Fileshare ro Fiica regentului (vers. 0)

— Grozav! El vrea să lase o avere şi un nume fiicei voastre. Ei bine, e politicos ginerele vostru.

— Uiţi că toate acestea sunt necunoscute pentru el?

— Cine ştie?

— Dubois, nu ştiu în ce ţi-au scăldat mâinile în ziua când ai venit pe lume; dar ceea ce ştiu este că murdăreşti tot ce atingi.

— Exceptând conspiratorii, monseniore, pentru că mi se pare că, în asemenea circumstanţe, din contră, fac curăţenie destul de bine. Cellamare, de exemplu. Nu? cum a mai fost curăţat! Dubois aici, Dubois acolo. Sper că farmacistul s-a bucurat să elibereze Franţa şi Spania. Ei bine, va fi la fel cu Olivarés cum a fost cu Cellamare. Nu mai e decât Bretania de înfundat. O bună doctorie pentru Bretania şi totul va fi terminat.

— Dubois, glumeşti cu Evanghelia.

— Bineînţeles, de acolo am început.

Regentul se ridică.

— Hai, hai, monseniore, spuse Dubois, nu am dreptate, am uitat că sunteţi pe stomacul gol. Să vedem sfârşitul poveştii.

— Ei bine, sfârşitul poveştii este că am promis să cer această autorizaţie regentului şi că regentul o va acorda.

— Regentul va face o prostie.

— Nu, domnule, va repara o greşeală.

— Atunci, bine! nu mai lipseşte decât să descoperiţi că datoraţi o reparaţie domnului de Chanlay.

— Nu lui, ci fratelui său.

— Cu atât mai bine; dar pezevenghiul ăla e mielul lui La Fontaine; şi ce i-aţi făcut acestui frate?

— I-am suflat o femeie pe care o iubea.

— Care?

— Mama Hélènei.

— Ei bine, de astă dată nu aveţi dreptate, pentru că, dacă i-aţi fi lăsat-o, n-am fi avut astăzi de descurcat această afacere complicată.

— O avem, trebuie s-o scoatem la capăt cât mai bine posibil.

— La asta lucrez acum… Şi pe când căsătoria, monseniore?

— Mâine.

— În capela Palatului Regal? Veţi fi acolo în costum de cavaler al ordinului, vă veţi pune mâinile pe capul ginerelui vostru, cu atât mai mult cu cât el n-a vrut să şi le pună pe dumneavoastră; va fi cum nu se poate mai emoţionat.

— Nu, nu se va petrece totul chiar aşa. Se vor căsători la Bastilia, iar eu voi fi într-o capelă unde nu mă vor putea vedea.

— Ei bine, monseniore, cer să fiu acolo cu dumneavoastră. Este o ceremonie pe care vreau s-o văd. Se spune că astfel de lucruri sunt foarte înduioşătoare.

— Ba de loc, m-ai stingheri. Fizionomia ta dezagreabilă ar denunţa incognito-ul meu.

— Frumoasa voastră fizionomie e cu atât mai uşor de recunoscut, monseniore, spuse Dubois, înclinându-se. Există portrete ale lui Henri al IV-lea şi ale lui Louis al XIV-lea la Bastilia.

— Ce linguşitor.

— Monseniorul se retrage?

— Da, i-am dat o întâlnire lui de Launay.

— Guvernatorul Bastiliei?

— Da.

— Mergeţi, monseniore, mergeţi.

— Apropo, vei fi în această noapte la Monceaux?

— Se poate.

— Ai cu ce să te costumezi?

— Am costumul de La Jonquière.

— Ţţ! Nu se potriveşte decât pentru „Ocaua Dragostei” şi pentru strada Bac.

— Monseniorul uită Bastilia, unde are destul succes. Fără să mai punem la socoteală, adăugă Dubois cu surâsul lui de maimuţă, acela pe care îl va mai avea.

— Bine. La revedere, abate.

— La revedere, monseniore.

Regentul ieşi.

Rămas singur, Dubois se agită în fotoliul său, apoi rămase gânditor, apoi se scărpină în nas, apoi surâse. Acesta era semnul că luase o mare hotărâre, în consecinţă, îşi întinse mâna spre sonerie şi sună. Uşierul intră.

