Fileshare ro Fiica regentului (vers. 0)

— Da, voi încerca să aflu eu mai mult de la servitor. Ce fel de om este?

— Păi, unul dintre acei nătărăi maliţioşi, jumătate normand, jumătate breton; un client rău, în totul.

— Ce face în clipa asta?

— Serveşte cina stăpânului său.

— Care a fost plasat, aşa cum am spus, într-o cameră la parter?

— Da, monseniore.

— Într-o cameră fără perdele?

— Da, monseniore.

— Şi aţi făcut o gaură în oblon?

— Da, monseniore.

— Bine! trimiteţi-mi-l pe acest valet; şi staţi mereu gata la îndemână.

— Eu sunt aici.

— De minune.

Omul cu haină roşie scoase din buzunarul de la vestă un ceas de preţ pe care-l consultă.

— Ora opt şi jumătate, spuse dânsul; la ora asta, monseniorul s-a întors de la Saint-Germain şi îl cheamă pe Dubois. Dar, cum i se spune că Dubois nu este acolo, îşi freacă mâinile şi se pregăteşte să facă vreo nechibzuinţă. Frecaţi-vă mâinile, monseniore şi faceţi-vă escapada după plac. Nu la Paris este primejdia, ci aici. Ah! vom vedea dacă de data asta vă veţi mai bate joc de poliţia mea secretă. Ah! iată-l pe omul nostru.

Într-adevăr, în această clipă, domnul Tapin îl introducea pe Oven.

— Iată persoana chemată, spuse dânsul.

Şi, închizând uşa, se retrase de îndată.

Oven rămase în picioare şi tremurând la uşă, în vreme ce Dubois înfăşurat într-o mantie largă ce nu lăsa să se vadă decât partea de sus a capului său, pironea asupra lui nişte ochi de pisică siameză.

— Apropie-te, prietene, spuse Dubois.

Cu toată cordialitatea acestei invitaţii, era făcută cu o voce atât de stridentă, încât Oven ar fi dorit foarte mult să se afle, pentru moment, la o sută de leghe de acest om, care-l privea într-un chip atât de straniu.

— Ei bine! spuse Dubois, văzând că stătea neclintit ca un buştean, nu m-ai auzit, netrebnicule?

— Ba da, monseniore, spuse Oven.

— Atunci, pentru ce nu asculţi?

— Nu credeam că mie mi-aţi făcut această cinste de a-mi spune să m-apropii.

Şi Oven făcu câţiva paşi către masă.

— Ai primit cincizeci de ludovici ca să-mi spui adevărul continuă Dubois.

— Iertare, monseniore, răspunse Oven, căruia această întrebare aproape afirmativă îi smulse o parte din îndrăzneala sa, nu i-am primit… mi-au fost promişi.

Dubois scoase un pumn de aur din buzunar, numără cincizeci de ludovici şi făcu un teanc pe care îl puse pe masă, unde acesta rămase tremurând şi înclinat.

Oven privi această grămadă de aur cu o expresie pe care ai fi crezut-o străină de privirea lui ternă şi ascunsă.

— Bun! spuse Dubois, e lacom.

Într-adevăr, aceşti cincizeci de ludovici i se păruseră lui Oven întotdeauna feerici şi neverosimili; el îşi trădase stăpânul fără să spere, numai dorindu-i; şi cu toate acestea cei cincizeci de ludovici. făgăduiţi erau aici, dinaintea ochilor săi.

— Pot să-i iau? întrebă Oven întinzând mâna spre teancul de aur.

— O clipă, spuse Dubois, care se distra stârnind această lăcomie pe care un om de la oraş ar fi ascuns-o fără îndoială, dar pe care ţăranul o dădea pe faţă; o clipă, vom face un târg.

— Care? spuse Oven.

—lată cei cincizeci de ludovici făgăduiţi.

— Îi văd bine, spuse Oven trecându-şi limba peste buze, cum face un câine ademenit.

— La fiecare răspuns pe care mi-l vei da la întrebările mele, dacă răspunsul este important, adaug zece ludovici; dacă este ridicol şi stupid, scad zece.

