, odată cu ea, să fie importată tehnica producerii zahărului, introdusă de portughezi în Madera şi în insulele depărtate ale golfu-! U'A Guineeii (insula Principe, Sâo Tome), aşa mcât aceste lumi insulare au devenit tot atâtea Pre-Americi, pre-Brazilii. În orice caz, nimic nu este mai revelator în această privinţă, decât lipsa ae experienţă a francezilor atunci când întâlnesc trestia de zahăr în rada lui Rio de Janeiro, unde „ împinge în 1555 visul de mărire al amiralului e Coligny: ei o „topesc” în apă şi obţin din ea un fel de oţet (153)!

Pe c°astele de nord-est ale Braziliei şi la sud,

^ a ^â° Vicente' aPar Prin 155° primele cul-1 americane de trestie de zahăr, cu morile, cu

IA – casa principală; B – magazie; D – bucătărie; E _- infirmerie; H – rafinărie: I – filtrele; K – guildirerf< L.

— Morile: M – cazanele; O – bazinul; P – fierăria: H – baraca economului; S – barăcile servitorilor ne^: S – barăcile grădinarilor negri; X – baraca principa) „ din piaţa mică: Z – clopotniţa; AA – loturile de} res'l de zahăr; BB – loturile de cartofi: CC – plantaţiile °e banane; DD – loturile de mei; E – loturile de man) °c' FF – loturile de igname; GG – hotarele curţii]-

18. O rafinărie de zahăr în San Domingo Planul plantaţiei lui Galbaud du Fort nu este prea limpe°_ Trebuie să-1 citeşti eu răbdare şi cu lupa pentru a găsi de liile pe care le semnalează legenda şi asupra cărora reV1 textul nostru. Operaţia merită făcută.

„maşinile” lor, los engenhos de assucar. Acest prim peisaj al zahărului este pretutindeni acelaşi: gropi în care sclipeşte apa, bărci de transport pe fluviile de coastă, carros de boi cu roţi scârţâitoare pe şleaurile din câmpie, şi triada, încă în picioare până mai ieri în împrejurimile oraşului Recife sau la Sâo Salvador: casa stăpânului, casa grande: barăcile sclavilor, senzalas; în sfârşit, moara de zahăr. Stăpânul se fuduleşte călare; el domneşte asupra familiei- – o familie întinsă peste măsură datorită unei libertăţi de moravuri care nu dă îndărăt în faţa culorii pielii sclavelor – şi exercită asupra alor săi o justiţie sumară şi fără apel: suntem în Lacedemonia sau în Roma” Tarquinilor (154).

Întrucât dispunem de conturi amănunţite, să spunem numaidecât că engenho de assucar brazilian nu. Este un plasament excelent ca atare. Profiturile, calculate destul de plauzibil, „se ridică la 4 sau 5% (155). Şi există nişte contra-timpi. În această lume de tip antic, numai stăpânul, senhor de engenho, este angajat în economia de piaţă; el şi-a cumpărat sclavii, a împrumutat bani ca să-şi construiască moara, îşi vinde recolta şi, cî-teodată, recolta micilor engenhos care trăiesc în umbra Iui. Dar el însuşi este dependent de negustorii instalaţi în oraşul de jos, la Recife sau Săo Salvador, la poalele oraşului seniorial Olinda, Prin ei, el este legat de negustorii din Lisabona care avansează fondurile şi mărfurile, aşa cum vor face negustorii din Bordeaux şi Nantes pentru plantatorii din San Domingo, din Martinica şi din Guadelupa. Comerţul Europei comandă producţia şi desfacerea mărfii dincolo de mare.

În Antile, cultura trestiei de zahăr şi industria zahărului fuseseră transferate probabil de către maranii portughezi, izgoniţi din nord-estul bra-z'Iian în urma plecării olandezilor, în 1654 (156). Dar abia către 1680 atinge zahărul partea occi-entală a lui San Domingo, stăpânită de francezi de fa mijlocul secolului al XVII-lea (de drept nu-mai duPă pacea de la Ryswick, din 1697).