— Domnul de Launay, guvernatorul Bastiliei, va veni la monseniorul regent, spuse el; aşteptaţi-l la ieşire şi aduceţi-l la mine.

Uşierul se înclină şi se retrase fără să răspundă. Dubois se întoarse la munca lui funebră. După o jumătate de oră, uşa se deschise iar şi aprodul îl anunţă pe domnul de Launay.

Dubois îi înmână o notă foarte detaliată.

— Citiţi asta, îi spuse Dubois. Vă dau instrucţiunile scrise, ca să nu aveţi nici un pretext pentru a vă abate.

De Launay citi nota, trădând toate semnele unei consternări crescânde.

— Ah! domnule, spuse el când termină, vreţi deci să-mi pierd reputaţia?

— Cum aşa?

— Mâine, când se va şti ce s-a întâmplat…

— Cine le va spune? Poate dumneavoastră?

— Nu, dar monseniorul…!

— Va fi încântat. Răspund eu în locul său.

— Un guvernator al Bastiliei!

— Ţineţi să păstraţi acest titlu?

— Fără îndoială.

— Faceţi atunci ceea ce vă ordon.

— E totuşi destul de greu, când eşti pus să păzeşti, să închizi ochii şi să-ţi astupi urechile.

— Dragul meu guvernator, mergeţi atunci să faceţi o vizită la şemineul domnului Dumesnil, la plafonul domnului Pompadour şi la seringa domnului de Laval.

— Ce spuneţi, domnule?… oare e posibil… Dar dumneavoastră îmi vorbiţi acum despre lucruri pe care nu le cunosc deloc!

— Dovadă că ştiu mai bine decât dumneavoastră ce se petrece la Bastilia; şi dacă v-aş fi vorbit despre lucruri pe care le ştiaţi, aţi fi fost încă şi mai uimit.

— Ce aţi fi putut să-mi spuneţi? întrebă sărmanul guvernator, cu totul consternat.

— Aş fi putut să vă spun că sunt astăzi opt zile de când unul din funcţionarii Bastiliei, şi încă dintr-unul din locurile cele mai înalte, a primit din mână în mână cincizeci de mii de livre pentru a lăsa să treacă două negustorese ca să-şi facă toaleta.

— Domnule, erau…

— Ştiu cine erau, ce vroiau să facă şi ce au făcut: erau domnişoarele de Valois şi de Charolais. Ce vroiau să facă?… vroiau să-l vadă pe domnul de Richelieu; ce au făcut?… au mâncat bomboane până la miezul nopţii în turnul Coin, unde intenţionează să se întoarcă mâine, sub aceeaşi firmă ca domnişoara de Charolais, astăzi, care l-a anunţat pe domnul de Richelieu.

De Launay păli.

— Ei bine, continuă Dubois, credeţi că dacă aş povesti astfel de lucruri regentului, care e atât de dornic de scandal pe cât îl cunoaşteţi, un anume domn de Launay va mai fi mult timp guvernator al Bastiliei? Dar nu, n-am suflat nici un cuvânt; ştiu că trebuie să-i ajut deopotrivă şi pe unii, şi pe alţii. Vă ajut, domnule de Launay, dar ajutaţi-mă şi dumneavoastră.

— La ordinele dumneavoastră, domnule, spuse guvernatorul.

— Acestea fiind zise, voi găsi toate lucrurile pregătite?

— Vă promit, domnule, dar nici un cuvânt monseniorului.

— Foarte bine! La revedere, domnule de Launay.

— La revedere, domnule Dubois.

Şi de Launay se retrase de-a-ndăratelea, făcând reverenţe adânci.

— Bun, spuse Dubois, şi acum, monseniore, între noi doi şi, când veţi dori mâine să o măritaţi pe fiica voastră, nu vă va mai lipsi decât un lucru, şi anume ginerele vostru.