Oven deschise nişte ochi mari; târgul i se părea evident arbitrar.

— Acum, să stăm de vorbă, spuse Dubois; de unde vii?

— De la Nantes, în linie dreaptă.

— Cu cine?

— Cu domnul cavaler Gaston de Chanlay.

Acest interogatoriu compunându-se în mod evident din întrebări pregătitoare, teancul rămase acelaşi.

— Atenţie! spuse Dubois întinzându-şi mâna slabă spre ludovici.

— Ascult cu amândouă urechile, răspunse Oven.

— Stăpânul tău călătoreşte sub numele lui?

— A plecat sub numele lui, dar şi-a luat un altul pe drum.

— Care?

— Numele de domnul de Livry.

Dubois adăugă zece ludovici; dar cum nu puteau să stea pe teancul, prea înalt şi aşa, el formă un al doilea pe care îl aşeză aproape -de cel dintâi. Oven scoase un strigăt de bucurie.

— Oh! oh! spuse Dubois, nu te bucura încă, n-am ajuns la capăt. Atenţie! Există un domn de Livry la Nantes?

— Nu, monseniore; dar există o demoazelă de Livry.

— Cine este această demoazelă?

— Soţia domnului de Montlouis, un prieten intim al stăpânului meu.

— Bun! spuse Dubois adăugând zece ludovici; şi ce făcea stăpânul tău la Nantes?

— Făcea ceea ce fac tinerii seniori: vâna, făcea scrimă, se ducea la bal.

Dubois retrase zece ludovici. Oven simţea un fior alergându-i prin tot trupul.

— Aşteptaţi vă rog, aşteptaţi vă rog! făcea şi altceva pe deasupra.

— Ah! hai, spuse Dubois, ce mai făcea?

— Ieşea noaptea o dată sau de două ori pe săptămână, părăsind casa la ora opt seara şi neîntorcându-se de obicei decât la ora trei sau patru dimineaţa.

— Bun! făcu Dubois; şi unde se ducea?

— Cât despre asta, nu ştiu nimic, răspunse Oven. Dubois păstră cei zece ludovici în mână.

— Şi începând cu plecarea lui, continuă Dubois, ce-a făcut?

— A trecut prin Oudon, prin Ancenis, prin Le Mans, prin Nogent şi prin Chartres.

Dubois întinse mâna şi, cu degetele sale ascuţite, luă alţi zece ludovici. Oven scoase un strigăt de durere surdă.

— Şi pe drum, întrebă Dubois, n-a făcut cunoştinţă cu nimeni?

— Cu o tânără călugăriţă din mănăstirea augustinelor de la Clisson, care călătorea împreună cu o soră din mănăstire, numită sora Thérèse.

— Şi cum se numea această călugăriţă?

— Domnişoara Hélène de Chaverny.

— Hélène! numele promite; şi, fără îndoială, această frumoasă Hélène este amanta stăpânului tău?

— Păi, eu nu ştiu nimic despre asta, răspunse Oven; înţelegeţi că nu mi-a spus-o.

— E plin de duh! spuse Dubois atacând grămada şi retrăgând zece ludovici din cincizeci.

O sudoare rece se scurgea de pe fruntea lui Oven. Patru răspunsuri ca ăsta şi îşi trădase stăpânul pentru nimic.

— Şi aceste doamne merg la Paris împreună cu el? continuă Dubois.

— Nu, domnule, ele se opresc la Rambouillet.

— Ah! făcu Dubois.

Exclamaţia i se păru de bun augur lui Oven.

— Şi chiar, continuă el, buna soră Thérèse a şi plecat de-acum înapoi.

— Hai, spuse Dubois, toate acestea n-au prea multă însemnătate, dar nu trebuie să-i descurajăm pe începători.

Şi adăugă zece ludovici la teanc.

— Iar acum, reluă Dubois, tânăra fată a rămas singură?

— Deloc, spuse Oven.

— Cum deloc?

— O doamnă din Paris o aştepta.

— O doamnă din Paris?

— Da.

— Ştii oare numele ei?

— Am auzit-o pe sora Thérèse numind-o doamna Desroches.