Gabriel Debien (157) a descris în amănunt p plantaţie de pe insulă. În mod sigur nu una dintre cele mai arătoase, între Leogane la vest şi Port-au-Prince Ia est, la oarecare distanţă de marea care Se vede de pe înălţimea colinei pe care e aşezată locuinţa principală. Nicolas Galbaut du Fort intră în posesia acestei fabrici de zahăr părăginite în 1735. Venit la faţa locului ca s-o pună pe picioare, el restaurează clădirile, redispune morile şi cazanele, completează stocul de sclavi negri şi reface parcelele de trestie. Un plan prost întocmit în 1753 (şi reprodus aici) va da cititorului o idee de ceea ce putea să fie plantaţia, cu toate că limitele sânfc imprecise, relieful abia schiţat, scara prost respectată. Apa este dată de un pârâu, Court Bouillon, musafir periculos câteodată, dar aproape sleit de către scoaterile de apă necesare plantaţiei. Locuinţa stăpânilor nu este o casa grande: trei camere* ziduri văruite de cărămidă, 'o bucătărie uriaşă. La doi paşi, magazia. Mai departe, coliba economului, supraveghetor şi contabil, a cărui pană şi ale cărui cifre sunt indispensabile conducerii exploatării, grădina, la sucrerie şi la purgerie – instalaţiile de făcut şi de rafinat zahărul – morile, forja, la guildiverie – povarnă unde se face rachiul de trestie (158). Plantaţia noastră nu este „en blanc”. „în alb” – nu furnizează adică decât zahăr brut, neînălbit – dar ea distilează spuma şi siropul în guildiverie: tafia, rachiul care se fabrică aici, se vinde pe loc; el procură intrări de bani mai rapide decât exporturile spre Franţa. Vom regăsi pe plan „la case î cabrouets” – şopronul care adăposteşte căruţele ce transportă trestia tăiată – clopotul care cheamă pe sclavi la rugăciune, dar şi mai des la muncă; bucătăria, spitalul, colibele sclavilor (sunt mai bine de o sută); în sfârşit, parcelele. Ies carreaux (un carreau este egal cu ceva mai mult de u'n hectar), plantate cu trestie şi spaţiile rezervate culturilor destinate hranei (pătate, bananieri, orez, mei. Manioc, igname), culturi lăsate adesea pe seama sclavilor care vând o parte din ele plantaţiei, i” savanele din jurul colinelor, rezervate eventual unor noi plantaţii de trestie, boi, catâri şi cai se hrănesc şi ei cum pot.

În timpul unei noi şederi la Le„ogane (1762 – 1767), încercând să restabilească o situaţie devenită din nou nu prea strălucită, Nicolas du Fort caută să inoveze: să hrănească mai bine animalele, să practice o cultură intensivă, cu îngrăşăminte anormal de abundente, politică în principiu discutabilă. Politica opusă nu este însă mai puţin criticabilă: prin forţa lucrurilor, extinderea culturilor înseamnă sporirea numărului de sclavi. Wâ L) ar sclavii costă scump. Mai mult încă, atunci jfl când plantatorul lasă locul unui „procurator” sau V| unui girant şi când aceştia primesc, indiferent de împrejurări, o cotă parte din producţie, ei sporesc producţia fără să se îngrijească de costuri: proprietarul se ruinează, în timp ce ei se îmbogăţesc.

