Fileshare ro Fiica regentului (vers. 0)

— Iar acest om este deţinut ca şi mine?

— Ca şi dumneavoastră.

Un vag sentiment se strecură în inima lui Gaston în legătură cu acest compatriot despre care vorbea domnul de Launay, că era cel care-i înmânase biletul în care era invitat să facă pe bolnavul.

— Dacă binevoiţi să faceţi asta pentru mine, spuse Gaston, vă voi fi foarte recunoscător.

— Ei bine, mâine vă voi înlesni să-l vedeţi; numai că, deoarece îmi este recomandat să fiu foarte sever cu el însuşi, nu veţi putea petrece decât un ceas împreună; şi, pentru că este absolut interzis pentru dânsul de a părăsi camera sa, dumneavoastră veţi merge să-l căutaţi.

— Voi face tot ceea ce veţi dori, domnule, răspunse Gaston.

— Atunci rămâne hotărât: mâine, la ora cinci, aşteptaţi-mă, pe mine sau pe maiorul de administraţie de aici; dar cu o condiţie.

— Care?

— Aceea că, în aşteptarea acestui divertisment, veţi mânca un pic astăzi.

— Voi face tot ce voi putea.

Gaston mâncă nişte piept de pasăre şi bău două degete de vin pentru a-şi ţine cuvântul faţă de domnul de Launay.

Seara, îi împărtăşi cavalerului Dumesnil ceea ce se petrecuse între el şi domnul de Launay.

— Pe legea mea, îi spuse acesta, sunteţi foarte norocos: contelui de Laval i-a venit aceeaşi idee ca şi dumneavoastră, dar singurul lucru pe care l-a obţinut este că a fost mutat într-o cameră din turnul Tresor, unde-mi spunea că se plictiseşte de moarte, neavând altă distracţie decât de a pălăvrăgi cu farmacistul Bastiliei.

— Drace! spuse Gaston, cum de nu mi-aţi spus asta mai curând?

— Uitasem.

Această amintire tardivă a cavalerului îl tulburase puţin pe Gaston. Aşezat aşa cum era, între domnişoara de Launay, cavalerul Dumesnil şi marchizul de Pompadour, cu care intra mereu în legătură, poziţia lui, mai puţin neliniştea pe care i-o inspira soarta lui şi mai cu seamă aceea a lui Hélène, era convenabilă. Dacă l-ar muta în altă parte, nu va putea să scape de a fi atacat de maladia pe care simulase că o încearcă. La ora convenită, maiorul de administraţie al Bastiliei, urmat de un temnicer, veni să-l caute pe Gaston, pe care îl făcu să traverseze mai multe curţi şi care se opri în sfârşit împreună cu însoţitorii săi înaintea turnului Tresor. Fiecare turn, se ştie, avea numele său aparte. În camera numărul 1 era un deţinut la care fu introdus Gaston. Acest bărbat, cu spatele întors la lumină, dormea complet îmbrăcat pe patul său de campanie. Resturile cinei sale erau încă lângă el pe o masă de lemn mâncat de carii, iar costumul său, destrămat în mai multe locuri, arăta că este un om de rând.

— Ei drace! spuse Gaston, s-au gândit aşadar că iubesc într-atât Bretania, încât cel dintâi vagabond, pentru că este din Rennes sau din Penmark, poate să pară nobil în ochii mei? Oh! Nicidecum, acesta este un pic prea zdrenţăros şi mi se pare că mănâncă prea mult; însă cum la urma urmelor nu trebuie să fii capricios la închisoare, să-ncercăm totuşi de data asta. Îi voi povesti aventura domnişoarei de Launay, iar dânsa o va pune în versuri pentru cavalerul Dumesnil.

O dată plecaţi maiorul de administraţie şi temnicerul, Gaston rămase singur cu deţinutul, care începu prin a se întinde îndelung, apoi căscă de trei sau de patru ori, se întoarse, privi fără să vadă nimic în cameră şi făcu să trosnească patul scuturându-se.

— Bun! ce frig e în blestemata asta de Bastilie, murmură el, scărpinându-şi nasul furios.

Vocea asta, gestul acesta! gândi Gaston; dar nu, este el însuşi, iar eu nu mă-nşel.

