Frank herbert

Sfânta Metamorfoză de Harq al-Ada

PE NISIPUL UMED de dincolo de qanatul spart mişunau insectele, şi păsările veniseră cu duiumul să se înfrupte: papagali, coţofene, gaiţe. Aici fusese o djedida, ultima dintre noile aşezări urbane, construită pe fundaţiile unor roci de bazalt aflate la suprafaţă. Ghanima, care profita de orele dimineţii pentru a cerceta zona de dincolo de plantaţiile originale ale sietchului părăsit, detectă o mişcare rapidă şi observă o şopârlă gecko, dungată. Ceva mai înainte, zărise o ciocănitoare gila, care-şi făcuse cuibul într-un zid de chirpici al djedidei. Deşi Ghanima se încăpăţâna să vadă în această aşezare abandonată un sietch, djedida era, de fapt, un ansamblu de ziduri joase, construite din cărămizi de chirpici, înconjurate de plantaţii al căror rol principal fusese de a ţine în loc dunele. Colonia se afla în plin Tanzerouft, la şase sute de kilometri spre sud de Lanţul Sihaya. Fără oameni, sietchul începuse deja să se spulbere în deşert: zidurile erau erodate de nisipul purtat de vânturi, plantele, neudate, mureau, solul zonei plantate crăpase sub arşiţa soarelui.

Totuşi, nisipul de dincolo de qanatul spart rămânea umed, confirmând faptul că, în movila care-o adăpostea, capcana de vânt continua să funcţioneze.

În lunile care urmaseră exodului lor, fugarii din Sietch Tabr probaseră protecţia mai multor asemenea locuri, pustiite de demonul Deşertului. Ghanima nu credea în Demonul Deşertului, deşi văzuse de fiecare dată dovada de netăgăduit a distrugerii qanaturilor.

Arar, când întâlneau vânători de mirodenie rebeli, aflau veşti despre ceea ce se întâmpla în ţinuturile din nord. Câteva toptere ― nu mai multe de şase, după părerea unora ― continuau să-l caute pe Stilgar. Dar Arrakisul era vast şi deşertul său, primitor pentru fugari. Se spunea că un comando de exter­minare fusese însărcinat să dea de urma cetei lui Stilgar, dar că detaşamentul, care era condus de fostul tabrit Buer Agarves, avea şi alte îndatoriri şi trebuia, deseori, să se întoarcă la Arrakeen.

Rebelii ziceau că se răriseră confruntările dintre oamenii lor şi trupele Aliei. Loviturile date la întâmplare de Demonul Deşertului îi siliseră pe Alia şi pe Naibi să acorde prioritate întăririi sistemului defensiv. Până şi contrabandiştii fuseseră afectaţi, dar se zvonea că ei patrulau deşertul în căutarea lui Stilgar, vânând recompensa pusă pe capul lui.

Stilgar îşi condusese ceata în această djedida în ajun, cu puţin înainte de căderea nopţii, bizuindu-se numai pe flerul său de fremen bătrân, pentru a detecta umezeala. Le promisese că se vor îndrepta curând spre sud, în direcţia plantaţiilor de palmieri, dar refuzase să fixeze o dată precisă. Cu toate că pe capul lui se pusese un preţ care, altădată, ar fi fost suficient pentru cumpă­rarea unei planete, Stilgar părea cel mai fericit şi nepăsător dintre oameni.

― E un loc excelent pentru noi, spuse el, arătând spre capcana de vânt în stare de funcţionare. Prietenii noştri ne-au lăsat apă.

Erau destul de puţini acum, şaizeci cu totul. Bătrânii, bolnavii şi copiii mai mici fuseseră trimişi în sud, la familii demne de încredere de pe plantaţiile de palmieri. Rămăseseră doar cei mai zdraveni, şi aveau încă destui prieteni, la nord şi la sud.

Ghanima se întreba de ce refuza Stilgar să discute despre ceea ce se întâmpla cu planeta. Oare nu vedea nimic? Pe măsură ce qanaturile erau distruse, fremenii se retrăgeau spre limitele din nord şi din sud care fuseseră odinioară hotarele domeniilor lor. Această migraţie nu putea semnala decât ceea ce trebuie că se întâmpla cu întregul Imperiu. O condiţie era oglinda celeilalte.

Ghanima îşi trecu mana pe sub gulerul distraiului şi-i strânse mai tare izolaţiile. În ciuda tuturor grijilor, se simţea surprin­zător de liberă aici. Vieţile interioare nu o mai sâcâiau, chiar dacă uneori simţea prezenţa amintirilor lor în conştiinţa ei. Din aceste amintiri aflase cum fusese deşertul cândva, înainte de a începe transformarea ecologică. În primul rând, fusese mai uscat. Capcana eoliană de aici, deşi rămăsese mult timp neîntreţinută, continua să funcţioneze deoarece capta umiditatea din aer.