— Doamnă Desroches! strigă Dubois; şi începu un alt teanc de câte zece ludovici; ai spus doamna Desroches?

— Da, reluă Oven luminându-se.

— Eşti sigur de asta?

— Bineînţeles! dacă sunt sigur; dovadă că este o femeie înaltă, slabă, galbenă.

Dubois adăugă zece ludovici. Oven se căi atunci că n-a făcut o pauză între fiecare epitete: este evident că pierduse douăzeci de ludovici pentru că se grăbise.

— Înaltă, slabă, galbenă, repetă Dubois; chiar aşa este.

— Între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, adăugă Oven aşteptând, de astă dată.

— Chiar aşa este repetă Dubois adăugând zece alţi ludovici.

— Îmbrăcată într-o rochie de mătase cu flori mari, continuă Oven, care voia să tragă profit din toate.

— E bine, reluă Dubois, e bine.

Oven îşi dădu seama că examinatorul său ştia destul asupra femeii şi aşteptă.

— De fapt, domnule, acum când stau să mă gândesc, aş zice despre această cunoştinţă că era o comedie.

— Ce vrei să spui?

— Cred că ei se cunoşteau înainte de a pleca; şi chiar iată, sunt sigur de asta, pe dânsa a aşteptat-o stăpânul meu trei ore la Oudon.

— Bine, spuse Dubois adăugând zece ludovici; hai, hai, va ieşi ceva din tine.

— Nu mai vreţi să ştiţi nimic? spuse Oven întinzând mâna spre. cele două grămezi care-i ofereau patruzeci de ludovici drept beneficiu, cu expresia unui jucător care doreşte să se retragă din joc.

— O clipă, spuse Dubois; tânăra fată este frumoasă?

— Ca un înger, spuse Oven.

— Şi fără îndoială că şi-au dat întâlnire la Paris, stăpânul tău şi ea?

— Nu, domnule; cred dimpotrivă că şi-au luat adio pentru totdeauna.

— Tot o comedie.

— Nu cred; domnul de Chanlay era cu mult prea trist când s-au despărţit.

— Şi nu mai trebuie să se întâlnească?

— Ba da, încă o ultimă dată, cred, iar apoi totul se va sfârşi.

— Atunci, ia-ţi banii tăi şi adu-ţi aminte că dacă spui un cuvânt, zece minute după aceea, eşti un om mort.

Oven se repezi la cei nouăzeci de ludovici care dispărură pe dată, înghiţiţi de buzunarul adânc al pantalonilor săi.

— Iar acum, spuse dânsul, pot s-o şterg, nu-i aşa?

— S-o ştergi, nătărăule! câtuşi de puţin; cu începere din această clipă eşti al meu, pentru că te-am cumpărat; şi mai ales la Paris îmi vei fi de folos.

— În acest caz, voi rămâne, domnule, vă promit, spuse Oven scoţând un suspin adânc.

— N-ai nevoie să promiţi nimic, În această clipă, uşa se deschise, iar domnul Tapin apăru din nou, cu chipul foarte tulburat.

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Dubois, care se pricepea la fizionomii.

— Un lucru foarte important, monseniore; dar îndepărtaţi-l pe omul acesta.

— Întoarce-te în preajma stăpânului tău, iar dacă scrie oricui ar fi, aminteşte-ţi că sunt cât se poate de curios de a-i afla scrisul.

Oven, încântat că este liber pentru moment, salută şi ieşi.

— Ei bine! domnule Tapin, spuse Dubois, ce este, haide spune!

— Este, monseniore, că după vânătoarea de la Saint-Germain, Alteţa Sa Regală, în loc să se întoarcă la Paris, s-a mulţumit să-şi trimită acolo echipajele şi a dat ordinul de plecare spre Rambouillet.

— Spre Rambouillet! regentul vine la Rambouillet?

— Va fi aici într-o jumătate de oră şi ar fi fost aici de-acum, dacă din fericire, împins de foame, n-ar fi intrat în castel ca să îmbuce câte ceva.

— Şi ce treabă are el la Rambouillet?

— Nu ştiu nimic despre asta, monseniore, dacă n-o fi cumva pentru această tânără fată care a sosit adineauri cu o călugăriţă şi care se află instalată în pavilionul din hotel.