Şi se apropie de pat.

— Ia te uită, ia te uită, ia te uită! spuse deţinutul lăsând să-i alunece picioarele jos din pat, pe care rămase aşezat, privindu-l pe Gaston cu un aer uluit. Dumneavoastră aici, domnule de Chanlay?

— Căpitanul La Jonquière! exclamă Gaston.

— Eu însumi, adică nu prea, nu mai sunt ceea ce spuneţi. Mi-am schimbat numele de când nu ne-am văzut.

— Dumneavoastră?

— Da, eu.

— Şi vă numiţi?

— Primul Tresor.

— Cum aţi spus?

— Primul Tresor, sluga dumneavoastră, cavalere. E un obicei la Bastilia, deţinutul ia numele camerei lui; asta îi cruţă pe temniceri de neplăcerea de a reţine nişte nume pe care n-au nevoie să le ştie; şi pe care ar fi primejdios pentru dânşii dacă nu le-ar uita. Cu toate acestea, există cazuri în care asta variază: când Bastilia este prea plină şi când se pun doi sau trei deţinuţi împreună, ei iau nişte numere cu dublă folosinţă; exemplu: m-au pus aici, eu sunt primul Tresor, veţi fi pus împreună cu mine, veţi fi primul Tresor bis, va fi pus Excelenţa Sa împreună cu noi, el va fi primul Tresor ter etc. Temnicerii au o specie de mică literatură latină în acest scop.

— Da, înţeleg, răspunse Gaston, care îl privise fix pe La Jonquière, pe parcursul acestei întregi explicaţii; astfel că, iată-vă deţinut?

— Chiar aşa, vedeţi prea bine. Presupun că nici dumneavoastră, nici eu nu suntem aici pentru plăcerea noastră.

— Aşadar, suntem descoperiţi?

— Mi-e teamă că da.

— Graţie dumneavoastră.

— Cum! graţie mie! strigă La Jonquière simulând cea mai mare uimire. Să nu glumim, vă rog.

— Aţi făcut dezvăluiri, trădătorule!

— Eu? Haida de, tinere, sunteţi nebun; şi nu la Bastilia trebuia să vă aducă, ci la Petites-Maisons.

— Nu negaţi, domnul d'Argenson mi-a spus-o.

— Domnul d'Argenson! Ah! desigur! autoritatea e bună. Dar ştiţi ce mi-a spus, mie?

— Nu.

— Mi-a spus că dumneavoastră m-aţi denunţat.

— Domnule!

— Ei bine! la urma urmei, domnule!… N-o să ne tăiem gâtul pentru că poliţia şi-a făcut meseria minţind ca un înspăimântător smulgător de dinţi!

— Dar, în sfârşit, cum s-a putut descoperi…

— Vă-ntreb şi eu. Dar există un fapt: dacă eu aş fi spus ceva, n-aş fi aici. M-aţi văzut puţin; dar, cu toate acestea trebuie să fi ghicit că nu sunt atât de prost încât să fac mărturisiri în mod gratuit. Revelaţiile se vând, domnule, şi se vând chiar prin vremea care trece, iar eu ştiu că Dubois le-a cumpărat sau le-ar fi cumpărat foarte scump.

— Poate că aveţi dreptate, spuse Gaston după ce se gândi, în orice caz, să binecuvântăm întâmplarea care ne pune laolaltă.

— Aş dori.

— N-aveţi aerul că sunteţi prea încântat, cu toate acestea.

— Pentru că nu sunt decât într-o oarecare măsură, mărturisesc.

— Căpitane!

— Ah! Doamne! ce rău caracter aveţi.

— Eu?

— Da. Vă ambalaţi întotdeauna. Eu ţin la singurătatea mea, în ceea ce mă priveşte; nu există decât singurătatea care nu vorbeşte.

— Domnule!

— Iar! Hai, ascultaţi-mă. Credeţi, aşa cum spuneţi, că numai întâmplarea ne strânge laolaltă?

— Şi ce aţi vrea să fie?

— Chiar aşa! Vreo combinaţie necunoscută de călăii noştri, de d'Argenson, de Dubois, poate.

— Nu dumneavoastră, aşadar, mi-aţi trimis un bilet?