Plantatorul, indiferent dacă se ocupă de producţia de zahăr, de cafea, de indigo sau chiar de bumbac, nu se scaldă de obice. I în bani. Produsele coloniale se vând scump în Europa. Dar recolta nu se strânge decât o dată pe an; este nevoie de timp pentru ca ea să se vândă şi să-şi răscumpere costul, în timp ce cheltuielile sunt zilnice şi deosebit de grele. Ceea ce plantatorul cumpără pentru întreţinerea lui personală sau pentru exploatarea pe care o conduce vine pe mare, grevat de cheltuielile de transport şi mai ales de beneficiile pe care negustorii şi revânzătorii le fixează după bunul lor plac. Într-adevăr, întrucât „Exclusivul”, reglementările privilegiilor, interzice insulelor să facă negoţ cu străinătatea, acestea sunt date pe mina monopolului metropolitan. Colonii nu se sfiesc să recurgă la contrabandă, la livrările ei ieftine şi la trocurile ei rodnice. Dar aceste fraude iu sunt nici facile, nici suficiente. În 1727, o escadră franceză apare inopinat prin apele insulei. „Locuitorii sunt [din această cauză] foarte necă-i} scrie un negustor din Martinica; în schimb 'ierul acesta este pe placul negustorilor, căci se j,? °ate sPune că interesele lor sunt cu totul de neîmpăcat” (159). Cum să scapi, iarăşi, de vicleniile armatorilor? Ei ştiu (Savary îi sfătuieşte dealtfel pe faţă) în ce lună trebuie să vii ca să găseşti zahărul la preţ scăzut, în ce moment – căldura tropicală stricând probabil vinurile – e oportun să ajungi cu un număr bun de butoaie care „nu vor lipsi atunci… Să se vândă cit nu se poate mai mult, cu bani peşin” (160). Peste toate, preţurile se umflă de la sine în decursul secolului al XVIII-lea. Totul este deci îngrozitor de scump în insule pe vremea aceea: hrana, articolele de fierărie, cazanele de aramă pentru zahăr, vinurile de Bordeaux, articolele textile, în sfârşit sclavii. „Nu fac nici o cheltuială”, scrie Nicolas Galbaud du Fort în 1763. Şi anul următor: cina mea „e făcută din puţină pâine cu dulceţuri” (161). Situaţia continuă să se înrăutăţească mai apoi. Un tânăr colon scrie (13 mai 1782): „De la război încoace [războiul din America], cizmarii noştri iau pentru o pereche de încălţări 3 [piaştri] gourdes care fac 24 de livre şi 15 soli şi am nevoie de o pereche pe lună […]. Ciorapii din firul cel mai grosolan se vând 9 livre perechea. Pânza groasă de cămăşi de tăvăleală face 6 livre. Costă 12 livre şi 10 soli făcutul. Preţuieşte 16 livre şi 10 soli o pălărie obişnuită şi nu arătoasă […] Croitorii iau 60 de livre pentru făcutul unei haine, 15 livre pentru o jiletcă, tot atâta pentru o pereche de nădragi. Cât despre cele ale mâncării […] s-a plătit făina până la […] 330 de livre [barilul], butoiul de vin de la 6 la 700 de livre, butoiaşul [barilul] de carne de vită 150 de livre, jambonul 75 de livre, luminările 4 liwe şi 10 soli livra” (162). Stare de război, desigur, dar războaiele şi corsarii nu sunt lucruri rare în mările Americii.

Când îşi desface producţia, dacă vinde pe loc, plantatorul are de suferit de pe urma diferenţelor sezoniere care fac ca preţurile să coboare cu 12,15 şi 18% îft momentele când zahărul se fabrică din belşug. Dacă recurge la un comisionar metropolitan, trebuie să aştepte plata luni întregi, câte-odată ani, dată fiind încetineala comunicaţiilor' Cât priveşte preţurile pe care poate conta, piaţa produselor coloniale este, în porturile Europei -” ca la Bordeaux, de pildă – printre cele mai speculative. Pentru negustori, a devenit un obicei să joace î fa hausse sau î la baisse, iar revânzătorii au o scuză bună; trebuie să păstreze marfa în ma-oazie aşteptând un preţ mai bun. De aici. Aşteptări prelungite care pentru plantator înseamnă adesea lipsă de bani, obligaţia de a se împrumuta. Dacă, pe deasupra, încredinţat că face avere, s-a îndatorat la pornire, ca sa cumpere în întregime sau în parte plantaţia şi sclavii, el rămâne repede la cheremul creditorilor.