— Aveţi dreptate, Tapin, e pentru dânsa, e chiar pentru dânsa; doamna Desroches… chiar asta e. Dumneata ştiai că doamna Desroches este aici?

— Nu, monseniore, habar n-aveam.

— Şi sunteţi sigur că va veni? sunteţi sigur că nu vi s-a făcut un raport fals, dragul meu Tapin?

— Oh! monseniore, pe Eveillé l-am lăsat în preajma Alteţei Sale Regale, iar ceea ce spune Eveillé, vedeţi dumneavoastră, e literă de Evanghelie.

— Aveţi dreptate, reluă Dubois, care părea să cunoască foarte bine calităţile aceluia căruia i se aduceau elogii, aveţi dreptate, dacă este vorba de Eveillé, nu mai există nici o îndoială.

— Dovadă că sărmanul băiat şi-a istovit calul, care a căzut la intrarea în Rambouillet şi care n-a mai putut să se ridice în picioare.

— Treizeci de ludovici pentru cal, omul va câştiga pe deasupra ceea ce va putea.

Tapin luă cei treizeci de ludovici.

— Dragul meu, continuă Dubois, cunoaşteţi aşezarea pavilionului, nu-i aşa?

— De minune.

— Care este aceasta?

— Dă într-o parte asupra celei de a doua curţi a hanului, în cealaltă parte asupra unei străduţe pustii.

— Nişte oameni în acea curte, nişte oameni pe acea străduţă, deghizaţi în rândaşi de cai, în valeţi de grajd, cum veţi dori; să nu existe altcineva decât monseniorul şi cu mine care să putem intra în acest pavilion, domnule Tapin: e vorba aici de viaţa Alteţei Sale Regale.

— Fiţi liniştit, monseniore.

— Ah! îl cunoaşteţi pe bretonul nostru?

— L-am văzut coborând de pe cal.

— Oamenii dumitale îl cunosc?

— L-au văzut cu toţii pe drum.

— Bine, vă atrag atenţia asupra lui.

— Trebuie să-l arestăm?

— La dracu! feriţi-vă de asta bine, domnule Tapin, trebuie să-l lăsăm să meargă, trebuie să-l lăsăm să acţioneze; dacă-l arestăm acum, nu va spune nimic şi conspiraţia noastră va avorta. La dracu! nici nu poate fi vorba de aşa ceva, trebuie ca ea să nască,

— Ce anume, monseniore? întrebă Tapin, care părea să-şi îngăduie anumite intimităţi faţă de Dubois.

— Mitra mea de arhiepiscop, domnule Lecocq, spuse Dubois, şi acum, mergeţi la treaba dumneavoastră, eu mă duc la a mea.

Şi amândoi părăsiră camera şi coborâră la iuţeală scara, însă la poartă se despărţiră; Lecocq urcând din nou repede prin oraş, urmând drumul către Paris, iar Dubois strecurându-se pe lângă zid, pentru a se duce să-şi lipească ochiul său de linx de gaura oblonului.

DESPRE UTILITATEA PECEŢILOR.

Gaston tocmai cinase; pentru că la vârsta lui, chiar dacă erai îndrăgostit, chiar dacă erai deznădăjduit, natura îşi cere întotdeauna drepturile; şi numai bărbaţii care suferă de stomac, la douăzeci şi cinci de ani, nu cinează, mai mult sau mai puţin.

El stătea sprijinit de masă şi reflecta. Lumina lămpii se odihnea întreagă pe chipul său şi slujea după dorinţă curiozitatea lui Dubois.

Astfel că dânsul privea cu o atenţie deosebită şi înspăimântătoare; ochiul său inteligent se dilatase, gura ironică se crispa într-un surâs fatal, iar oricine ar fi surprins acest surâs ori această privire, ar fi crezut lesne că-l vede cu siguranţă pe diavol care, din umbră, o priveşte pe una dintre victimele care îi sunt făgăduite lui mergând către ţelul său de pierzanie.