— Un bilet! eu…!

— În care îmi spuneaţi să simulez o maladie de plictiseală?

— Şi pe ce ar fi trebuit să scriu asta? cu ce? prin cine?

Gaston păru să reflecteze şi în acest timp La Jonquière îl privi cu micul său ochi viu şi pătrunzător.

— Iată, spuse căpitanul după o clipă, eu cred, în ceea ce mă priveşte, cu totul dimpotrivă, că datorită dumneavoastră avem plăcerea de a ne afla la Bastilia laolaltă.

— Mie, domnule?

— Da, cavalere, sunteţi prea încrezător. Vă spun părerea mea pentru cazul când veţi ieşi de-aici; şi mai ales pentru cazul în care veţi rămâne.

— Mulţumesc.

— Aţi remarcat dacă sunteţi urmărit?

— Nu.

— Când conspiri, dragul meu, nu trebuie să priveşti niciodată înaintea ta, ci în spatele tău.

Gaston mărturisi că nu-şi luase această măsură de prevedere.

— Iar ducele, întrebă La Jonquière, este arestat?

— Nu ştiu nimic despre asta. Tocmai voiam să vă-ntreb.

— La dracu! asta devine neliniştitor. Aţi condus o tânără femeie la dânsul.

— Ştiţi asta?

— Ei! dragul meu, totul se ştie. Nu va fi fost dânsa, oare, care să fi vorbit? Ah! scumpul meu cavaler, femeile! femeile!

— Aceasta este o femeie curajoasă, domnule, iar întrucât priveşte discreţia, curajul şi devotamentul, răspund de dânsa ca de mine însumi.

— Da, înţeleg: o iubim, deci este de miere şi de aur. Straşnic conspirator mai sunteţi, nu-i aşa, încât vă hotărâţi să duceţi femeile la şeful complotului!

— Dar vă spun de la-nceput că nu i-am încredinţat nimic, iar dânsa nu poate să ştie din secretele mele decât ceea ce a surprins.

— Femeile au ochiul viu şi nasul fin.

— Şi chiar dacă ar fi cunoscut planurile mele ca şi mine însumi, de altfel, sunt convins că n-ar fi deschis gura.

— Ei! domnule, fără a pune la socoteală dispoziţia pe care o are în mod firesc pentru acest exerciţiu, oare nu poţi face întotdeauna o femeie să vorbească? I s-o fi spus, fără vreo pregătire prealabilă: Iubitului dumneavoastră, domnul de Chanlay, i se va tăia gâtul, ceea ce, de altfel, este foarte posibil, fie spus între paranteze, cavalere, dacă dumneavoastră nu ne daţi unele explicaţii; şi pariez că mai vorbeşte şi acum.

— Nu există nici o primejdie, domnule, mă iubeşte prea mult.

— Pentru asta, desigur, o fi pălăvrăgit ca o coţofană: şi iată-ne pe amândoi în cuşcă. În sfârşit, să nu mai vorbim de asta. Ce faceţi aici?

— Mă distrez.

— Vă distraţi! Ah! bun, iată ce noroc!… Vă distraţi! şi cu ce?

— Făcând versuri, mâncând dulceaţă şi străpungând planşeul.

— Faceţi găuri în tencuiala regelui? spuse La Jonquière scărpinându-şi nasul. Oh, oh! asta-i bine de ştiut. Iar domnul de Launay nu bombăne?

— Domnul de Launay nu ştie nimic despre asta, răspunse Gaston; de altfel, nu sunt singurul, aici toată lumea străpunge câte ceva, unul planşeul, celălalt căminul, celălalt zidul. Dumneavoastră nu străpungeţi nimic, în ceea ce vă priveşte?

La Jonquière îl privi pe Gaston pentru a vedea dacă nu-şi bate joc de el.

— Vă voi spune asta mai târziu. Dar haide, reluă La Jonquière, să vorbim serios, domnule Gaston, sunteţi condamnat la moarte?

— Eu?

— Da, dumneavoastră!

— Cum spuneţi asta?

— Dar e un obicei la Bastilia; există aici douăzeci de condamnaţi la moarte care nu se comportă mai rău.

— Am fost interogat.

— Vedeţi aşadar.

— Dar nu cred să fiu condamnat încă.

— Va veni şi asta.

— Scumpul meu căpitan, fără să se cunoască, spuse Gaston, dar ştiţi că sunteţi de o veselie nebună?

— Găsiţi?

— Da.

— Şi asta vă miră?

— Nu vă ştiam atât de neînfricat.

— Vasăzică dumneavoastră regretaţi viaţa, în ceea ce vă priveşte?

— Mărturisesc, deoarece nu-mi trebuie decât un lucru pentru a fi fericit, să trăiesc.

— Şi v-aţi făcut conspirator având şansa de a fi fericit? Nu vă mai înţeleg. Eu credeam că se conspiră în disperare de cauză, aşa cum te căsătoreşti când nu mai ai alte resurse.

— Când am intrat în această conspiraţie, încă nu iubeam.

— Şi o dată intrat?

— N-am mai avut cum să ies din ea.

— Bravo! iată ceea ce se numeşte caracter. Vi s-a dat chestiunea?

— Nu; dar pot să spun că puţin a lipsit.

— Atunci o s-o aveţi.

— Pentru ce asta?

— Pentru că eu am avut-o, în ceea ce mă priveşte; şi că ar fi o nedreptate să fim trataţi în mod diferit. Vedeţi cum mi-au aranjat hainele toţi caraghioşii ăştia.

— Pe care v-au dat-o? întrebă Gaston, încă mai trecându-l fiorii la simpla amintire a celor ce s-au petrecut între el şi d'Argenson.

— Aceea a apei. M-au făcut să beau un baril şi jumătate. Stomacul meu era ca un burduf. N-aş fi crezut niciodată că pieptul omului poate să cuprindă atât lichid fără să explodeze.

— Şi aţi suferit mult? întrebă Gaston cu un interes amestecat cu nelinişte personală.

— Da, însă constituţia mea e robustă; a doua zi, nici nu mă mai gândeam la asta. E-adevărat că de atunci am băut mult vin. Dacă vi se aplică chestiunea şi dacă aveţi alegerea, alegeţi apa, asta curăţă. Toate băuturile care ni se dau, când suntem bolnavi, nu sunt decât un mijloc mai mult sau mai puţin onest de a ne face să înghiţim apă. Fagon spune că cel mai mare medic despre care a auzit vorbindu-se era doctorul Sangrado. Din nefericire, acesta n-a existat niciodată decât în capul lui Cervantes; altfel, ar fi făcut miracole.

— Îl cunoaşteţi pe Fagon? întrebă Gaston uimit.

— Bineînţeles! din reputaţie. De altfel, i-am citit cărţile… Şi contaţi a persista să nu spuneţi nimic?

— Fără îndoială.

— Aveţi dreptate. V-aş fi spus, desigur, dacă regretaţi atât de mult viaţa pe cât spuneaţi adineauri, să-i şoptiţi câteva cuvinte foarte încet în particular lui d'Argenson; dar ăsta-i un palavragiu, care se va duce să dezvăluie confesiunea dumneavoastră la toată lumea.

— Voi tăcea, domnule, fiţi liniştit. Există puncte asupra cărora n-am nevoie să fiu întărit.

— Cred bineînţeles! S-ar părea că duceţi o viaţă de Sardanapal în turnul dumneavoastră. Eu nu-l am într-al meu decât pe domnul conte de Laval, care-şi face trei spălături pe zi. E un divertisment pe care l-a inventat. Ei! Doamne! gusturile sunt bizare în închisoare. Şi apoi, poate că vrea să se obişnuiască astfel cu chestiunea apei, dragul de el!

— Dar, reluă Gaston, nu-mi spuneaţi oare adineauri că voi fi cu siguranţă condamnat?

— Vreţi să ştiţi tot adevărul?

— Da.

— Ei bine, d'Argenson mi-a spus că veţi fi.

Gaston păli; oricât de brav ai fi, o asemenea ştire produce întotdeauna o oarecare emoţie. La Jonquière remarcă schimbarea aceasta de fizionomie, oricât de uşoară ar fi fost ea.

— Cu toate acestea, spuse dânsul, cred că vă veţi salva viaţa făcând unele revelaţii.