Multe creaturi care, odinioară, se feriseră de deşert, se aventurau acum să trăiască până şi aici, în Tanzerouft. Mai toţi cei din ceată remarcaseră proliferarea bufniţelor diurne. Şi, în clipa aceasta chiar, Ghanima privea păsări-furnicar care săreau şi ciuguleau de-a lungul şirurilor de insecte ce mişunau în nisipul jilav de la capătul qanatului spart. Dacă bursucii erau încă rari, şoarecii marsupiali se vedeau pretutindeni.

Teama superstiţioasă îi stăpânea pe toţi noii fremeni, iar Stilgar ― curios! ― nu făcea, nici el, excepţie. Această djedida fusese lăsată în seama deşertului după ce qanatul ei fusese spart pentru a cincea oară în decurs de unsprezece luni. De patru ori fuseseră repetate ravagiile provocate de Demonul Deşertului, apoi foştii locuitori nu mai avuseseră suficiente rezerve de apă pentru a risca o nouă pierdere.

Acelaşi lucru se întâmplase cu mai toate djedidele şi cu multe dintre vechile sietchuri. Opt din nouă aşezări recente trebuiseră să fie abandonate. O mulţime de vechi comunităţi-sietch erau mai aglomerate decât fuseseră vreodată. Şi, în timp ce deşertul intra în această nouă fază, fremenii se întorceau la vechile lor cutume. Vedeau semne şi prevestiri în toate cele. Se întâlneau tot mai puţini viermi, în afară de Tanzerouft? Era judecata lui Shai-Hulud! Şi începuseră să apară viermi morţi, cărora nu li se putea determina cauza morţii. Se întorceau foarte repede la praful deşertului iar namilele sfărâmicioase peste care dădeau din când în când fremenii îi umpleau de groază.

Ceata lui Stilgar întâlnise o asemenea ruină cu o lună în urmă şi oamenilor le trebuiseră patru zile ca să-şi lepede senzaţia de piază rea. Namila degaja o duhoare acră şi nocivă, de putrefacţie. Uriaşul cadavru în descompunere zăcea deasupra unui gigantic zăcământ de mirodenie, în cea mai mare parte definitiv pierdut.

Ghanima se smulse din contemplarea qanatului şi-şi întoarse privirea înapoi, spre djedida. Chiar în faţa ei se aflau ruinele unui zid care înconjurase cândva un mushtamal, o mică grădină-anexă. Mânată de curiozitatea care-i dădea ghes tot timpul, explorase deja locul şi descoperise o rezervă de pâini de mirodenie nedospite, într-o ladă de piatră.

Stilgar însă ordonase să fie distruse, spunând:

― Fremenii nu lasă niciodată în urma lor alimente comestibile.

Ghanima considerase că bătrânul Naib se înşela, dar îşi spusese că n-avea rost să discute sau să se certe pentru atâta lucru. Fremenii se schimbau. Odinioară, se deplasaseră în voie pe întinderea bledului, mânaţi de nevoi naturale: apa, mirodenia, comerţul. Activitatea animală le servea drept ceas deşteptător. Dar animalele începuseră să asculte de ritmuri noi, stranii, în timp ce tot mai mulţi dintre fremeni se mulţumeau să rămână în perimetrul vechilor lor caverne din umbra versanţilor nordici ai Scutului de Piatră. Vânătorii de mirodenie erau tot mai rari în Tanzerouft şi numai ceata lui Stilgar se deplasa încă după obiceiurile strămoşeşti.

Ghanima avea încredere în Stilgar şi în teama lui de Alia. Irulan, mai nou, întărea argumentele lui, recurgând la bizare consi­deraţii Bene Gesserit. Dar, pe îndepărtata Salusa Secundus, Farad'n mai era încă în viaţă. Cândva, trebuia să vină şi ziua răfuielii.

Ghanima ridică ochii spre cerul de argint cenuşiu, scoto­cindu-şi mintea. Unde să caute ajutor? Unde să găsească pe cineva care s-o asculte în legătură cu ceea ce vedea întâm­plându-se în jur? Dacă rapoartele erau demne de crezare, Doamna Jessica rămăsese pe Salusa. Iar Alia era o creatură cocoţată pe un soclu, preocupată doar de statura ei colosală, în timp ce se depărta tot mai mult şi mai mult de realitate. Gurney Halleck nu era de găsit nicăieri, cu toate că fusese văzut pretu­tindeni. Propovăduitorul dispăruse în gaură de şarpe, iar impre­caţiile lui eretice nu mai erau decât o vagă amintire, din ce în ce mai ştearsă.