Şi tot privind, murmura după obiceiul său:

— Tânăr, frumos, cu ochii negri, cu gura mândră; e un breton; acesta nu s-a corupt, la fel cu conspiratorii mei din Cellamare, la dulcile ocheade ale doamnelor de la Curte. Astfel încât, uite cum alergă, demonul! Ceilalţi nu vorbesc decât de a răpi, de a detrona… Nerozii! în vreme ce acesta… Drace!… Şi cu toate astea, continuă Dubois după o pauză, caut în zadar viclenia pe această frunte pură, machiavelismul în colţurile acestor buze pline de lealitate şi de încredere. Nu mai poţi totuşi avea nici o îndoială, totul este aranjat pentru a-l surprinde pe regent la întâlnirea lui cu fecioara de la Clisson; să se mai spună acum despre bretonii ăştia că sunt capete pătrate. Cu siguranţă, continuă Dubois după un alt moment de cercetare, nu e ăsta; şi n-am ajuns încă la capăt, câtuşi de puţin; este cu neputinţă ca tânărul acesta cu privirea tristă, dar calmă, să se pregătească a ucide pe un alt om peste un sfert de ceas; şi care om? regentul Franţei, întâiul prinţ de sânge! Nu, este cu neputinţă, iar un asemenea sânge rece n-ar putea fi de înţeles. Şi cu toate acestea, adăugă Dubois, chiar asta este, regentul ţine în secret faţă de mine această nouă dragoste trecătoare, faţă de mine căruia îmi spune totul: se duce să vâneze la Saint-Germain, anunţă sus şi tare că va veni să doarmă la Palatul Regal, apoi dintr-o dată dă un contraordin şi indică direcţia Rambouillet vizitiului său. Chiar la Rambouillet aşteaptă tânăra fată; ea e primită de către doamna Desroches; ce aşteaptă dânsa dacă nu pe regent? Iar această tânără fată este amanta cavalerului. Dar, tot atât de bine, oare este amanta lui? Ah! o vom afla îndată; iată-l pe prietenul nostru Oven care, după ce şi-a pus în siguranţă cei nouăzeci de ludovici ai săi, aduce hârtie şi cerneală stăpânului său. Va scrie; să fie-ntr-un ceas bun, vom afla ceva palpabil. Şi acum, reluă Dubois, să vedem până la ce punct putem conta pe această secătură de valet.

Şi el îşi părăsi observatorul tremurând tot, pentru că, aşa cum ne amintim, nu era cald.

Dubois se opri pe scară şi aşteptă: din locul în care se afla ascuns în întregime de întuneric, el descoperi uşa lui Gaston aflată în plină lumină.

După o clipă uşa se deschise şi Oven apăru. El rămase o clipă în dreptul uşii, întorcând pe o parte şi pe alta scrisoarea în mâini, apoi păru să ia o hotărâre şi urcă scara.

— Bun! spuse Dubois, a muşcat din fructul oprit, iar acum este al meu.

Apoi, oprindu-l pe Oven pe scară:

— E bine, spuse dânsul, dă-mi scrisoarea pe care mi-o aduceai şi aşteaptă aici.

— Cum de ştiaţi că vă aduceam o scrisoare? spuse Oven cu totul năucit.

Dubois ridică din umeri, îi luă scrisoarea din mână şi dispăru. Reîntors în camera lui, Dubois examină sigiliul: cavalerul, care n-avea nici ceară, nici pecete, se slujise de ceara de la sticlă şi apăsase piatra preţioasă a unui inel peste ceară. Dubois aplecă uşurel scrisoarea pe flacăra lumânării şi pecetea se topi.

Atunci el deschise scrisoarea şi citi cele ce urmează:

Dragă Hélène, curajul dumitale l-a întărit pe al meu; faceţi în aşa fel încât să pot intra în casă, iar atunci veţi şti care sunt planurile mele.

— Ah! ah! spuse Dubois, s-ar părea că dânsa nu le ştie încă; hai, lucrurile nu sunt atât de avansate pe cât mi-am închipuit.

El pecetlui din nou scrisoarea, alese din numeroasele inele cu care degetele îi erau pline şi pe care le purta poate chiar în acest scop, o piatră preţioasă destul de asemănătoare cu aceea a cavalerului şi, după ce apropiase din nou ceara de lumânare, pecetlui la loc foarte curat scrisoarea.

