Frank herbert

Jurnalele Furate

NAYLA fu prima care observă apariţia cortegiului. Transpirând din greu în dogoarea amiezii, stătea lângă una dintre bornele de piatră ce străjuiau Calea Regală. Brusc, o fulgerare îndepărtată îi atrase atenţia. Mijindu-şi ochii în direcţia aceea, înţelese deodată, cu un fior lăuntric, că privea o reflexie a soarelui în cupola care acoperea carul împăratului-Zeu.

― Vin! strigă ea.

Şi, în clipa următoare, simţi că-i era foame. În focul acţiunii, nimeni nu se gândise să ia merinde. Doar fremenii luaseră cu ei apă, şi asta pentru că "fremenii nu pleacă niciodată din sietch fâră apă". O făceau în mod mecanic.

Nayla atinse cu un deget pătul laserului din tocul de la şold. Podul se afla la nici douăzeci de metri în faţa ei, cu structurile sale feerice arcuindu-se peste abis ca o fantasmă neomenească, legând o pustietate de alta.

E curată nebunie, gândi ea.

Dar Împăratul-Zeu îşi întărise porunca. Îi ceruse Naylei sale să se supună fără crâcnire Sionei.

Ordinele Sianei erau explicite, nelăsând nici o cale de eschivare. Iar Nayla nu avea nici un mijloc la îndemână pentru a-i cere părerea Împăratului-Zeu. Siona spusese:

― Când carul se va afla în mijlocul podului ― atunci şi numai atunci!

― Dar de ce?

În momentul când avuseseră acea conversaţie, se aflau la o oarecare distanţă de ceilalţi, în aerul îngheţat al zorilor, pe creasta zidului, unde Nayla se simţea izolată şi vulnerabilă.

Expresia sumbră a Sionei, intonaţia gravă, presantă, din vocea ei nu puteau fi puse la îndoială.

― Crezi că poţi să-i faci vreun rău Zeului?

― Eu...

Nayla nu putuse decât să ridice din umeri.

― Trebuie să-mi dai ascultare!

― Trebuie, încuviinţase Nayla.

Distingea, acum, detalii ale cortegiului ce se apropia ― veşmintele multicolore ale curtenilor, aglomerările de albastru din locurile în care mărşăluiau suratele ei Păstrăvărese... şi suprafaţa sclipitoare a Carului Regal.

Era încă o încercare, hotărî ea. Împăratul-Zeu ştia totul. Cunoştea devotamentul din inima Naylei sale. Era o încercare. Poruncile Domnului trebuiau executate orbeşte. Aceasta era prima lecţie pe care o învăţase în copilăria ei de Păstrăvăreasă. Impăratui-Zeu poruncise ca Nayla să-i dea ascultare Sionei. O încercare. Ce altceva putea fi?

Privi spre cei patru fremeni. Duncan Idaho îi postase în mijlocul şoselei, la ieşirea de pe pod. Şedeau pe jos, cu spatele la ea, privind şoseaua din faţa lor ― patru mogâldeţe în mantii brune. Nayla auzise ce instrucţiuni le dăduse Idaho.

― Nu vă mişcaţi de-aici. Trebuie să-l întâmpinaţi din locul acesta. Când va intra pe pod, vă ridicaţi în picioare şi îl salutaţi cu plecăciuni adânci.

În semn de bun venit, sigur că da.

Nayla dădu încet din cap.

Celelalte trei Păstrăvărese care escaladaseră zidul împreună cu ea fuseseră trimise în mijlocul podului. Tot ce ştiau era ceea ce le spusese Siona în prezenţa Naylei. Trebuiau să aştepte până ce Carul Regal ajungea la câţiva metri de ele, după care urmau să se întoarcă şi să-l preceadă în paşi de dans, conducând carul şi întregul alai până în punctul situat chiar deasupra satului.

Dacă distrug podul cu laserul, ele trei vor muri, gândi Nayla. Dimpreună cu toţi cei care-l însoţescpe Domnul nostru.

Întinse gâtul pentru a scruta adâncul defileului. Apele fluviului nu se vedeau de aici, dar auzea vuietul surd al trecerii lor printre stânci.

Aveau să moară cu toţii!

Dacă El nu va face o minune.

Asta trebuie că era explicaţia. Siona pregătise scena pentru un Miracol Divin. Ce altceva ar fi putut avea în gând, acum, după ce trecuse prin încercare, acum, când purta uniforma comandantelor de Păstrăvărese? Siona făcuse jurământ în faţa Împăratului-Zeu. Fusese cu Domnul în inima Sareerului, numai ei doi, şi Domnul însuşi o pusese la încercare.

Fără să-şi mişte capul, Nayla privi în dreapta, iscodindu-i pe organizatorii acestei întâmpinări. Siona şi Idaho stăteau umăr la umăr, în şosea, la vreo douăzeci de metri în dreapta ei. Discutau cu aprindere, privindu-se în răstimpuri, dând din cap.

Brusc, Idaho strânse braţul Sionei ― un gest ciudat, posesiv. Apoi înclină scurt din cap şi porni cu paşi mari spre pod, oprindu-se lângă stâlpul de susţinere aflat chiar în fata Naylei. Se aplecă pentru a privi în fundul prăpastiei, apoi traversă şoseaua spre celălalt stâlp de susţinere. Din nou, se uită în jos, continuând să privească vreme de câteva minute înainte de a se întoarce lângă Siona.

Ce creatură stranie era acest ghola, îşi spuse Nayla. După acea ascensiune fantastică, nu-l mai considera o simplă fiinţă umană. Era altceva, un demiurg situat doar cu o treaptă mai jos decât Zeul. Dar care putea procrea.

Un strigăt îndepărtat îi atrase atenţia. Întoarse ochii spre şoseaua de la celălalt capăt al podului. Cortegiul care, până atunci, înaintase în uşorul pas alergător specific peregrinărilor imperiale, trecuse la mersul normal, în momentul în care nu mai avea decât câteva minute până la intrarea pe pod. Nayla îl recunoscu pe Moneo mărşăluind în fruntea convoiului, înveşmântat în uniforma lui de un alb sclipitor, cu mersul său cadenţat lui privirea aţintită drept înainte. Cupola Carului Regal era închisă şi opacizată, lucind ca o oglindă în spatele majordomului.

Misterul ce învăluia întreaga scenă puse stăpânire pe Nayla.

Curând, avea să se întâmple un miracol!

Nayla îi aruncă o privire piezişă Sionei. Siona îi întoarse privirea şi dădu o singură dată din cap. Nayla scoase laserul din toc şi, ţinându-l cu ambele mâini lipit de peretele bornei, luă linia de ochire. Mai întâi cablul din stânga, apoi cel din dreapta, apoi structura împletită de plastoţel din stânga. Arma era rece şi parcă ireală în mâna ei. Inspira adânc, tremurat, pentru a-şi restabili calmul.

Trebuie să mă supun. E o încercare.

Îl văzu pe Moneo dezlipindu-şi privirea de la suprafaţa şoselei şi, fără a-şi încetini pasul, întorcând capul pentru a striga ceva în direcţia carului sau a celor din spatele lui. Nayla nu reuşi să distingă cuvintele. Privirea lui Moneo reveni la şosea. Nayla se lipi toată de bornă, făcându-se una cu piatra care o ascundea aproape în întregime.

O încercare.

Moneo observase siluetele de pe pod şi de la capătul îndepărtat al acestuia. Desluşi uniformele de Păstrăvărese şi prima lui reacţie fu de a se întreba cine organizase aceasta întâmpinare. Întoarse capul şi-l strigă pe Împăratul-Zeu pentru a-i pune lui întrebarea, dar cupola carului rămânea opacă, ascunzându-i vederii pe Hwi şi pe Leto.