Chiar în momentul în care Gaston vroia să-i predea lui Dumesnil scrisoarea domnişoarei de Launay, acesta auzi paşi pe coridor; se grăbi să-l anunţe pe cavaler să nu pronunţe nici un cuvânt, lovi din picior pentru a-l preveni pe Pompadour ca să fie atent, stinse lumânarea sa şi îşi aruncă hainele pe un scaun, ca şi cum ar fi început să se dezbrace.

În acel moment, uşa se deschise şi guvernatorul intră. Cum nu avea obiceiul să viziteze prizonierii la o asemenea oră, Gaston aruncă asupra lui o privire rapidă şi neliniştită şi crezu că-l observă pe acesta tulburat; în plus, guvernatorul, care părea că vrea să rămână singur cu Gaston, luă lampa din mâna celui care o purta. Cavalerul observă că, în timp ce o punea pe masă, mâna guvernatorului tremura.

Purtătorii de chei se retraseră, dar prizonierul îşi dădu seama că fuseseră plasaţi doi soldaţi la uşa sa.

Un frison îi trecu prin tot corpul; aceste pregătiri tăcute aveau ceva funebru.

— Cavalere, spuse guvernatorul, sunteţi un om şi mi-aţi spus să vă tratez ca pe un om. Am aflat în această seară că ştiţi de ieri care vă e sentinţa.

— Şi veniţi să-mi spuneţi, nu-i aşa, domnule, spuse Gaston cu acea fermitate pe care o căpăta întotdeauna în faţa pericolului, veniţi să-mi spuneţi, nu-i aşa, că ora execuţiei mele a sosit.

— Nu, domnule, dar vin să vă spun că ea se apropie.

— Şi când va trebui să aibă loc?

— Pot să vă spun adevărul, cavalere?

— V-aş fi recunoscător, domnule.

— Mâine, la revărsatul zorilor.

— Şi unde va avea loc?

— În piaţa Bastiliei.

— Mulţumesc, domnule; cu toate acestea, aveam o speranţă.

— Care?

— Aceea ca înainte de moarte să devin soţul tinerei fete pe care a-ţi condus-o la mine astăzi.

— Domnul d'Argenson v-a promis această favoare?

— Nu, domnule, s-a angajat doar să o ceară regelui.

— S-ar putea ca regele să-l fi refuzat.

— Deci nu se acordă niciodată asemenea favoruri?

— Este rar, domnule, cu toate astea, lucrul nu este fără precedent.

— Domnule, spuse Gaston, eu sunt creştin; sper că nu-mi vor refuza un confesor.

— Este deja aici.

— Pot să-l văd?

— În câteva minute. Pentru moment, cred că este alături de complicele dumneavoastră.

— Complicele meu? dar care complice?

— Căpitanul La Jonquière.

— Căpitanul La Jonquière? strigă Gaston.

— Este condamnat ca dumneavoastră şi va fi executat cu dumneavoastră.

— Nefericitul! murmură cavalerul. Şi eu care îl bănuiam!

— Cavalere, spuse guvernatorul, sunteţi prea tânăr ca să muriţi.

— Moartea nu ţine cont de vârstă, domnule. Dumnezeu îi spune să lovească şi ea se supune.

— Dar, de vreme ce putem îndepărta lovitura pe care v-o dă, este aproape o crimă să vă oferiţi ei aşa cum faceţi dumneavoastră.

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? nu vă înţeleg.

— Vreau să spun că domnul d'Argenson a dorit să vă lase să speraţi…

— Destul, domnule. Nu am nimic de mărturisit şi nu voi recunoaşte nimic.

În acest moment se auziră bătăi în uşă: guvernatorul o deschise. Era maiorul de administraţie; el schimbă câteva cuvinte cu domnul de Launay. Guvernatorul reveni la Gaston care, stând în picioare şi cu mâna rezemată de speteaza unui scaun, era palid, dar părea liniştit.

— Domnule, îi spuse, căpitanul La Jonquière mi-a cerut permisiunea de a vă vedea pentru ultima oară.

— Şi dumneavoastră i-aţi refuzat-o! răspunse Gaston cu un surâs uşor ironic.

— Nu, domnule, din contră, i-am acordat-o, în speranţa că va fi mai rezonabil decât dumneavoastră şi că vă va cere să vă înţelegeţi asupra declaraţiilor pe care trebuie să le faceţi.

— Dacă pentru asta doreşte să mă vadă, domnule guvernator, răspundeţi-i că refuz să mă duc la el.

— V-am spus asta, domnule, dar n-am spus nimic, reluă vioi guvernatorul; s-ar putea ca cererea sa să nu aibă alt scop decât ca să regăsească un tovarăş de nenorocire.

— În acest caz, domnule, consimt.

— Voi avea onoarea să vă conduc chiar eu, spuse guvernatorul, înclinându-se.

— Sunt gata să vă urmez, domnule, răspunse Gaston.

Domnul de Launay mergea primul, Gaston venea în urma sa, iar cei doi soldaţi care stătuseră la uşă mergeau în urma lui Gaston. Treceau prin aceleaşi coridoare şi prin aceleaşi curţi ca şi prima dată; în sfârşit, se opriră în faţa turnului tezaurului. Domnul de Launay plasă cele două santinele în faţa uşii, apoi urcă douăsprezece trepte urmat în continuare de Gaston. Un purtător de chei pe care îl întâlniră pe scară îi introduse pe amândoi la La Jonquière. Căpitanul avea aceleaşi haine ale sale rupte în fâşii şi stătea culcat ca şi prima dată pe patul său. Aşteptând să se deschidă uşa, se întoarse şi, cum domnul de Launay mergea primul, fără îndoială că îl văzu doar pe el şi-şi reluă prima sa poziţie.

— Credeam că preotul Bastiliei este alături de dumneavoastră, spuse domnul de Launay.

— De fapt, a fost, domnule, dar l-am concediat.

— Şi de ce?

— Pentru că nu-mi plac iezuiţii. Oare credeţi, la naiba! că am nevoie de un preot ca să mor de-a binelea?

— A muri de-a binelea, domnule, nu înseamnă a muri cu curaj, ci a muri creştineşte.

— Dacă aş fi vrut o predică, l-aş fi reţinut pe preot, care s-ar fi descurcat tot atât de bine ca şi dumneavoastră; dar l-am cerut pe domnul Gaston de Chanlay.

— Iată-l aici, domnule, am ca principiu să nu refuz nimic celui care nu mai are nimic de aşteptat.

— Ah! sunteţi aici, cavalere! spuse La Jonquière, întorcându-se, fiţi binevenit.

— Căpitane, spuse Gaston, văd cu durere că vă refuzaţi ajutorul religiei.

— Şi dumneavoastră! bine! dacă mai spuneţi un cuvânt despre asta, unul sau altul, vă declar că mă fac hughenot.

— Scuzaţi, căpitane, spuse Gaston, dar am crezut de datoria mea să vă sfătuiesc să faceţi ceea ce voi face eu însumi.

— De aceea nu vă port pică, cavalere; când voi fi ministru, voi proclama libertatea cultelor. Acum, domnule de Launay, continuă La Jonquière, scărpinându-se la nas, trebuie să înţelegeţi că, de vreme ce suntem pe punctul de a întreprinde, între patru ochi, o călătorie atât de lungă ca aceea pe care o vom face, cavalerul şi cu mine, nu trebuie să fie cu supărare dacă stăm puţin de vorbă fără martori.

— Vă înţeleg, domnule, şi mă retrag. Cavalere, aveţi o oră să rămâneţi aici, într-o oră vor veni să vă ia.

— Mulţumesc, domnule, spuse Gaston, înclinându-se în semn de recunoştinţă.

Guvernatorul ieşi, iar Gaston îl auzi, în timp ce se depărta, dând ordine care aveau, fără îndoială, scopul de a dubla supravegherea.

Gaston şi La Jonquière rămaseră singuri.

— Ei bine? spuse căpitanul.

— Ei bine, reluă Gaston, aveţi dreptate şi mi-aţi spus-o bine.

— Da, zise La Jonquière, dar sunt exact ca omul acela care se învârtea în jurul Ierusalimului, strigând: nenorocire! Timp de şapte zile s-a învârtit strigând astfel, iar în a şaptea zi, o piatră căzută din zid l-a lovit şi l-a omorât.

— Da, ştiu că sunteţi condamnat la fel şi că va trebui să murim împreună.

— Ceea ce vă contrariază puţin, nu-i aşa?

— Mult, pentru că aveam destule motive să ţin la viaţă.

— Avem întotdeauna.

— Da, dar eu mai mult decât alţii.

— Atunci, dragul meu prieten, nu am decât o soluţie.

— Să fac destăinuiri? Niciodată!

— Nu, ci să fugi cu mine.

— Cum! să fug cu dumneavoastră!

— Da, eu o şterg.

— Dar ştiţi că execuţia noastră e fixată pentru mâine dimineaţă.

— Tocmai, o şterg chiar în această noapte.

— Spuneţi că fugiţi?

— Exact.

— Dar pe unde? Cum?

— Deschideţi această fereastră.

— Iată-mă.

— Scuturaţi bara din mijloc.

— Dumnezeule mare!

— Rezistă?

— Nu, din contră, iese.

— Să fie într-un ceas bun. Mi-a dat destulă bătaie de cap. Mulţumesc lui Dumnezeu.

— Oh! mi se pare că e un vis.

— Vă amintiţi că m-aţi întrebat dacă nu mă amuz şi eu, făcând vreo gaură ca şi ceilalţi?

— Da, dar mi-aţi spus…

— Că vă voi răspunde mai târziu… Iată răspunsul meu! găsiţi că ar mai trebui şi altul?

— Excelent! dar cum se coboară?

— Ajută-mă.

— La ce?

— La scotocit prin salteaua de paie.

— O scară de frânghie?

— Întocmai.

— Dar cum aţi putut s-o procuraţi?

— Am primit-o cu o pilă, într-un pateu de ciocârlie, chiar în ziua sosirii mele.

— Căpitane, sunteţi în mod sigur un om mare.

— Ştiu bine asta. Fără să mai punem la socoteală că sunt un om bun; pentru că, în sfârşit, puteam să mă salvez singur.

— Dar v-aţi gândit la mine!

— V-am chemat, spunând că aş vrea să mă întâlnesc cu dumneavoastră pentru a face declaraţii. Ştiam prea bine că folosind această momeală le voi putea face câteva năzbâtii.

— Să ne grăbim, căpitane, să ne grăbim.

— Sst! din contră, să facem lucrurile încet şi bine gândit; avem o oră în faţa noastră şi n-au trecut nici cinci minute de când a ieşit guvernatorul.

— Apropo, dar santinelele?

— Aş, e întuneric.

— Dar şanţul care e plin cu apă…?

— Apa e îngheţată.

— Dar zidurile…?

— Când vom ajunge acolo, vom avea timp să ne ocupăm de ele.

— Trebuie fixată scara?

— Aşteaptă, vreau să mă asigur chiar pe pielea mea că e solidă. Ţin la şira spinării mele, aşa, demnă de milă cum este, şi n-aş vrea să-mi frâng gâtul în timp ce-mi dau osteneala să-i împiedic să mi-l taie.

— Sunteţi primul căpitan al epocii, dragul meu La Jonquière.

— Aş! Am mai văzut eu şi pe alţii, spuse La Jonquière, făcând ultimul nod la scara sa.

— E gata? întrebă Gaston.

— Da.

— Vreţi să trec eu primul?

— Cum doriţi.

— Mi-ar face plăcere.

— Atunci, mergeţi.

— E înalt?

— Cincisprezece sau optsprezece picioare.

— O bagatelă!

— Da, pentru dumneavoastră, care sunteţi tânăr, dar pentru mine e o afacere; să fim deci prudenţi, vă rog.

— Fiţi liniştit.

De fapt Gaston cobora primul, încet şi prudent, urmat de La Jonquière, care râdea pe sub mustaţă şi bombănea de fiecare dată când se lovea la degete sau când vântul balansa scara de frânghie

— Ce muncă pentru succesorul lui Richelieu şi Mazarin! murmura Dubois printre dinţi. E adevărat că nu sunt cardinal încă, şi asta mă salvează.

Gaston atinse apa sau mai degrabă gheaţa din şanţ. O clipă după aceea, La Jonquière era alături de el. Santinela, pe jumătate îngheţată, era în ghereta sa şi nu văzuse nimic.

— Acum, urmaţi-mă, spuse La Jonquière.

Gaston îl urmă pe căpitan. Pe cealaltă parte a şanţului, o scară îi aştepta.

— Aveţi, deci, complici? întrebă Gaston.

— La naiba! oare credeţi că pateul de ciocârlie a venit singur?

— Să mai spuneţi atunci că nu se poate evada din Bastilia! exclamă Gaston foarte vesel.

— Tânărul meu prieten, spuse Dubois, oprindu-se pe a treia treaptă, pe care ajunsese de-acum, credeţi-mă, nu vă angajaţi să o luaţi de la capăt fără mine; s-ar putea să nu reuşiţi a doua oară tot atât de bine ca prima dată.

Continuară să urce pe zid, iar pe platformă se plimba o santinelă; dar, în loc să se opună ascensiunii celor doi fugari, această santinelă îi oferi mâna lui La Jonquière pentru a-l ajuta să urce pe platformă; apoi, toţi trei, în linişte şi cu iuţeala oamenilor care cunosc valoarea minutelor, traseră scara la ei şi o plasară pe cealaltă parte a zidului.

Coborârea avu loc cu aceeaşi uşurinţă cum se făcuse şi ascensiunea şi La Jonquière şi Gaston se regăsiră într-un alt şanţ îngheţat ca şi primul.

— Acum, spuse căpitanul, să luăm cu noi scara asta pentru a nu-l compromite pe sărmanul diavol care ne-a ajutat.

— Suntem deci liberi? întrebă Gaston.

— Încă puţin, răspunse La Jonquière.

Această noutate dublă puterile lui Gaston, care luă scara pe umărul său şi o cără.

— La dracu'! cavalere, spuse La Jonquière, răposatul Hercule era o nimica toată pe lângă dumneavoastră, după câte mi se pare.

— Aş! zise Gaston, în acest moment aş ridica Bastilia.

Merseră vreo treizeci de paşi în linişte şi ajunseră într-o străduţă din suburbia Saint-Antoine. Cu toate că era abia nouă şi jumătate, străzile erau pustii, căci crivăţul sufla din răsputeri.

— Acum, dragul meu cavaler, spuse La Jonquière, fă-mi plăcerea să mă urmezi până la marginea cartierului.

— Vă voi urma până în infern.

— Nu, nu atât de departe, dacă vreţi; fiindcă, pentru mai mare siguranţă, o vom lua fiecare pe drumul său.

— Ce e cu această trăsură? întrebă Gaston.

— E a mea.

— Cum, a dumneavoastră?

— Da.

— La naiba! dragul meu căpitan, o trăsură cu patru cai! călătoriţi ca un prinţ.

— Cu trei cai, cavalere, pentru că unul dintre cai e pentru dumneavoastră.

— Cum! sunteţi de acord?

— Bineînţeles! şi nu e totul.

— Ce?

— Nu aveţi bani.

— M-au scotocit şi mi-au luat tot ce aveam la mine.

— Uite o pungă cu cincizeci de ludovici.

— Dar, căpitane…

— Hai, hai! sunt banii Spaniei, luaţi-i!

Gaston luă punga în timp ce un surugiu dezlega calul pe care îl aduse cavalerului.

— Acum, spuse Dubois, unde mergeţi?

— În Bretania, să-mi întâlnesc camarazii.

— Sunteţi nebun, dragul meu. Camarazii dumneavoastră sunt condamnaţi ca şi noi şi în două sau trei zile pot fi executaţi.

— Aveţi dreptate, aprobă Gaston.

— Mergeţi în Flandra zise La Jonquière, mergeţi în Flandra, e un loc bun. În cincisprezece sau optsprezece ore veţi ajunge la graniţă.

— Da, spuse Gaston cu un aer sumbru. Mulţumesc, ştiu unde trebuie să merg.