Şi Stilgar.

Îşi strămută privirea, pe deasupra zidului dărâmat, înspre locul unde Stilgar ajuta la repararea cisternei. Stilgar savura din plin rolul său de foc rătăcitor al deşertului şi ideea recompensei puse pe capul său, o recompensă care creştea de la o lună la alta.

Nimic nu mai avea noimă. Nimic.

Cine era acest Demon al Deşertului, această creatură capabilă să distrugă qanaturi de parcă ar fi fost falşi idoli ce trebuiau dărâmaţi şi aruncaţi în nisip? Era un vierme turbat? Era o a treia forţă care se răzvrătise ― masele largi? Nimeni nu credea că era un vierme. Apa ar fi ucis orice vierme care ar fi atacat un qanat. Mulţi fremeni credeau că Demonul Deşertului era, de fapt, o organizaţie revoluţionară ce urmărea răsturnarea Mahdinatului Aliei şi restaurarea vechii ordini pe Arrakis. Cei ce credeau asta spuneau că ar fi fost o treabă bună. Era timpul să se termine odată cu acea rapace succesiune apostolică a cărei unică realizare era consolidarea propriei mediocrităţi. Era timpul să se revină la adevărata religie pe care-o îmbrăţişase Muad'Dib.

Un suspin adânc zgudui pieptul Ghanimei. O, Leto, gândi ea, aproape că mă bucur că n-ai apucat să trăieşti vremurile acestea. Aş veni la tine, dar am un cuţit care încă n-a gustat sânge. Alia şi Farad'n. Farad'n şi Alia. Bătrânul Baron e demonul care sălăşluieşte în ea şi lucrul ăsta nu poate fi îngăduit.

Harah îşi făcu brusc apariţia dinspre djedida şi, zărind-o, se apropie cu paşi măsuraţi, oprindu-se în faţa ei.

― Ce faci aici, de una singură? întrebă.

― Locul ăsta e straniu, Harah. Ar trebui să plecăm de-aici.

― Stilgar aşteaptă pe cineva.

― Zău? Nu mi-a spus.

― De ce-ar trebui să-ţi spună ţie totul? Maku? (Harah dădu un bobârnac buzunarului de apă al distraiului, care umila roba Ghanimei.) Te-ai făcut femeie? Eşti gravidă?

― Am fost gravidă de-atâtea ori că nu mai ţin minte, replică Ghanima. Nu te juca cu mine de-a omul mare şi copilul!

Glasul îi sună atât de încărcat de venin, încât Harah se dădu un pas înapoi.

― Sunteţi o adunătură de proşti, rosti Ghanima, înglobând cu un gest al mâinii djedida şi oamenii care lucrau alături de Stilgar. Nu trebuia să vă urmez..

― Ai fi fost moartă acum, dacă n-ai fi făcut-o.

― Poate. Dar voi nu sunteţi în stare să vedeţi ce se petrece sub ochii voştri! Pe cine aşteaptă Stilgar aici?

― Pe Buer Agarves.

Ghanima o privi lung, fără să spună nimic.

― Prietenii noştri din sietchul de la Falia Roşie îl vor aduce, fără ştirea nimănui, explică Harah.

― Jucărioara Aliei?

― Îl vor aduce legat la ochi.

― Şi Stilgar chiar crede asta?

― Buer vrea să negocieze. A acceptat toate condiţiile noastre.

― De ce nu mi-aţi spus şi mie?

― Stilgar ştia c-ai să te împotriveşti.

― Să mă împotrivesc... Dar e curată nebunie!

Harah se încruntă.

― Nu uita că Buer e...

― De-al Familiei! rosti tăios Ghanima. E nepotul vărului lui Stilgar. Ştiu. Şi Farad'n ăla, căruia o să-i vărs sângele într-o zi, mi-e mie o rudă la fel de apropiată. Crezi că asta îmi va reţine cuţitul?

― Am primit un distrans. Nu-i urmăreşte nimeni.

Ghanima spuse cu voce joasă:

― Treaba asta nu ne poate aduce nimic bun, Harah. Ar trebui să plecăm numaidecât.

― Ai văzut vreo prevestire? întrebă Harah. Viermele mort pe care l-am văzut cu toţii! Să fi...

― Ţine-ţi tâmpeniile astea în burtă şi avortează-le altundeva! se răsti Ghanima. Nu-mi place nici locul ăsta, nici întâlnirea asta. Nu ţi-e de-ajuns?

― Am să-i spun lui Stilgar tot ce-ai...

― Am să-i spun chiar eu!

Ghanima o luă din loc cu paşi repezi şi, în spatele ei, Harah făcu semnul Coarnelor-Viermelui.

Dar Stilgar se mulţumi să râdă de temerile Ghanimei şi-o trimise să caute păstrăvi de nisip, ca pe un copil oarecare. Refugiindu-se într-una din casele părăsite ale djedidei, Ghanima se ghemui într-un colţ ca să-şi rumege furia. Dar supărarea îi trecu repede. Simţi vieţile interioare agitându-se înlăuntrul ei şi îşi aminti spusele cuiva: "Dacă reuşim să-i imobilizăm, lucrurile vor decurge aşa cum am plănuit".

Ciudat gând!

Dar nu putu să-şi amintească cine rostise aceste cuvinte.

Muad'Dib a fost un dezmoştenit şi a vorbit pentru dezmoşteniţii din toate tim­purile. El a ridicat glasul împotriva acestei profunde nedreptăţi care îl înstrăinează pe individ de tot ce-a fost învăţat să creadă, de ceea ce părea să i se cuvină de drept.

Mahdinatul: o analiză de Harq al-Ada

GURNEY HALLECK şedea pe creasta masivului Shuloch, ― cu balisetul odihnindu-se lângă el, pe carpetă din fibră de mirodenie. Privea în jos, spre bazinul forfotind de bărbaţi şi femei care plantau răsaduri. Rampa de nisip pe care Proscrişii atrăseseră viermii cu ajutorul unei dâre de mirodenie fusese barată printr-un nou qanat. Versantul trebuia replantat pentru fixarea nisipului.

Era aproape ora mesei de prânz. Halleck stătea pe creastă de mai bine de-un ceas. Voise să fie singur ca să poată gândi în linişte. Chiar dacă acolo, jos, lucrau oameni, tot ce vedea era opera melanjului. După estimarea lui Leto, producţia de mirodenie avea să scadă curând la o zecime din ceea ce fusese în perioada de vârf a epocii Harkonnen şi să se stabilizeze la acest nivel. Valoarea stocurilor, în întregul Imperiu, se dubla la fiecare nouă cotare. Se spunea că Familia Metulli vânduse jumătate din planeta Novebruns pentru trei sute douăzeci şi unu de litri de melanj.

Proscrişii lucrau de parcă i-ar fi mânat un diavol, şi poate că aşa şi era. Înaintea fiecărei mese, se întorceau cu faţa spre Tanzerouft şi se rugau lui Shai-Hulud întruchipat. Aşa îl considerau ei pe Leto şi, prin ochii lui, Halleck vedea un viitor în care cea mai mare parte a omenirii avea să împărtăşească această credinţă. Nu era deloc sigur că perspectiva îl încânta.

Leto pusese piatra de temelie a acestui viitor atunci când venise aici, împreună cu Propovăduitorul, în topterul furat de Halleck. Cu mâinile goale, spărsese qanatul Shulochului, bombardându-l cu bolovani uriaşi, proiectaţi de la peste cincizeci de metri distanţă. Când Proscrişii încercaseră să intervină, Leto îl decapitase pe primul ajuns în apropierea lui, cu o simplă lovitură fulgerătoare a mâinii. Pe ceilalţi îi aruncase peste tovarăşii lor, izbucnind în râs la vederea armelor cu care voiau să-l doboare. Cu glas de demon, răcnise la ei:

― Focul nu mă va arde! Cuţitele voastre n-o să mă rănească! Port pielea lui Shai-Hulud!

Proscrişii îl recunoscuseră atunci şi-şi amintiseră de evadarea lui, de saltul de pe creasta masivului "direct în deşert". Se aruncaseră la pământ înaintea lui şi Leto dăduse glas poruncilor sale.

― Vă aduc doi oaspeţi. Să vegheaţi asupra lor şi să-i respectaţi. Veţi reconstrui qanatul şi veţi începe să plantaţi o grădină-oază. Într-o zi, voi veni să locuiesc aici. Voi îmi veţi pregăti sălaşul. Nu veţi mai vinde mirodenie, ci veţi stoca fiecare recoltă.

Continuase să dea instrucţiuni şi Proscrişii îl ascultaseră cu sfinţenie, privindu-l cu ochi sticloşi, pătrunşi de groază şi veneraţie.

Shai-Hulud se ivise, în sfârşit, din adâncul nisipurilor şi li se arătase!

Nimic nu prevestise această metamorfoză când Leto îl găsise pe Halleck cu Ghadhean al-Fali într-unul din micile sietchuri rebele de la Gare Ruden. Împreună cu însoţitorul său orb, Leto străbătuse deşertul pe vechiul drum al mirodeniei, călărind un vierme printr-un ţinut unde viermii deveniseră o raritate. Vorbise de ocolurile pe care fusese nevoit să le facă pentru a evita pungi de umiditate destul de importante pentru a otrăvi un vierme. Sosiseră în primele ore ale după-amiezii şi fuseseră escortaţi în marea sală comună de gărzile sietchului.

Amintirea acelei scene îi reveni brusc în minte lui Halleck.

― Aşadar, el este Propovăduitorul, spusese.

Se plimbă în jurul orbului şi, examinându-l, îşi aminti poveştile care circulau pe seama lui. Propovăduitorul îşi scosese masca distraiului când intrase în sietch şi Halleck putea să-i vadă trăsăturile şi să le compare cu amintirile sale. Da, omul semăna cu Ducele al cărui nume îl purta Leto. Să fi fost doar o coincidenţă?

― Ştii ce se spune despre el? îl întrebă pe Leto, fără a-şi lua ochii de la Propovăduitor. Se spune că ar fi tatăl tău, întors din deşert.

― Am auzit poveştile, răspunse Leto.

Halleck se întoarse şi-l privi lung. Băiatul avea un distrai ciudat, cu margini răsfrânte în jurul feţei şi al urechilor. Pe deasupra purta o mantie neagră iar picioarele îi erau încălţate cu ghete de deşert. Prezenţa lui aici ridica o mulţime de întrebări. Cum de reuşise să scape încă o dată?

― De ce l-ai adus aici pe Propovăduitor? întrebă Halleck. Cei din Jacurutu spun că lucrează pentru ei.

― Asta a fost odată. L-am adus fiindcă Alia îi vrea moartea.

― Aşa? Şi crezi că ăsta-i un adăpost pentru el?

― Adăpostul lui eşti tu.

În tot acest timp Propovăduitorul rămase nemişcat lângă ei, ascultând, însă fără a da vreun semn că i-ar fi păsat de rezultatei discuţiei.

― M-a slujit bine, Gurney, reluă Leto. Casa Atreides nu şi-a pierdut cu totul simţul obligaţiilor faţă de cei ce-o servesc.

― Casa Atreides?

― Casa Atreides. Adică eu.

― Ai fugit de la Jacurutu înainte de a-mi da timp să finalizez încercarea pe care a ordonat-o bunica ta, replică glacial Halleck. Cum îţi închipui că...

― Trebuie să veghezi asupra vieţii acestui om ca şi când ar fi propria ta viaţă, îl întrerupse Leto pe un ton care nu admitea discuţie, susţinând fără să clipească privirea aprigă a lui Halleck.

Jessica îl învăţase pe Halleck arta Bene Gesserit a observaţiei minuţioase. Nu reuşi să descopere la Leto nimic altceva decât o siguranţă perfect calmă. Totuşi, ordinele Jessicăi erau ordine!

― Bunica ta m-a însărcinat să-ţi completez educaţia şi să mă asigur că nu eşti posedat.

― Nu sunt posedat, rosti Leto.

― De ce-ai fugit?

― Namri avea ordin să mă ucidă, orice s-ar fi întâmplat. Ordinul i-l dăduse Alia.

― Ah, eşti cumva Dreptvorbitor?

― Da.

Alt răspuns sec, aceeaşi siguranţă de sine.

― Şi Ghanima, la fel?

― Nu.

Propovăduitorul ieşi atunci din muţenia lui, arătând spre Leto, dar îndreptându-şi orbitele goale spre Halleck:

― Crezi că poţi tu să-l testezi pe el?

― Nu te amesteca, atâta timp cât nu cunoşti problema sau consecinţele, îl repezi Halleck, fără a-l învrednici cu vreo privire.

― Oh, cunosc prea bine consecinţele, spuse Propovăduitorul. Am fost şi eu testat cândva de o bătrână care credea că ştie ce face. Dar, ulterior, s-a dovedit că nu ştia.

Halleck se uită la el.

― Eşti, şi tu, Dreptvorbitor?

― Oricine poate fi Dreptvorbitor, chiar şi tu, răspunse Propovăduitorul. E o chestiune de onestitate faţă de natura propriilor tale simţăminte. Nu-ţi trebuie decât un acord lăuntric cu adevărul, care-ţi îngăduie să-l recunoşti numaidecât.

― De ce te amesteci? întrebă Halleck, ducând mâna la cristai. Cine este acest Propovăduitor?

― Reacţionez la evenimentele din jurul meu, spuse Propovăduitorul. Mama mea ar putea să-şi verse sângele pe altar, dar eu am alte motive. Şi înţeleg problema ta.