Se angajase deja pe tablier şi auzea, în spate, roţile carului care scrâşneau pe grăunţii de nisip aduşi de vânt, când îi recunoscu în depărtare pe Siona şi pe Idaho, aşteptând dincolo de pod. Observă şi patru fremeni de muzeu care şedeau în mijlocul şoselei. Îndoielile începură să-şi facă loc în cugetul lui, dar nu putea să intervină cu nimic pentru a schimba situaţia. Se încumetă să arunce o privire în jos, către fluviu ― o lume de platină învăluită în lumina amiezii. Zgomotul carului, în spatele lui, răsuna, cu putere. Şuvoiul fluviului, şuvoiul cortegiului, importanţa năvalnică a acestor lucruri în care juca un rol ― toate acestea îi blocau mintea într-o năucitoare senzaţie de fatalitate.

Nu suntem oameni aflaţi doar în trecere prin acest loc, gândi el. Suntem elemente primordiale ce leagă o fărâmă de Timp de alta. Iar după ce vom fi trecut, totul, în spatele nostru, va pieri într-un non-sunet asemănător cu non-spaţiul ixienilor şi nimic nu va mai fi niciodată cum a fost înaintea venirii noastre.

O frântură dintr-un cântec al lăutăresei se ivi în memoria lui Moneo şi, în timp ce şi-o amintea, privirea lui deveni vagă. Era un cântec pe care-l reţinuse pentru dorinţa pe care o exprima, dorinţa ca totul să ia sfârşit, ca totul să treacă, îndoielile să fie alungate şi să se aştearnă iar liniştea. Cuvintele tânguioase pătrunseră în conştiinţa lui ca un fuior subţire de fum, irezistibile:

"Bocet de insecte în iarba de pampas"
Moneo începu să fredoneze în gând:
"Bocet de insecte vesteşte sfârşitul

Toamna şi-al meu cântec au acum culoarea

Ultimelor frunze

Din iarba de pampas".
Dând uşor din cap, Moneo îşi cântă refrenul:
"E sfârşitul zilei,

Oaspeţii-au plecat.

E sfârşitul zilei.

Şi în sietchul nostru

E sfârşitul zilei.

Vuiet de furtună.

E sfârşitul zilei,

Oaspeţii-au plecat".
Moneo îşi spuse că acest cântec al lăutăresei va fi fost foarte vechi ― un vechi cântec fremen, fără îndoială. Şi care-i spunea ceva despre el însuşi. Şi el dorea să-i vadă pe oaspeţi plecaţi, să ia sfârşit agitaţia, sa fie iar linişte. Era atât de aproape liniştea... dar nu putea încă să-şi abandoneze îndatoririle. Se gândi la mormanul de materiale depozitat pe nisip, chiar la limita distanţei de vizibilitate dinspre Tuono. Aveau să-l vadă curând ― corturi, merinde, mese, platouri de aur şi tacâmuri incrustate cu pietre scumpe, licurigloburi ale căror forme imitau arabescurile candelabrelor din trecut... obiecte impregnate de bogăţia şi pretenţiile unor vieţi complet diferite.

Cei din Tuono nu vor mai fi niciodată la fel.

Cu ani în urmă, pe când se afla într-un tur de inspecţie, Moneo petrecuse două nopţi la Tuono. Îşi amintea şi acum mirosul vetre lor pe care găteau sătenii ― focurile de vreascuri aromatice care se aprindeau şi pâlpâiau la lăsarea nopţii. Refuzau să folosească plitele solare pentru că "nu aşa se făcea pe vremuri".

Pe vremuri!

La Tuono, nu prea mirosea a mirodenie. Mirosurile dominante erau izurile dulcege şi parfumurile înţepătoare ale uleiurilor extrase din arbuştii specifici oazelor, la care se adăugau... da, miasmele haznalelor şi-ale gunoaielor în descompunere.

Moneo îşi amintea comentariul Împăratului-Zeu după ce-i raportase impresiile sale din cursul acelei inspecţii:

― Aceşti "fremeni" nu-şi dau seama ce s-a pierdut pentru totdeauna din existenţa lor. Îşi închipuie că perpetuează esenţa-vechilor cutume. E defectul tuturor muzeelor. Ceva se pierde; se evaporă din exponate şi dispare. Cei ce administrează muzeele şi cei ce se apleacă să privească mai atent obiectele din vitrine simt, câteodată, acest element care lipseşte. E forţa care acţionă, cândva, motorul vieţii. Când viaţa aceea a dispărut, a dispărut şi forţa.