— Să mergem, băiete, spuse Dubois, urcându-se în trăsura sa; bate un vânt de ia coarnele boilor.

— Călătorie plăcută, răspunse Gaston.

Şi amândoi îşi strânseră o ultimă dată mâinile; apoi fiecare o luă pe drumul său.

CUM NU TREBUIE SĂ-I JUDECI MEREU PE CEILALŢI DUPĂ TINE ÎNSUŢI.

Regentul, după obiceiul său, îşi petrecea seara la Hélène.

De patru sau cinci zile nu lipsise deloc, iar orele pe care i le dedica tinerei fete erau orele sale fericite. Însă, de această dată, sărmana Hélène, pe care ultima vizită la iubitul ei o impresionase puternic, se întorsese de la Bastilia peste măsură de tristă.

— Dar, spuse regentul, fii sigură, Hélène, chiar mâine te vei mărita cu el.

— Mâine e departe, răspunse fata.

— Hélène, reluă regentul, crezi în cuvântul meu, care nu te-a înşelat niciodată. Îţi promit că ziua de mâine va veni cu multă fericire pentru tine şi pentru el.

Hélène scoase un suspin adânc.

În acest moment, intră un servitor şi îi vorbi încet regentului.

— Ce este? întrebă Hélène, pe care micul incident o speriase.

— Nimic, copilul meu, spuse ducele; e secretarul meu care doreşte să-mi vorbească despre nişte lucruri presante.

— Vreţi să vă las?

— Da; fă-mi această plăcere pentru o clipă.

Hélène se retrase în camera ei.

În acelaşi timp uşa salonului se deschise şi Dubois intră gâfâind.

— De unde mai vii, întrebă regentul, şi în halul ăsta?

— Chiar aşa! de unde vin, spuse Dubois, de la Bastilia.

— Şi prizonierul nostru?

— Ei bine?

— S-a aranjat totul pentru căsătoria sa?

— Da, monseniore, absolut totul, cu excepţia orei, pe care nu mi-aţi comunicat-o.

— Ei bine, să spunem mâine, la ora opt dimineaţa.

— La ora opt dimineaţa… repetă Dubois, calculând.

— Da. Ce calculezi?

— Socotesc unde va fi.

— Cine?

— Prizonierul.

— Cum! prizonierul?

— Da, mâine, la ora opt dimineaţa, va fi la patruzeci de leghe de Paris.

— Cum! la patruzeci de leghe de Paris?

— Cel puţin, dacă va fugi la fel cum l-am văzut plecând.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun, monseniore, că nu lipseşte decât un lucru pentru cununie, şi anume mirele.

— Gaston…!

— A fugit de la Bastilia acum o jumătate de oră.

— Minţi, abate; nu se poate fugi de la Bastilia.

— Vă cer iertare, monseniore; când eşti condamnat la moarte, te salvezi de oriunde.

— A fugit, ştiind că mâine trebuie să se căsătorească cu cea pe care o iubeşte!

— Ascultaţi, totuşi, monseniore, viaţa e un lucru scump şi ţinem la ea! apoi domnul, ginerele vostru, are un cap tare agreabil şi doreşte să şi-l păstreze pe umeri. Ce poate fi mai natural?

— Şi unde este?

— Unde este? Poate îmi veţi comunica aceasta mâine seară; dar, la această oră, tot ce pot să vă spun este că se află destul de departe şi tot ce pot să vă răspund este că nu se va întoarce.

Regentul căzu într-o reverie adâncă.

— Dar, monseniore, reluă Dubois, într-adevăr, naivitatea voastră îmi provoacă o permanentă mirare; ar fi trebuit să nu cunoşti inima umană pentru a presupune că un om condamnat la moarte va rămâne în închisoare când s-ar putea salva.

— Oh! Domnule de Chanlay! izbucni regentul.

— Eh! Dumnezeule! acest cavaler, acest erou, a făcut ceea ce trebuie să facă ultima ordonanţă şi, într-adevăr, a făcut bine.

— Dubois, şi fiica mea?

— Ei bine! fiica voastră, monseniore…?

— Va muri, spuse regentul.