— Pentru ce aţi vrea să fac eu ceea ce dumneavoastră n-aţi făcut, în ceea ce vă priveşte?

— Caracterele sunt diferite, ca şi poziţiile: astfel încât eu nu mai sunt tânăr, în ceea ce mă priveşte; nu mai sunt îndrăgostit, eu nu las nici o iubită pradă lacrimilor.

Gaston suspină.

— Vă daţi seama bine, continuă La Jonquière, că noi suntem doi oameni foarte diferiţi. Când m-aţi auzit vreodată pe mine suspinând, aşa cum suspinaţi în această clipă?

— Dacă mor, spuse Gaston, Excelenţa Sa va avea grijă de Hélène.

— Şi dacă este arestată ea însăşi?

— Aveţi dreptate.

— Atunci?

— Atunci Dumnezeu va fi aici.

La Jonquière îşi scărpină nasul.

— Hotărât lucru, sunteţi foarte tânăr, spuse dânsul.

— Explicaţi-vă.

— Să presupunem că Excelenţa Sa nu va fi arestat câtuşi de puţin.

— Ei bine?

— Ce vârstă are Excelenţa Sa?

— Patruzeci şi cinci până la patruzeci şi şase de ani, presupun.

— Închipuiţi-vă că Excelenţa Sa se îndrăgosteşte de Hélène; nu astfel o numiţi pe curajoasa dumneavoastră?

— Ducele îndrăgostit de Hélène! dânsul căruia i-am încredinţat-o! dar aceasta ar fi o infamie!

— Lumea e plină de infamii, numai cu ele merge mai departe.

— Oh! nici măcar nu vreau să mă opresc la gândul acesta.

— Nici nu vă spun să vă opriţi la el, spuse La Jonquière cu un surâs diabolic; vi-l sugerez, asta-i tot; faceţi cu dânsul ce veţi dori.

— Sst! spuse Gaston, vine cineva.

— Aţi cerut ceva?

— Eu? deloc.

— Atunci, înseamnă că timpul care ni s-a acordat pentru vizita dumneavoastră s-a scurs.

Şi La Jonquière se aruncă din nou pe patul său în mare grabă.

Zăvoarele scârţâiră şi o uşă se deschise, apoi alta, în sfârşit guvernatorul apăru.

— Ei bine, domnule, îi spuse guvernatorul lui Gaston, sunteţi mulţumit de companionul dumneavoastră?

— Da, domnule, răspunse Gaston, cu atât mai mult că-l cunoşteam pe domnul căpitan La Jonquière.

— Îmi spuneţi un lucru, răspunse domnul de Launay surâzând, care face ca sarcina mea să fie mai delicată. Dar cu toate acestea, deoarece v-am făcut o ofertă, nu mă voi întoarce din drum. Voi îngădui o vizită pe zi, la ora la care veţi dori. Fixaţi ora: dimineaţa? seara?

Gaston, neştiind ce să răspundă, îl privi pe La Jonquière.

— Spuneţi la ora cinci seara, îi spuse repede şi cu glas foarte scăzut La Jonquière lui Gaston.

— Seara, la ora cinci, domnule, dacă binevoiţi, răspunse Gaston.

— Aşadar, ca şi astăzi?

— Ca şi astăzi.

— E bine; vom face cum doriţi, domnule.

Gaston şi La Jonquière schimbară o privire semnificativă, apoi cavalerul fu condus din nou în camera lui.

SENTINŢA.

Era ora şase şi jumătate şi prin urmare se făcuse pe deplin întuneric. Cea-dintâi grijă a cavalerului, întorcându-se la dânsul, a fost, de îndată ce uşa camerei sale s-a închis la loc, să alerge la cămin.

— Ei, cavalere! spuse dânsul.

Dumesnil răspunse.

— Mi-am făcut vizita.

— Ei bine?

— Ei bine, am găsit, dacă nu un prieten, cel puţin o cunoştinţă.

— Un nou deţinut?

— Oare cred să aibă o vechime ca şi a mea.

— Cum îi spuneţi?

— Căpitanul La Jonquière.

— Aşteptaţi o clipă.

— Îl cunoaşteţi?

— Dar desigur.

— Atunci, faceţi-mi un mare serviciu; cine este?

— Oh! păi, un duşman înverşunat al regentului.

— Sunteţi sigur?

— Cum adică? făcea parte din conspiraţia noastră, dar s-a retras deoarece era vorba de-a aresta şi nu de-a asasina.

— Aşadar, el era?

— Pentru asasinat.

— Asta-i bine, murmură Gaston. Deci, reluă dânsul cu glas tare, e un om în care poţi să ai încredere?

— Dacă este acelaşi cu cel despre care am auzit vorbindu-se şi care locuia în strada Bourdonnais, la Ocaua Dragostei.

— Întocmai; asta e.

— Atunci e un om sigur.

— Cu atât mai bine, spuse Gaston; pentru că omul acesta ţine în mâinile sale viaţa a patru bravi gentilomi.

— Dintre care dumneavoastră sunteţi unul, nu-i aşa? spuse Dumesnil.

— Vă-nşelaţi, reluă Gaston, iar eu m-am situat în afară, deoarece se pare că pentru mine totul s-a sfârşit.

— Cum! totul s-a sfârşit?

— Da, eu sunt condamnat.

— La ce?

— La moarte.

Interveni un moment de tăcere între cei doi interlocutori.

— Imposibil! reluă cel dintâi cavalerul Dumesnil.

— Şi pentru ce asta, imposibil?

— Pentru că, dac-am înţeles bine, afacerea dumneavoastră este legată de a noastră, nu-i aşa?

— Este urmarea acesteia.

— Ei bine…

— Ei bine?

— Afacerea noastră aflându-se pe un drum bun, a dumneavoastră nu poate să meargă rău.

— Şi cine v-a spus că afacerea dumneavoastră se află pe un drum bun?

— Ascultaţi; deoarece pentru dumneavoastră, scumpul meu vecin, pentru dumneavoastră care aţi binevoit a consimţi să fiţi intermediarul nostru, nu mai avem secrete.

— Ascult, spuse Gaston.

— Iată ce-mi scria domnişoara de Launay ieri. Ea se plimba împreună cu Maison-Rouge care, după cum ştiţi, este îndrăgostit de dânsa şi de care noi râdem amândoi, dar pe care-l menajăm pentru că ne este de mare folos; şi cum, sub pretextul de a fi bolnavă, ea a cerut, ca şi dumneavoastră, un doctor, el a prevenit-o că cel de la Bastilia se află la ordinele sale. Astfel că, trebuie să vă spun că l-am cunoscut, de o manieră foarte intimă chiar, pe acest doctor al Bastiliei, care se numeşte Herment. Cu toate acestea, ea nu spera să iasă mare lucru din asta, deoarece este un om foarte temător de felul său. Când el a intrat în grădină, unde dânsa se plimba, dându-i o consultaţie în aer liber, i-a spus: Nădăjduiţi! În gura altuia, acest cuvânt n-ar fi însemnat nimic; dar în gura lui Herment, înseamnă foarte mult. Aşadar, din moment ce ni s-a spus că trebuie să nădăjduim, n-aveţi nimic de temut, în ceea ce vă priveşte, deoarece afacerea noastră şi a dumneavoastră se leagă atât de intim una de alta.

— Cu toate acestea, reluă Gaston, căruia cuvântul i se părea foarte vag, La Jonquière mi-a făcut impresia că era foarte sigur de ceea ce spunea.

În acest moment, Pompadour bătu cu coada măturii sale.

— Iertaţi-mă, îi spuse Gaston lui Dumesnil, dar mă cheamă marchizul; poate că are vreo veste să-mi comunice.

Şi Gaston merse la gaura lui, pe care cu câteva lovituri de cuţit o făcu practicabilă.

— Ia ascultaţi, cavalere, spuse Pompadour, întrebaţi-l vă rog pe Dumesnil dacă n-a aflat ceva nou de la domnişoara de Launay.

— În legătură cu ce?

— În legătură cu unul dintre noi. Am surprins câteva cuvinte, pe care maiorul de administraţie şi guvernatorul le-au schimbat la uşa mea; le-am auzit pe acestea: Condamnat la moarte!

Gaston avu un tremur.