Moneo îşi concentră atenţia asupra celor trei Păstrăvărese aflate la câţiva metri în faţa lui. Femeile ridicară brusc braţele şi începură să danseze, învârtindu-se şi retrăgându-se pe măsura ce cortegiul înainta.

Ciudat, îşi spuse Moneo. Am văzut destulă lume dansând la vedere, în public, dar niciodată Păstrăvărese. Ele nu dansează decât în interiorul locuinţelor lor, în intimitatea propriilor lor cercuri de prieteni.

Gândul îi era încă la asta când auzi bâzâitul înfricoşător al laserului şi simţi tablierul podului înclinându-se sub picioarele lui.

Asta nu se poate întâmpla, îi spuse raţiunea.

Auzi Carul Regal scrâşnind în timp ce derapa pe şosea, apoi pocnetul sec provocat de deschiderea bruscă a cupolei. Un vacarm de urlete şi ţipete izbucni în spatele lui, dar era incapabil să se întoarcă. Podul se înclinase puternic spre dreapta şi-l aruncase pe burtă, iar acum aluneca direct spre abis. Izbuti să înşface cu o mână o bucată de cablu secţionat, pentru a-şi frâna căderea, dar cablul îl însoţi, în timp ce totul, în jur, scrâşnea pe grăunţii de nisip cu care era presărată şoseaua şi care porniseră la vale. Moneo se agăţă de cablu cu amândouă mâinile, răsucindu-se o dată cu el. În clipa aceea văzu Carul Regal. Luneca pieziş, cu partea laterală, spre marginea podului. Cupola era deschisă şi Hwi stătea în picioare, ţinându-se cu o mână de scaunul pliant şi privind fix înaintea ei, pe deasupra lui Moneo.

Un scârţâit oribil de metal contorsionat sfâşie aerul în clipa în care tablierul se înclină şi mai mult. Moneo văzu oameni din cortegiu căzând în gol, cu gurile deschise, gesticulând ca nişte păpuşi dezarticulate. Ceva agăţase cablul lui Moneo. Braţele îi fură smucite deasupra capului şi trupul i se răsuci încă o dată, brutal. Îşi simţi mâinile, năclăite de sudoarea spaimei, alunecând încet de-a lungul cablului.

Din nou, Carul Regal ajunse în dreptul ochilor lui. Era blocat între cioturile unor grinzi rupte. Chiar în clipa în care privea Moneo, mâinile plăpânde ale Împăratului-Zeu se întinseră s-o prindă pe Hwi Noree, dar nu izbutiră să o atingă. Hwi căzu de pe platforma carului, în tăcere, cu poalele rochiei aurii fluturând, cu trupul întins, drept ca o săgeată.

Un geamăt adânc, ca un muget, ieşi din corpul Împăratului-Zeu.

De ce nu activează suspensiile? se întrebă Moneo. Suspensiile or să-l salveze.

Laserul însă continuă să bâzâie şi, în momentul în care mîinile îi alunecau de pe capătul secţionat al cablului, Moneo văzu fasciculul incandescent lovind domurile de suspensie ale carului, perforându-le rând pe rând, în erupţii de fum auriu. Moneo întinse mâinile deasupra capului în timp ce cădea.

Fumul! Fumul auriu!

Capa prinsă de umeri se desfăşură, fluturând, în spatele lui, orientându-l cu faţa către abis. Privind hăul de dedesubt, Moneo recunoscu, jos de tot, vârtejurile şi clocotul apei în cataracte, ca o oglindire a vieţii sale ― curenţi vijelioşi, cu avânturi şi prăvăliri năvalnice, mişcare adunând substanţă. Cuvintele lui Leto i se depanară în minte pe o panglică răsucită de fum auriu: "Prudenţa este poteca mediocrităţii. Plutirea lină şi imperturbabilă a mediocrităţii este tot ce-şi închipuie cei mai mulţi oameni că pot realiza". Şi Moneo se lăsă să cadă liber în extazul percepţiilor sale. Universul i se deschise cu limpezimea cristalului ― un univers unde totul curgea în non-timp.

Fumul auriu!

― Leto! strigă el din răsputeri. Siaynoq! Cred!

Capa i se desprinse de pe umeri. Vântul puternic din adâncul canionului îi răsuci trupul, oferindu-i o ultimă imagine a Carului Regal care se înclina... se înclina pe marginea tablierului rupt al podului. Împăratul-Zeu alunecă prin deschiderea habitaclului.

Ceva dur izbi spatele lui Moneo ― ultima lui senzaţie.

Leto simţi cum alunecă din car. Percepţiile lui nu reţineau însă decât imaginea clipei în care Hwi întâlnise apele fluviului ― îndepărtata arteziană de mărgăritar ce marcase pătrunderea ei în miturile şi visurile sfârşitului. Ultimele ei cuvinte, rostite cu voce calmă şi sigură, răsunau în toate memoriile lui:

― Pornesc înainte, dragoste.

În timp ce se prăvălea din car, Leto zări arcuirea de coasă a fluviului, lamă cu scânteieri argintii marmorate de umbră, tăiş ascuţit pe calea eternităţii şi pregătit acum să-l primească.

Nu pot să plâng, nu pot nici măcar să urlu, gândi el. Lacrimile nu vor să mai izvorască. Lacrimile sunt apă. Deşi, peste câteva clipe, voi avea parte numai de apă. Nu pot decât să gem, în durerea mea. Sunt singur, mai singur decât am fost vreodată.

Uriaşul său corp inelat se răsuci, în cădere, până ce văzul amplificat i-o dezvălui pe Siona, stând dreaptă la marginea podului rupt.

Acum, ai să-nveţi! gândi el.

Trupul vermiform continua să se răsucească. Leto văzu fluviul apropiindu-se. Apa era un vis bântuit de imagini fulgerătoare de peşti, ce deşteptară în el amintirea îndepărtată a unui ospăţ la marginea unui bazin de granit ― felii de carne trandafirie ameţindu-i simţurile.

Mă alătur ţie, Hwi la ospăţul zeilor!

O explozie clocotitoare îl cufundă într-o durere atroce. Se simţi înghiţit de curenţii caustici ai apei, aruncat dintr-o parte în alta. Stânci ascuţite îi sfâşiau trupul în timp ce lupta, cu salturi şi zvârcoliri involuntare, să se smulgă din cascada torenţială. Peretele canionului, ud şi negru, se ivi pentru o clipă în faţa privirii sale înnebunite. Mii şi mii de fragmente din ceea ce fusese pielea lui zburau în toate direcţiile, învăluindu-l într-un nor de paiete scânteietoare, o ploaie de arginţi lucitori ce recădea în apele fluviului. Păstrăvii de nisip îl părăseau pentru a-şi întemeia coloniile noii lor vieţi.

Durerea cumplită însă nu înceta. Leto se miră că mai era conştient, că mai avea un corp care o simţea.

Din instinct, se agăţă de o stâncă pe lângă care-l târa curentul, simţi cum un deget i se smulge din mână înainte de a putea să dea drumul strânsorii. Senzaţia fu doar o notă minoră în simfonia durerii.

Cursul fluviului coti vijelios la stânga, în jurul unui pinten stâncos şi, ca şi când ar fi vrut să-i arate că se săturase de el, îl proiectă cu putere pe povârnişul unei limbi de nisip. Zăcu nemişcat câteva clipe, în vreme ce din el se scurgeau pârâiaşe albastre de esenţă de mirodenie care erau duse mai departe de apele torentului. Durerea chinuitoare îl puse în mişcare, trupul de vierme urnindu-se de la sine, căutând să se îndepărteze de apă. Tot învelişul păstrăvilor de nisip dispăruse şi simţea cu pregnanţă fiecare atingere ― un simţ pierdut, care îi revenea într-un moment când nu-i putea aduce decât suferinţă. Nu avea cum să-şi vadă corpul, dar simţea că acel ceva care ar fi urmat să devină vierme de nisip zvâcnea şi se târa încetul cu mcetul afară din apă. Privi în sus, cu ochi ce vedeau totul prin perdele de flăcări în care formele fuzionau după voia lor. În cele din urmă, recunoscu locul în care se afla. Fluviul se descotorosise de el în dreptul meandrei pe care-o făcea înainte de-a părăsi definitiv Sareerul. Tuono era în spatele lui şi ceva mai jos de meterezele zidului se aflau ruinele Sietchului Tabr ― fostul domeniu al lui Stilgar, locul în care era ascunsă toată mirodenia lui Leto.

Împrăştiind în jur fum albastru, corpul său chinuit se târî zgomotos de-a lungul unei plaje acoperite cu grohotiş şi, lăsând în urmă o lungă dâră albastră, ajunse până la o adâncitură umedă ce părea să fi făcut parte, cândva, din teritoriul sietchului. Acum nu mai era acolo decât o grotă joasă, astupată în interior de o surpare a tavanului. Nările lui simţiră mirosul de praf umed, dar nici un iz de mirodenie.

Zgomote se amestecară pe neaşteptate în agonia sa. Se răsuci anevoie în spaţiul strâmt al grotei şi văzu o frânghie legănându-se în dreptul intrării. O siluetă alunecă pe frânghie. Leto o recunoscu pe Nayla. Păstrăvăreasa dădu drumul frânghiei şi rămase ghemuită, privind încordată în umbra grotei. Flăcările ce tulburau vederea lui Leto se despărţiră, dezvăluindu-i o altă siluetă coborând pe frânghie: Siona. Cele două femei înaintară, în zgomotul grohotişului dislocat sub tălpi, apoi se opriră brusc şi rămaseră cu privirile aţintite la el. O a treia siluetă ateriză la intrarea grotei: Idaho. Se repezi spre Nayla, turbat de furie, răcnind:

― De ce-ai omorât-o? Nu trebuia s-o omori pe Hwi!

Nayla îl doborî cu o mişcare seacă, aproape indiferentă, a antebraţului stâng. Îndoindu-se de mijloc, coborî mai mult în grotă, se lăsă în patru labe şi rămase pe loc, privindu-l ţintă pe Leto.

― Doamne? Trăieşti?

Idaho se ivi brusc în spatele ei şi-i smulse laserul de la şold. Nayla se răsuci, surprinsă, în clipa în care el aţinti arma şi apăsă pe trăgaci. Fasciculul incandescent porni din creştetul capului şi o despică pe Nayla în două. Jumătăţile de trup căzură într-o parte şi-n alta. Un cristai strălucitor alunecă din uniforma aprinsa şi se prefăcu în fărâme pe pietre. Idaho nu îl văzu. Cu faţa schimonosită de furie, continuă să măture cu laserul rămăşiţele carbonizate ale Naylei până ce epuiză întreaga încărcătură. Arcul de lumină mistuitoare pieri. Doar câteva bucăţele vâscoase de carne şi material textil mai fumegau, sfârâind, pe pietrele înroşite.

Era momentul pe care-l aşteptase Siona. Se căţără, derapând, şi smulse laserul descărcat din mâna lui Idaho. Acesta se întoarse fulgerător către ea şi Siona se încordă toată, pregătindu-se să-l doboare, dar furia lui se stinsese.

― De ce? De ce? şopti el.

― Faptul e consumat, zise Siona.

Se întoarseră amândoi şi-şi aţintiră privirile asupra lui Leto, care zăcea în penumbra din fundul grotei.

Leto nu putea nici măcar să-şi imagineze ce anume vedeau. Ştia că pielea de păstrăv nu mai era. Probabil că dedesubt rămăsese un soi de ţesut cu aspect spongios din cauza orificiilor lăsate de cilii smulşi ai epidermei ce dispăruse. În rest, nu putea decât să privească la rândul lui cele două siluete, dintr-un univers răvăşit de durere. Printre flăcările care-i jucau înaintea ochilor, o văzu pe Siona ca pe un demon-femelă, al cărui nume îi veni cu de la sine putere în minte. Îl pronunţă cu voce tare şi ecoul din grotă îl făcu să răsune mai puternic decât s-ar fi aşteptat:

― Hanmya!