Negustorii, comisionarii şi armatorii din Bordeaux, care impun folosirea vaselor lor, a căpitanilor acestora (însărcinaţi adesea să vândă încărcătura în numele lor), a magaziilor lor, a avansurilor lor salvatoare, sunt în felul acesta şi stăpânii maşinii de produs bogăţiile coloniale. Orice colon pe care îl putem urmări în activitatea de zi cu zi ne-o tot spun în corespondenţa lor, Raby şi Dolle, asociaţi printre altele în exploatarea marii plantaţii de la Vazes, într-una din cele mai bune zone din San Domingo, este obligat în 1787 să se dea, cu mâinile şi picioarele legate, marii case Frederic Romberg şi Fiii din Bruxelles, a cărei sucursală de la Bordeaux trecea (cu totul greşit) drept pivotul de neclintit al întregii vieţi a marelui port (163).

Toate acestea nu se potrivesc, desigur, cu cifrele globale pe care le avem la dispoziţie. La Bordeaux, unde se efectuează jumătate din comerţul coloniilor franceze, exporturile nu reprezintă decât o treime, apoi un sfert, apoi din nou o treime, din importurile de produse provenite din San Domingo, din Guadelupa şi din Martinica, înregistrate tot acolo (164). Aceleaşi decalaje la Marsilia (165). Nu cumva există aici o contradicţie? Dacă balanţa Garfurilor avantajează într-o asemenea măsură msulele, ele ar trebui să cunoască o deplină prosperitate. Apoi banii ar trebui să vină din Franţa, Prin compensaţie. Dar San Domingo, ca să nu vor-335 (tm) deCÂt desPre ea> este golită statornic de pias-Tl1 ei; veniţi prin contrabandă din apropiata

Americă spaniolă, aceştia nu fac decât să traverseze insula şi, lucru extraordinar, iau apoi drumul Bordeaux-ului, în cantităţi enorme după 1783 (166). Nu cumva paradoxul aparent se naşte din cauză că balanţa e calculată în porturile franceze la preţurile locale? Dacă, pentru a face acelaşi calcul, ne-am plasa în insule, masa produselor franţuzeşti care se desfac aici reprezintă o sumă cu mult mai ridicată decât la Bordeaux, în timp ce exportul colonial este de valoare mai mică, înainte de transferul în metropolă, care va încorpora în preţurile de vânzare cheltuielile de transport, comisionul etc. Diferenţa dintre cele două cifre se micşorează prin urmare. Trebuie să semnalăm, de asemenea, diferenţa artificială dintre monedele de cont, „livra colonială” este devalorizată cu 33% în raport cu livra din metropolă. În sfârşit, trimiterile de bani către familiile de coloni rămase în Franţa şi către proprietarii absenteişti afectează balanţa de conturi. Totuşi, contul cel mai important din acest punct de vedere rămâne contul financiar, plata dobânzilor şi rambursarea împrumuturilor.

~ în fond, plantatorii sunt prinşi într-un sistem de schimburi care îi îndepărtează de marile profituri, încă în secolul al XV-lea, instalaţiile siciliene de fabricat zahărul, în ciuda sau din cauza intervenţiei capitalismului genovez, erau în mod ciudat, după Carmelo Traselli, nişte maşini de pierdut bani. Ţi se face puţin milă, retrospectiv, gândindu-te la castelele din Spania ale atâtor cumpărători de plantaţii, câteodată negustori cu cheag. „în sfârşit, mi-am golit punga, dragul meu prieten – scrie Marc Dolle, negustor din Grenoble, fratelui său – ca să-ţi fac această trimitere [de bani!] şi nu mai am fonduri libere […]. Am încredinţarea că dându-ţi partea [în cumpărarea unei uriaşe plantaţii], ţi-am făcut chiverniseala şi ani sporit-o pe a mea” (10 februarie 1785) (167). Deziluziile venea'u după aceea. Nu ca plantatori ci ca negustori – prăvăliaşi mai întâi, mari negociany până la urmă – au făcut avere fraţii Pellet, desp1* ^ care am vorbit, pornind din Martinica. Ei au ştiut să se dea de partea bună a barierei şi, la timp, să se întoarcă la Bordeaux şi pe poziţiile lui dominante, în timp ce nişte cămătari din Amsterdam, care crezuseră că pot da fără grijă împrumuturi plantatorilor din insulele daneze sau engleze, ca şi când ar fi fost vorba de negustori de pe piaţa lor, au într-o bună zi surpriza dezagreabilă să devină proprietarii plantaţiilor puse în gaj (168).

'Avi*., /plantaţiile din Jamaica ¦.

Cazul Jamaicăi englezeşti se potriveşte cu ceea ce am spus despre San Domingo. Regăsim în insula englezească la Casa grande, the Great Home. Sclavii negri (9 sau 10 la un alb), omniprezenţa trestiei, exploatarea exercitată de către negustori şi de către căpitanii de nave, o livră colonială inferioară livrei sterling (o livră din Anglia preţuieşte 1,4 livre din Jamaica), pirateria şi jafurile, a căror victimă este de data aceasta Anglia, agresorul fiind francezul (dar, în marea Caraibilor, niciunul şi nici altul nu pot avea ultimul cuvânt). Regăsim, de asemenea, plaga şi primejdiile sclavilor fugari, numiţi, maroons, care se refugiază în munţii insulei, câteodată venind de pe coastele şi din insulele vecine. Din acest punct de vedere, situaţia devine foarte critică în timpul „războiului fugarilor”, Maroon War, între 1730 şi 1739 (169).

În această insulă, ţinut întins la scara de altădată a lumii, s-au dezvoltat în voia lor marile proprietăţi, cu deosebire începând din anii 1740-1760, când porneşte marele avânt al industriei zahărului (170). Atunci, ca şi în insulele franceze, familiile primilor coloni, care lucrează adesea cu braţele lor pe mici plantaţii de tutun, de bumbac, e indigo, trec pe planul al doilea. Trestia de zahăr Pretinde investiţii mari. Este epoca înscăunării Posesorilor de capital şi a marilor domenii. Din sta-337 rf Se ^e§aJă chiar impresia că proprietatea e mai întinsă şi mai populată cu sclavi, poate şi mai bogată decât în San Domingo. Dar rămâue un fapt că insula aprovizionată cu făină şi carne sărată de către englezi sau de către coloniile engleze din America, având ca sarcină să furnizeze Angliei o bună jumătate din zahărul de care are nevoie, îl furnizează la preţuri mai ridicate decât cele din San Domingo şi din alte insule franceze.

În orice caz, asemeni celorlalte insule producătoare de zahăr, Jamaica este o maşină de făcut avere, o maşină capitalistă, în serviciul celor bogaţi (171). Aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte, lucrurile se petrec cam în acelaşi fel ca în San Domingo, adică grosul bogăţiei produse în colonii se încorporează bogăţiei metropolei. Beneficiile plantatorilor ar fi de cel mult 8-10% (172). Cea mai mare parte a comerţului de import şi export (fără a mai vorbi despre profiturile comerţului cu sclavi, care se face numai pornind din Anglia) „se întoarce şi circulă în regat” şi îi aduce profituri tot atât de mari „cât comerţul naţional, ca şi când coloniile din America ar fi atârnate de Corn-wales”: aceste declaraţii aparţin lui Burke (173), apărător al utilităţii, din punctul de vedere al vieţii economice engleze, a insulelor Indiei de vest, West India Islands, care atrage puternic atenţia asupra dozei de înşelătorie pe care o au în cazul acesta cifrele balanţei.

În realitate, balanţa comercială a Jamaicăi, chiar calculată în livre coloniale, dă un foarte uşor avantaj insulei (1 336 000 faţă de 1 335 000); dar cel puţin jumătate din nivelul importurilor şi exporturilor ajunge pe căi nevăzute la activul metropolei (transport, asigurări, comisioane, do-bânzi de datorii, transferuri de fonduri către pr°~ prietarii absenţi). Beneficiul pentru Anglia, în 1773, ar fi, în total, de aproape un milion şi jumătate de livre. La Londra, ca şi la Bordeaux, profiturile comerţului colonial se transformă în case de comerţ, în bănci, în fonduri de stat; ele susţin familiile puternice ai căror cei mai activi reprezentanţi se regăsesc în Camera Comunelor şi tn Camera lorzilor. Există totuşi câteva familii de coloni foarte bogaţi, dar, ca din întâmplare, el nu sunt numai plantatori; ei fac pe bancherii pentru alţi plantatori vârâţi în datorii; ei au legături je familie cu negustorii londonezi, dacă nu cumva-propriul fiu nu se însărcinează să comercializeze] a Londra producţia plantaţiei, să facă acolo cumpărăturile necesare şi să servească de comisionar jamaicanilor. Aceste familii cumulează de fapt beneficiile producţiei de zahăr, ale comerţului, ale comisionului şi ale băncii. Nu e de mirare că, instalaţi la Londra, girând de departe sau revân-zând domeniile lor din insule, ei sunt în stare să investească pe scară largă în Anglia, nu numai în comerţ, dar şi în agricultura de avangardă şi în diferite industrii (174). Asemeni celor din familia Pellet, aceşti plantatori au înţeles că pentru a câştiga bani în colonii trebuie să te plasezi în metropolă!

Mai trebuie să reîncepem demonstraţia, să introducem în discuţie tutunul de Virginia, sau cirezile Cubei, sau arborii de cacao ai Venezuelei odată cu fondarea, în 1728, a Companiei de Caracas (175)? Ar însemna să regăsim mecanisme asemănătoare. Dacă vrei să scapi de această istorie monotonă, trebuie să te duci acolo unde, departe de atenţia interesată a negustorilor din Europa, cresc de capul lor Americi sălbatece, fiecare cu propria sa aventură: în Brazilia, în jurul oraşului Săo Paolo de unde pornesc bandeiras, expediţii spre interiorul uscatului în căutare de aur şi de sclavi; dincolo de Bahia, de-a lungul văii lui Săo Francisco, o rio dos currais, „râul coralilor”, ţarcuri care înghit cirezi uriaşe de bovine; în PamDa argentiniană, la primele ceasuri ale destinului său „european”; sau în sudul Venezuelei, străbă-tând los llanos din bazinul Orenocului, unde seniori de origine spaniolă, o muşmuială de cirezi şi de ciurdari călare (indieni sau metişi de indieni şi de albi) creează o societate seniorială autentică, ^u puternice familii de stăpâni. Un „capitalism” * tip antic (în care vitele înseamnă monedă), Iar Primitiv, cât să-1 incinte pe Max Weber Care s-a interesat o perioadă de el.

Întoarcere ¦; ¦; '¦ în inima Europei Ţ

Numesc „inimă a Europei” extremitatea occidentală a continentului, dincoace de o linie Hamburg Veneţia. Această Europă privilegiată se oferă prea deschis exploatării oraşelor, burgheziilor, oamenilor bogaţi şi seniorilor întreprinzători pentru ca mecanismele capitaliste să nu fie amestecate într-o sută de chipuri în activitatea şi structura foarte bătrânei zone rurale a Occidentului.