― Da? făcu Halleck, cu reală curiozitate.

― Doamna Jessica ţi-a ordonat să faci deosebirea dintre lup şi câine, dintre ze'eb şi ke'leb. După definiţia dată de ea, lup este cel care-şi foloseşte rău puterea pe care-o posedă. Cu toate astea, există, între lup şi câine, un interval de penumbră, ca un mijit de zori, când nu poţi să distingi între unul şi celălalt.

― Destul de corect, comentă Halleck, observând că tot mai mulţi locuitori ai sietchului se adunau în sala comună pentru a asculta discuţia. De unde ştii asta?

― Cunosc această planetă. Nu pricepi? Gândeşte-te cum e ea. Sub suprafaţă se află roci, praf, sedimente, nisip. Aceasta este memoria planetei, imaginea istoriei sale. La fel stau lucrurile şi cu oamenii. Câinele îşi aminteşte de lup. Fiecare univers se roteşte în jurul unui nucleu de fiinţă, iar de la acest nucleu emană toate amintirile ce urcă la suprafaţă.

― Foarte interesant. Cu ce mă ajută asta să-mi execut ordinele?

― Revizuieşte imaginea istoriei tale, existente înlăuntrul tău. Comunică aşa cum ar comunica animalele.

Halleck îşi scutură capul. Simţea, la acest Propovăduitor, o sinceritate cuceritoare, calitatea aceea deosebită pe care-o apreciase de atâtea ori la Atreizi, şi, în plus, avea clar senzaţia că omul folosea puterea Glasului. Inima începu să-i bată mai repede. Să fi fost cu putinţă?

― Jessica voia o încercare supremă, o probă de rezistenţă care să scoată la lumină adevărata stofă, cea dinlăuntru, a nepotului ei, reluă Propovăduitorul. Dar stofa asta a fost dintotdeauna la vedere, sub ochii tăi.

Halleck se întoarse spre Leto. Fără să vrea, parcă sub imboldul unei forţe irezistibile.

Propovăduitorul continuă, ca şi când ar fi dăscălit un elev încăpăţânat:

― Tânărul acesta te tulbură pentru că nu este o fiinţă singulară. El este o comunitate. Cum se întâmplă în cazul oricărei comunităţi confruntate cu o încercare grea, orice membru al ei poate prelua comanda, puterea. Această putere nu-i întotdeauna benefică ― de aici, poveştile despre Monstruozitate. Dar tu ai chinuit deja destul aceasta comunitate, Gurney Halleck. Nu vezi că transformarea s-a şi petrecut? Tânărul aceasta a izbutit să realizeze o cooperare lăuntrică de o putere fără seamăn şi pe care nimic nu o mai poate submina. Fără ochi văd acest lucru. Cândva, i-am fost potrivnic, acum însă mă supun lui. El este Tămăduitorul.

― Dar tu, tu cine eşti? întrebă Halleck.

― Doar cel pe care-l vezi. Nu te uita la mine, uită-te la acest tânăr, pe care ţi s-a ordonat să-l educi şi să-l testezi. A fost format de criză. A supravieţuit unui mediu ostil, mortal. Este aici.

― Cine eşti? insistă Halleck.

― Îţi spun încă o dată să te uiţi doar la acest tânăr Atreides! El este retroacţiunea ultimă, de care depinde specia noastră. El va reintroduce în sistem rezultatele acţiunilor ei din trecut. Nici o altă fiinţă umană n-ar putea cunoaşte mai bine decât el aceste acţiuni din trecut. Iar tu ai fi fost în stare să-l distrugi! Pe unul ca el!

― Mi s-a ordonat să-l testez şi n-am...

― L-ai testat!

― Este sau nu Monstruozitate?

Un râs obosit se desprinse de pe buzele Propovăduitorului.

― Stărui în absurdităţile Bene Gesserit. Ce pricepute sunt Surorile când e vorba să creeze mituri cu care să adoarmă oamenii!

― Eşti Paul Atreides? întrebă Halleck.

― Paul Atreides nu mai e. A încercat să se erijeze în Supremul simbol mortal, în timp ce renunţa la orice pretenţii morale. A devenit un sfânt fără nici un dumnezeu, al cărui fiece cuvânt era o blasfemie. Cum poţi să crezi...

― Vorbeşti cu glasul lui.

― Acum vrei să mă testezi pe mine? Bagă de seamă, Gurney Halleck!

Halleck înghiţi anevoie, îşi forţă privirea să se întoarcă spre Leto, care continua să stea calm, observându-i.

― De fapt, cine pe cine testează? întrebă Propovăduitorul. Nu cumva Doamna Jessica te testează pe tine, Gurney Halleck?

Halleck se simţi dintr-o dată tulburat de această idee şi, imediat, se întrebă de ce să lăsa impresionat de spusele Propovăduitorului. Dar supunerea la această mistică autocratică era profund înrădăcinată în toţi slujitorii Atreizilor. Explicându-i fenomenul, Jessica nu făcuse decât să-i confere un aspect şi mai misterios. Halleck avea acum impresia că în el ceva se schimbă, ceva ale cărui limite abia dacă fuseseră atinse în treacăt de educaţia Bene Gesserit pe care i-o impusese Jessica. O furie nedesluşită începu să fiarbă în el. Nu voia să se schimbe!

― Care dintre voi se joacă de-a Dumnezeu şi în ce scop? întrebă Propovăduitorul. Nu poţi să te sprijini numai pe raţiune pentru a răspunde la această întrebare.

Cu deliberată încetineală, Halleck îşi strămută atenţia de la Leto la orb. Jessica nu înceta să-i atragă atenţia că trebuia să dobândească echilibrul kairiturilor ― "vei face ― nu vei face". Ea spunea că asta era o disciplină fără cuvinte şi fraze, fără reguli şi argumente. Ceva din vocea Propovăduitorului, din tonul şi atitudinea lui, aprinse o mânie care se stinse brusc, de la sine, transformându-se într-un calm orbitor în fiinţa lui Halleck.

― Răspunde-mi la întrebare, îi interpelă Propovăduitorul.

Halleck simţi că vorbele lui îi adâncesc concentrarea asupra acestui loc, acestui moment şi cerinţelor sale. Poziţia sa în univers nu mai era definită decât de această concentrare. Acum nu mai avea nici o îndoială. Cel din faţa lui era Paul Atreides, care nu murise şi se reîntorsese. Şi acest non-copil, Leto. Halleck îl privi pe Leto şi, pentru prima oară, îl văzu cu adevărat. Văzu semnele încordării în jurul ochilor săi, simţul echilibrului în postura lui, umorul ambiguu pe buzele sale încremenite. Leto se detaşa pe fundul universului ca şi când s-ar fi aflat în focarul anei lumini orbitoare. Dobândise armonia, pur şi simplu, acceptând-o.

― Spune-mi, Paul, rosti Halleck, mama ta ştie?

Propovăduitorul oftă.

― Pentru Surori, pentru toate Surorile, sunt mort. Nu încerca să mă readuci la viaţă.

Încă necutezând să-l privească, Halleck întrebă:

― Dar de ce ea...

― Face ceea ce trebuie să facă. Îşi împlineşte propria viaţă, crezând că dirijează o mulţime de vieţi. Aşa ne jucăm cu toţii de-a Dumnezeu.

― Dar tu eşti viu! şopti Halleck, copleşit deodată de propria lui revelaţie, întorcându-se în sfârşit pentru a-l privi pe acest om, mai tânăr decât el, dar atât de îmbătrânit de deşert, încât părea să aibă de două ori vârsta lui Halleck.

― Viu? rosti Paul. Ce-nseamnă asta?

Halleck făcu ochii roată, observă feţele fremenilor, expre­siile oscilând între îndoială şi veneraţie.

― Mama n-a avut de învăţat lecţia mea. (Da, era vocea lui Paul!) A fi zeu poate duce, în cele din urmă, la plictiseală şi degradare. Poate deveni un motiv suficient pentru inventarea liberului arbitru! Un zeu poate ajunge să caute refugiu în somn şi să nu mai trăiască decât în proiecţiile inconştiente ale creaturilor visului său.

― Dar tu eşti viu! rosti din nou Halleck, ceva mai tare.

Paul ignară înflăcărarea din glasul vechiului său tovarăş şi întrebă:

― Ai fi fost cu adevărat în stare să-l asmuţi pe băiatul ăsta împotriva surorii sale într-un test-mashad? Ce aberaţie mortală! Fiecare dintre ei ar fi zis: "Nu! Ucide-mă pe mine! Lasă-l în viaţă pe celălalt!" La ce-ar fi dus o asemenea încercare? Ce ar fi însemnat, în cazul ăsta, a fi viu, Gurney?

― Nu asta era încercarea! protestă Halleck.

Nu-i plăcea felul în care fremenii se apropiaseră de ei, cu ochii aţintiţi la Paul, ignorându-l pe Leto.

Dar, acum, interveni Leto:

― Caută "stofa", tată.

― Da... da... (Paul îşi sumeţi capul, ca şi când ar fi adulmecat aerul.) Vasăzică... Farad'n!

― Ce uşor ne luăm după gânduri, în loc să ne ascultăm simţurile, zise Leto.

Halleck nu înţelese ce sens avusese acest schimb de replici, dar, în clipa în care dădu să întrebe, fu oprit de mâna lui Leto care-l prinse de braţ.

― Nu întreba nimic, Gurney. Ai putea să mă bănuieşti iar de Monstruozitate. Nu! Lasă lucrurile să se desfăşoare, Gurney. Dacă încerci să le forţezi, n-ai să reuşeşti decât să te distrugi singur.

Dar pe Halleck îl copleşiră brusc îndoielile. Jessica îl avertizase: "Ai grijă! Pre-născuţii pot fi extrem de înşelători. Folosesc stratageme la care nici măcar nu visezi". Clătină încet din cap. Şi Paul! Zei din adâncuri! Paul era viu şi aliat cu acest semn de întrebare pe care-l procrease!

Fremenii din jur nu mai puteau fi stăpâniţi. Se înghesuiau între Halleck şi Paul, între Leto şi Paul, împingându-i pe cei doi în lături şi bombardându-l pe orb cu întrebări răguşite:

Eşti Muad'Dib?

― Eşti chiar Muad'Dib?

― E adevărat ce-a zis?

― Răspunde-ne!

― Pentru voi nu trebuie să fiu decât Propovăduitorul, zise Paul, ridicând mâinile şi încercând să-i respingă. Nu voi mai putea fi Paul Atreides sau Muad'Dib. Niciodată. Nu mai sunt nici bărbatul Chaniei, nici Împărat

Halleck, temându-se de ce s-ar fi putut întâmpla dacă aceste întrebări anxioase nu primeau un răspuns logic, fu pe punctul de a interveni, dar Leto i-o luă înainte. Şi, atunci, Halleck văzu pentru prima dată o fărâmă din cumplita schimbare care se petrecuse în Leto. Vocea acestuia răsună ca un muget de taur:

― Daţi-vă la o parte!

Şi Leto înaintă, azvârlind fremeni adulţi în stânga şi-n dreapta, doborându-i la pământ, lovindu-i şi smulgând din mâinile lor cristaiele, apucându-le de lamă.

În mai puţin de un minut, toţi fremenii care mai rămăseseră în picioare se lipiseră de pereţi, holbându-se muţi, năuciţi. Leto se opri lângă tatăl său.

― Când Shai-Hulud vorbeşte, să-i daţi ascultare! rosti el.

Şi, cum câţiva dintre ei dădură să protesteze, Leto, zâmbind, smulse o bucată din colţul culoarului şi o sfărâmă în mâini, fără a conteni să zâmbească.

― Aşa am să sfărâm sietchul peste mutrele voastre, spuse el.

― Demonul Deşertului! şopti cineva.

― Ca şi qanaturile, întări Leto. Am să le fac praf şi pulbere! N-am fost niciodată aici, aţi înţeles?

Toate capetele se grăbiră să încuviinţeze, cu o supunere îngrozită.

― Nici unul dintre voi nu ne-a văzut, urmă Leto. O singură şoaptă, şi-am să mă întorc ca să vă alung pe toţi în deşert, fără o picătură de apă.

Halleck văzu mâini care făceau semnul viermelui.

― Acum, tatăl meu şi cu mine vom pleca, împreună cu vechiul nostru prieten, încheie Leto. Pregătiţi-ne topterul.

După care, îi condusese la Shuloch, explicându-i lui Halleck, pe drum, că trebuiau să se grăbească deoarece "Farad'n va fi foarte curând aici, pe Arrakis. Şi atunci, cum a spus tata, vei vedea adevărata încercare, Gurney".

Privind spre bazin din vârful masivului Shuloch, Halleck se întrebă din nou, ca în fiecare zi, de atunci: "Ce încercare? Ce-a vrut să spună?"

Dar Leto nu mai era la Shuloch, iar Paul refuza să răspundă.

Biserica şi Statul, raţiunea ştiinţifică şi credinţa, individul şi comunitatea sa, chiar progresul şi tradiţia ― toate acestea pot fi reconciliate în învăţăturile lui Muad'Dib. El ne-a învăţat că nu există contrarii de neîmpăcat, decât în închipuirea oamenilor. Oricine poate sfâşia vălul Timpului. Puteţi descoperi viitorul în trecut sau în propria voastră imaginaţie. Şi, făcând acest lucru, vă recâştigaţi conştiinţa, înlăuntrul fiinţei voastre. Vă încredinţaţi, atunci, că universul formează un întreg coerent, de care sunteţi indivizibili.