— Fiţi liniştit, marchize, spuse dânsul, am toate motivele să cred că despre mine era vorba.

— Drace! scumpul meu cavaler, asta nu m-ar linişti câtuşi de puţin. Mai întâi, pentru că ne-am cunoscut şi că devii repede prieten la închisoare, ceea ce înseamnă că voi fi disperat dacă vi se va întâmpla ceva; în sfârşit, pentru că ceea ce vi s-ar putea întâmpla dumneavoastră ar putea foarte bine să ni se întâmple de asemenea şi nouă, având în vedere asemănarea dintre cele două afaceri ale noastre.

— Şi credeţi că domnişoara de Launay ar putea să vă scoate din incertitudine? întrebă Gaston.

— Fără îndoială; ferestrele sale dau spre Arsenal.

— Şi apoi?

— Şi apoi? Ea trebuie să fi văzut foarte bine dacă s-a petrecut ceva nou astăzi.

— Ei! tocmai, reluă Gaston, iată că bate.

Într-adevăr, domnişoara de Launay bătuse de două ori în plafon, ceea ce voia să însemne:

— Atenţie!

Gaston îi răspunse domnişoarei de Launay bătând o dată, ceea ce voia să-nsemne:

— Ascult!

După aceea se duse să deschidă fereastra. O clipă mai târziu, sfoara coborî cu o scrisoare. Gaston trase sfoara la dânsul, luă scrisoarea, apoi se îndreptă spre gaura lui Pompadour.

— Ei bine? spuse marchizul.

— O scrisoare, răspunse Gaston.

— Ce spune?

— Nu ştiu nimic; dar o voi trece la cavalerul Dumesnil, care mi-o va citi.

— Grăbiţi-vă.

— Bineînţeles! spuse Gaston, vă rog să mă credeţi că sunt la fel de grăbit ca şi dumneavoastră.

Şi alergă la cămin.

— Cordonul! strigă dânsul.

— Aveţi o scrisoare? întrebă Dumesnil.

— Da. Aveţi lumină?

— Am aprins-o chiar acum.

— Coborâţi repede cordonul, atunci.

— Iată-l.

Gaston legă scrisoarea, care urcă numaidecât din nou.

— Scrisoarea nu este pentru mine, este pentru dumneavoastră, spuse Dumesnil.

— N-are importanţă, citiţi-o totuşi. Îmi veţi spune ce serie acolo; eu n-am lumină, iar dumneavoastră aţi pierde multă vreme să mi-o coborâţi.

— Permiteţi?

— Bineînţeles!

Se făcu o clipă de linişte.

— Ei bine? spuse Gaston.

— Drace! făcu Dumesnil.

— Veşti proaste, nu-i aşa?

— Păi! judecaţi singur.

Şi Dumesnil citi:

Scumpul meu vecin.

Au sosit în seara asta nişte judecători extraordinari la Arsenal şi am recunoscut livreaua lui d'Argenson. Vom şti mai multe despre asta de îndată, pentru că voi primi vizita medicului.

Transmiteţi din partea mea mii de salutări lui Dumesnil.

— E tocmai ceea ce mi-a spus La Jonquière, reluă Gaston. Nişte judecători extraordinari; pe mine m-au judecat.

— Aş! cavalere, spuse Dumesnil cu o voce care încerca în zadar să pară liniştită, cred că vă alarmaţi prea repede.

— Deloc, ştiu la ce trebuie să mă aştept; şi apoi, iată!

— Ce anume?

— Vine cineva. Tăcere.

Şi Gaston se îndepărtă repede de cămin.

Uşa se deschise: maiorul de administraţie şi locotenentul, escortaţi de patru soldaţi, veneau să-l caute pe Gaston.

Gaston profită de lumina pe care-o aduceau cu dânşii pentru a pune puţină ordine în îmbrăcămintea lui, apoi îi urmă ca şi prima dată. Intrară într-o lectică bine închisă, măsură de prevedere destul de inutilă, deoarece pe parcursul ei toţi soldaţii sau gardienii se întorceau cu faţa la perete: acesta era consemnul la Bastilia.

Chipul lui d'Argenson era încruntat ca de obicei. Asesorii lui nu aveau un aer mai bun decât al său.