— Iată, îi spuse el lui Oven înapoindu-i-o, iată scrisoarea stăpânului tău, mergi s-o duci cu fidelitate; adu-mi răspunsul şi îţi dau zece ludovici.

— Ia te uită! îşi spuse Oven lui însuşi, omul ăsta o fi având o mină de aur?

Şi porni alergând.

Peste zece minute era înapoi cu scrisoarea aşteptată. Aceasta era scrisă pe o frumoasă hârtiuţă parfumată şi sigilată cu o nestemată purtând numai litera H.

Dubois deschise o cutie, scoase din ea un fel de pastă pe care începu s-o frământe pentru a lua amprenta sigiliului; dar, consacrându-se acestei îndeletniciri, el îşi dădu seama că scrisoarea era îndoită în aşa fel încât se putea perfect citi, fără a o desigila, ceea ce conţinea,

— Hai, spuse dânsul, e mai comod aşa, Întredeschise scrisoarea şi citi cele ce urmează:

Persoana care m-a chemat din Bretagne vine şi el de partea lui în întâmpinarea mea, în loc să mă aştepte la Paris, atât este de nerăbdătoare, spune dânsa, de a mă vedea; cred că va pleca din nou în noaptea asta. Veniţi mâine dimineaţă înainte de ora nouă, vă voi spune tot ceea ce se va fi petrecut între el şi mine, iar atunci vom vedea în ce fel trebuie să acţionăm.

— Asta, spuse Dubois, care îşi urmărea mereu ideea lui care făcea din Hélène complicea cavalerului, mi se pare mai clar. La dracu! ce fiinţă tânără şi dezgheţată! dacă aşa le creşte la augustinele din Clisson, am să-i aduc felicitările mele maicii superioare. Şi monseniorul care, la cei şaisprezece ani ai săi, are de gând s-o ia pe asta drept o ingenuă. Oh! are să mă regrete; eu găsesc mai bine atunci când caut.

— Ţine, îi spuse lui Oven, iată cei zece ludovici ai tăi şi scrisoarea ta: după cum vezi, totul îţi merge din plin.

Oven puse în buzunar cei zece ludovici şi duse scrisoarea; onestul băiat nu mai înţelegea nimic şi se întreba ce-i rezervă Parisul, când o asemenea mană cădea de pe acum în foburguri. În acest moment bătea ora zece, iar la sunetul monoton şi lent al orologiului se adăuga huruitul surd al unei trăsuri care se apropia cu zgomot; Dubois se duse la fereastra lui şi văzu trăsura oprindu-se la poarta hotelului. În trăsura aceasta se instalase comod un gentilom foarte la locul său, în care de la cea dintâi aruncătură de ochi Dubois îl recunoscu pe La Fare, căpitanul gărzilor Alteţei Sale Regale.

—la te uită, ia te uită, spuse dânsul, este mai prudent decât îl credeam; dar unde este, oare?… Ah, ah!

Această exclamaţie îi fusese smulsă la vederea unui însoţitor de vânătoare îmbrăcat cu aceeaşi livrea roşie pe care o ascundea el însuşi sub mantaua largă în care se înfăşurase şi care urma trăsura pe un superb cal andaluz din Spania, pe care nu încălecase decât cu puţină vreme în urmă; deoarece, în timp ce, cu tot gerul care te îngheaţă, caii de la trăsură erau acoperiţi de spumă, acesta din urmă răsufla liniştit.

Trăsura se oprise la poarta hotelului şi toată lumea se îngrămădea în jurul lui La Fare, care întorcea spatele, cerând cu glas tare un apartament şi o cină. În această vreme, însoţitorul de vânătoare cobora de pe cal, arunca frâul în mâinile unui paj, îndreptându-se către pavilion.