― Cum? făcu Siona, apropiindu-se cu un pas.

Idaho îşi acoperi faţa cu mâinile.

― Uite ce i-ai făcut sărmanului Duncan, rosti Leto.

― O să-şi găsească alte iubite.

Cât de împietrit îi suna glasul ― ca un ecou al propriei lui tinereţi mânioase.

― Tu nu ştii ce înseamnă să iubeşti, zise el. Ai dat tu vreodată ceva din tine? (Fără să-şi dea seama, începu să-şi frângă mâinile ― simulacrele care fuseseră cândva mâinile lui!) Zei din adâncuri! Cât de mult am dat eu!

Siona veni şi mai aproape, dădu să întindă mâna spre el, apoi şi-o retrase.

― Sunt real, Siona. Uită-te la mine. Exist. Poţi să mă atingi, dacă ai curaj. Întinde mâna. Atinge-mă!

Încet, ea apropie mâna de ceea ce fusese segmentul lui anterior, locul în care îi făcuse culcuş, în Sareer. Degetele erau pătate cu albastru când îşi retrase mâna.

― M-ai atins şi mi-ai simţit trupul, spuse el. Nu e mai straniu decât orice altceva din acest univers?

Siona dădu să-i întoarcă spatele.

― A, nu! Nu te întoarce cu spatele! Priveşte ce-ai realizat, Siona. Cum de mă poţi atinge pe mine, dar nu te poţi atinge pe tine?

Siona se retrase către intrarea grotei.

― Iată prin ce ne deosebim, urmă Leto. Tu eşti încarnarea Zeului. Te afli înlăuntrul celui mai mare miracol din acest univers, dar refuzi să-l atingi sau să-l vezi sau să-l simţi sau să crezi în el.

Spiritul conştient al lui Leto se cufundă, atunci, într-un loc împresurat de tenebre, un loc în care crezu că aude cântecul de insectă metalică al imprimantelor sale ascunse în tainiţa lor fără lumină. Era, în locul acela, o absenţă totală de radiaţii, un non-ceva ixian care făcea din el un loc al anxietăţii şi-al alienării spirituale, pentru că nu avea nici o legătura cu restul universului.

Dar va ajunge să aibă o legătură.

Simţi, în clipa aceea, că maşinile sale ixiene intraseră în funcţiune, că îi înregistrau gândurile fără să fi primit o comandă specială.

Amintiţi-vă ce am făcut! Amintiţi-vă de mine! Voi fi din nou nevinovat!

Perdelele de flăcări ale vederii sale se dădură în lături pentru a i-l dezvălui pe Idaho în locul în care stătuse Siona. Undeva, în spatele lui Idaho, se întrezăreau mişcări nedesluşite, parcă nişte braţe care gesticulau... ah da! Siona semnaliza cuiva care se afla sus, pe creasta zidului.

― Mai eşti încă în viaţă? întrebă Idaho.

Vocea lui Leto răsună ca o respiraţie astmatică:

― Lasă-i să se disperseze, Duncan. Lasă-i să fugă şi să se ascundă oriunde vor vrea, în orice univers şi-or alege.

― Fire-ai afurisit! Ce tot îndrugi acolo? Mai degrabă aş fi lăsat-o să trăiască alături de tine!

― Lăsat? Eu nu am lăsat nimic.

― De ce ai lăsat-o pe Hwi să moară? gemu Idaho. Nici unul dintre noi n-a ştiut că era cu tine, în car.

Idaho lăsă capul în piept.

― Vei fi răsplătit, rosti cu glas răguşit Leto. Păstrăvăresele mele te vor alege pe tine în locul Sionei. Să fii bun cu ea, Duncan. E mai mult decât o Atreides şj poartă germenul supravieţuirii voastre.