— Bine! bine! spuse Dubois, toate astea sunt limpezi ca apa de izvor; dar cum se face că, în toate astea, n-a fost zărită figura cavalerului? Este oare atât de preocupat de puicuţa lui, încât n-a auzit, trăsura? Să ne mai gândim un pic. În ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră, monseniore, continuă Dubois, fiţi liniştit, nu voi deranja întrevederea dumneavoastră. Savuraţi aşadar după placul dumneavoastră acest început de ingenuitate care făgăduieşte atât de fericite urmări. Ah! monseniore, se vede cât de colo că aveţi privirea scurtă…

Tot monologând, Dubois coborâse şi îşi ocupase locul din nou la observatorul său.

În clipa în care îşi apropia ochiul de oblon, Gaston, după ce şi-a pus biletul în portofel, pe care îl introduse la loc în buzunar, se ridică.

— Ah! la naiba! spuse Dubois întinzând în mod instinctiv spre cavaler ghearele lui care nu întâlniră decât zidul, la naiba! portofelul ăsta mi-ar trebui; portofelul ăsta l-aş plăti scump. Ah! ah! se pregăteşte să iasă gentilomul nostru; îşi prinde sabia, îşi caută mantia. Unde se duce? Să aflăm asta; să-l aştepte pe Alteţa Sa Regală când va ieşi? Nu, la dracu! nu, nu are figura unui om căruia să nu-i pese în clipa în care trebuie să-l omoare pe altul şi aş fi tentat mai curând să cred că, în seara asta, se va mulţumi s-o facă pe spaniolul pe sub ferestrele iubitei sale. Ah! pe legea mea, dacă i-ar trece prin cap o asemenea idee bună, ar exista poate un mijloc… Ar fi greu de redat expresia zâmbetului care trecu în această clipă pe chipul lui Dubois. Da, dar, spuse dânsul răspunzându-şi lui însuşi, dacă voi încasa o lovitură de sabie mai ca lumea în această întreprindere, cum ar mai râde monseniorul; dar asta e! nu există nici o primejdie, oamenii noştri trebuie că sunt la postul lor şi, de altfel, cine nu riscă nimic nu dobândeşte nimic.

Şi, încurajat de acest proverb aventuros, Dubois făcu la repezeală înconjurul hotelului, pentru a se afla la o extremitate a străduţei, în vreme ce cavalerul se va afla la cealaltă, presupunând că Gaston ieşise pentru a se plimba pur şi simplu pe sub ferestrele amantei sale, ceea ce părea de altfel a indica expresia tristă, dar calmă, a chipului său. Dubois nu se înşelase: la intrarea în străduţă îl găsi pe domnul Tapin care, după ce i-a dat în grijă lui Eveillé interiorul curţii, se pusese de santinelă în exterior; în două cuvinte îl puse la curent cu planul său. Acesta arătă cu degetul pe unul dintre oamenii săi culcaţi pe treptele unei porţi exterioare, în timp ce un al treilea, aşezat pe o bornă, zgâria un fel de ghitară proastă, după obiceiul cântăreţilor ambulanţi care se duc să ceară de pomană în hanuri. Un al patrulea trebuie să fi fost pe undeva în alt loc; dar se ascunsese atât de bine, încât nu puteai nici măcar să-l zăreşti.

Dubois, sigur de a fi susţinut, se înfăşură până la nas în mantia lui şi se aventură pe străduţă.

De-abia făcuse câţiva paşi prin acest loc tocmai bun pentru tâlhari, că şi zări o umbră care înainta din cealaltă extremitate; această umbră avea exact aerul persoanei pe care o căuta Dubois.

Într-adevăr, de prima dată când cei doi bărbaţi trecură unul pe lângă altul, Dubois îl recunoscu pe cavaler; cât despre acesta, preocupat de gândurile lui, nici nu căută măcar să afle cu cine se încrucişase; şi poate chiar nici nu-şi dăduse seama că se încrucişase cu cineva.

Asta nu era treaba lui Dubois; el avea nevoie de o bună şi frumoasă ceartă şi, văzând că nimeni nu i-o caută, se hotărî să preia iniţiativa.

În acest scop, se întoarse înapoi şi, oprindu-se înaintea cavalerului care, după ce se oprise la rândul său, căuta să vadă care dintre cele patru sau cinci ferestre dând spre străduţă erau acelea de la camera unde locuia în acest moment Hélène: