Frank herbert



Yüklə 3.38 Mb.
səhifə23/26
tarix13.08.2018
ölçüsü3.38 Mb.
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   26

Jurnalele Furate

IDAHO, ÎNTINS ÎN PATUL SĂU, cu ochii închişi, auzi zgomotul unei greutăţi trântite pe patul învecinat. Deschise ochii şi se ridică în capul oaselor. Lumina după-amiezii cădea oblic prin singura fereastră a odăii şi, reflectată de lespezile albe ale pardoselii, se răsfrângea pe pereţii gălbui. Siona intrase în cameră şi se instalase în patul ei. Era deja cufundată în lectura uneia dintre cărţile pe care le căra cu ea peste tot, într-un sac de postav verde.



De ce cărţi? se întreba Idaho.

Se aşeză pe marginea patului şi privi în jur. Cum ai fi putut să consideri această celulă vastă, cu tavanul înalt, drept un loc, cât de cât, fremen? O masă-birou mare, dintr-un plastic brun de fabricaţie locală, separa cele două paturi. Camera avea două uşi. Una ducea afară, printr-o mică grădină. Cealaltă se deschidea spre o baie luxoasă, ale cărei plăci de faianţă sinilie străluceau sub un luminator mare cât tot plafonul. Baia avea, printre numeroasele ei accesorii funcţionale, o cadă îngropată şi un duş, ocupând, fiecare, un spaţiu de vreo doi metri pătraţi. Uşa dinspre această anexă de sibarit rămăsese deschisă şi Idalio auzea zgomotul căzii care se golea. Siona avea bizara înclinaţie de a se scălda într-un volum excesiv de apă.

Stilgar, Naibul pe care Idaho îl cunoscuse în epoca Dunei, ar fi privit cu dispreţ sala de baie. "Ruşinos!" ar fi spus el. "Decadent! Bicisnic!" Stilgar ar fi avut o mulţime de cuvinte dispreţuitoare pentru întregul sat Tuono, care îndrăznea să se compare cu un adevărat sietch fremen.

Foşnetul unei pagini întoarse îl făcu pe Idaho să-şi îndrepte atenţia spre Siona. Fiica lui Moneo citea, cu două perne sub cap, îmbrăcată într-o robă albă subţire, care, pe alocuri, adera la pielea încă umedă după baie.

Idaho clătină din cap. Ce vor fi paginile acelea care captau într-atât interesul Sionei? Citise întruna şi întruna de când veniseră la Tuono. Volumele erau subţiri, dar numeroase, şi pe copertele lor negre erau marcate doar cifre. Cel pe care-l citea acum purta numărul 9.

Se ridică de pe pat şi se duse la fereastră. În grădină, un bătrân scormonea cu o săpăligă pământul din jurul florilor. Grădina era mărginită, pe trei laturi, de case. Florile aveau tije înalte şi petalele bobocilor erau roşii pe dinafară, dar, când se deschideau, corola era albă. Părul cărunt al bătrânului părea un fel de inflorescenţă mai mare, unduindu-se printre flori albe şi boboci rubinii. Idaho simţi miros de frunze în descompunere şi pământ reavăn, amestecat cu parfumul pătrunzător al florilor.



Un fremen îngrijind flori sub cerul liber!

Siona nu vorbea niciodată despre ciudatele ei lecturi. O face dinadins, ca să mă zgândăre, îşi zise Idaho. Aşteaptă s-o întreb eu.

Încercă să nu se gândească la Hwi. Ori de câte ori o făcea, o furie turbată ameninţa să-i ia minţile. Îşi aminti termenul fremen pentru această emoţie intensă: kgnawa, inelul de fier al geloziei. Unde e Hwi? Ce-o fi făcând în clipa asta?

Uşa dinspre grădină se deschise fără vreun ciocănit prealabil şi Teishar, unul dintre adjuncţii lui Garun, intră în odaie. Teishar purta mantie brună şi avea un ten cadaveric, brăzdat de riduri întunecate. Ochii îi erau cufundaţi în orbite, iar albul din jurul pupilelor era mai mult galben. Părul lui arăta ca un smoc de iarbă uscată, pe cale să putrezească. Părea exagerat de hidos, ca un duh al întunericului şi al stihiilor. Închise usa, rămase pe loc şi-i privi fără să spună nimic.

― Ei! Ce este? făcu vocea Sionei, în spatele lui Idaho.

Idaho observă abia atunci că Teishar avea un aer ciudat de surescitat, că vibra pur şi simplu.

― Împăratul-Zeu... Teishar îşi drese glasul şi începu din nou: Împăratul-Zeu urmează să vină la Tuono!

Siona se ridică brusc în capul oaselor, trăgându-şi marginea robei peste genunchi. Idaho îi aruncă o privire scurtă, apoi se uită din nou la Teishar.

― Va face cununia chiar aici, la Tuono! reluă şi mai excitat adjunctul lui Garun. După vechea datină fremenă! Împăratul-Zeu şi mireasa lui vor fi oaspeţii aşezării noastre!

Covârşit de kanawa, cu pumnii strânşi, Idaho se mulţumi să-l privească aprig, fără să spună nimic. Teishar înclină scurt din cap şi ieşi, închizând zgomotos uşa.

― Aş vrea să-ţi citesc ceva, Duncan, spuse Siona.

Idaho nu înţelese imediat. Cu pumnii lipiţi de coapse, se întoarse şi o privi nemişcat. Siona şedea pe marginea patului, cu cartea ei pe genunchi. Luând privirea lui drept încuviinţare, citi:

― "Unii consideră că e neapărat necesar să-ţi compromiţi integritatea printr-un oarecare număr de treburi murdare înainte de a-ţi putea fructifica geniul. Ei spun că această compromitere începe în clipa în care îţi părăseşti turnul de fildeş pentru a încerca să-ţi realizezi idealurile! Moneo crede că soluţia adoptată de mine constă în a nu părăsi turnul şi a-i pune pe alţii să facă treburile murdare".

Ridică ochii din carte şi-l privi pe Idaho.

― Împăratul-Zeu, rosti ea. Propriile sale cuvinte.

Încet, Idaho descleştă pumnii. În fond, nu-i strica o abatere a atenţiei. Iar faptul că Siona se hotărâse să spargă tăcerea îi trezi interesul.

― Ce carte-i aia? întreba el.

Siona îi povesti pe scurt cum ea şi tovarăşii ei furaseră planurile Citadelei şi copiile după jurnalele lui Leto.

― De altfel, ştiai de povestea asta, desigur, adăugă ea. Tata mi-a dat clar de înţeles că expediţia noastră a fost denunţată de spionii lui.

Idaho observă lacrimile abia reţinute din ochii ei.

― Nouă tovarăşi de-ai tăi sfâşiaţi de lupi?

Siona dădu din cap.

― Eşti o comandantă lamentabilă! declară Idaho.

Siona se zbârli, dar, înainte de a apuca să spună ceva. Idaho întrebă:

― Cine ţi-a tradus textele?

― Exemplarele astea sunt de pe Ix. Cheia însă a descoperit-o Ghilda.

― Ştiam deja, cu toţii, că Împăratul-Zeu recurge la metode expeditive. Asta-i tot ce are de spus?

― Citeşte singur.

Siona scotoci în sacul de lângă pat, scoase volumul întâi al traducerii şi-l aruncă pe patul lui Idaho. În timp ce el se ducea să-l ia, ea întrebă:

― De ce-ai zis că-s o comandantă lamentabilă?

― Pentru că ai irosit nouă vieţi omeneşti aşa cum ai făcut-o.

― Eşti un prost! făcu ea, scuturând din cap. Se vede că n-ai văzut niciodată lupii ăia!

Idaho luă în mână cartea. Greutatea ei îl surprinse, apoi îşi dădu seama că era imprimată pe hârtie cristal.

― Ar fi trebuit să fiţi înarmaţi contra lupilor, spuse el, deschizând volumul.

― Cu ce? Orice arme ne-am fi putut procura ar fi fost neputincioase!

― Şi laserele? făcu Idaho, întorcând o pagina.

― Atinge-te de-un laser pe Arrakis şi Viermele va şti imediat!

El întoarse altă pagină.

― Foşti tovarăşi de-ai tăi au reuşit, totuşi, să facă rost de lasere.

― Şi ştii foarte bine cu ce s-au ales de pe urma lor!

Idaho citi un rând, apoi zise:

― Mai existau şi otrăvuri.

Siona înghiţi convulsiv.

Idaho ridică ochii spre ea.

― Până la urmă, tot i-aţi otrăvit, nu-i aşa?

Vocea ei fu aproape o şoaptă:

― Da.

― De ce n-aţi făcut-o de la bun început?



― N-am... ştiut....că... se poate.

― Fiindcă n-aţi încercat, conchise Idaho, revenind cu ochii la volumul deschis. Lamentabil, pentru cineva aflat la comandă.

― Căile lui sunt atât de întortocheate, mormăi Siona.

Idho citi un pasaj din carte, înainte de a răspunde:

― Asta-i puţin spus când e vorba de Leto. Ai citit tot ce scrie aici?

― Tot! Unele pagini chiar de mai multe ori.

Idaho privi pagina de sub ochii lui şi citi cu voce tare:

― "Am creat ceea ce am dorit: o puternică tensiune spirituală pe tot cuprinsul Imperiului meu. Puţini sunt cei care-i sesizează forţa. Cu ce energii am reuşit să generez această situaţie? Nu sunt chiar atât de puternic. Singura putere pe care-o posed este controlul prosperităţii individuale. La asta se rezumă tot ce fac. Atunci, ce-i mână pe oameni să caute prezenţa mea din alte motive? Ce-i determină să-şi rişte viaţa în încercări zadarnice de a ajunge la mine? Vor să devină, sfinţi? Îşi închipuie că astfel capătă viziunea lui Dumnezeu?"

― E de-un cinism înfiorător, murmură Siona cu lacrimi în glas.

― În ce a constat încercarea la care te-a supus?

― Mi-a arătat o... mi-a arătat Poteca lui de Aur.

― Ah, aşa-zisa...

― E ceva cât se poate de real, Duncan. (Siona îl privi cu ochi în care străluceau lacrimi nevărsate.) Dar dacă aceasta a fost vreodată un motiv valabil pentru existenţa Împăratului-Zeu, nu mai poate fi un motiv pentru ceea ce a devenit el acum!

Idaho inspiră adânc, apoi murmură:

― La asta au ajuns Atreizii!

― Viermele trebuie să dispară! spuse Siona.

― Mă întreb când va sosi.

― Amicul cu mutră de şobolan al lui Garun a uitat să ne spună.

― O să-i întrebăm.

― N-avem arme.

― Nayla are un laser. Noi avem pumnale... şi funii. Am văzut colace de frânghii într-una din magaziile lui Garun.

― Cu pumnale şi funii vrei să atacăm Viermele? făcu Siona. Chiar dacă am putea dispune de laserul Naylei, ştii bine că el e invulnerabil.

― Nu însă şi carul lui, observă Idaho.

― N-am încredere în Nayla.

― Nu te ascultă orbeşte?

― Ba da, dar...

― Vom proceda pas cu pas. Întreab-o pe Nayla dacă acceptă să distrugă cu laserul carul Viermelui.

― Şi dacă refuză?

― Omoar-o.

Siona lăsă jos cartea şi se ridică în picioare.

― Cum va veni Viermele până la Tuono? întrebă Idaho. E prea mare şi prea greu pentru un topter obişnuit.

― Vom afla de la Garun, răspunse Siona. Dar cred că va călători cum călătoreşte de obicei. (Se uită spre tavanul dincolo de care stia că se înalţă zidul înconjurător al Sareerului). Sunt sigură ca va efectua obişnuita peregrinare cu toată suita, pe Calea Regală, şi va coborî în sat folosind suspensiile carului. (Îl privi din nou pe Idaho.) Ce părere ai de Garun?

― E un tip ciudat, răspunse Idaho. Vrea cu desperare să fie un adevărat fremen. E conştient că nu seamănă nici pe departe cu cei de pe vremea mea.

― Cum erau cei de pe vremea ta, Duncan?

― Aveau o vorbă a lor, care-i carcteriza foarte bine: "Să nu te întovărăşeşti niciodată cu cineva alături de care n-ai vrea să mori".

― I-ai spus asta şi lui Garun?

― Da.

― Şi cum a reacţionat?



― A zis că eu sunt singura asemenea persoană pe care-a întâlnit-o vreodată.

Garun este, poate, mai înţelept decât oricare dintre noi, spuse Siona.



Credeţi poate că, dintre toate cuceririle omului, cea mai nestatornică este puterea? Ce s-ar putea spune, atunci, despre excepţiile de la această inerentă lipsă de statornicie? Unele familii dăinuie. Numeroase birocraţii foarte puternice de tip religios s-au dovedit trainice. Gândiţi-vă la relaţia dintre credinţă şi putere. Sunt ele incompatibile, când fiecare depinde de cealaltă? Bene Gesseritul s-a bucurat de o securitate acceptabilă îndărătul zidurilor de neclintit ale credinţei vreme de milenii. Dar ce s-a întâmplat cu puterea sa?

Jurnalele Furate

― DOAMNE, aş fi vrut să-mi mai laşi puţin timp, spuse Moneo pe un ton iritat.

Stătea lângă zidul Citadelei, în umbra scurtă proiectată de soarele amiezii. Leto se afla în faţa lui, în Carul Regal decapotat. Făcuse o plimbare prin împrejurimi, împreună cu Hwi Noree, care ocupa un scaun recent instalat în habitaclul delimitat de cupola transparentă şi plasat exact la înălţimea feţei lui Leto. Hwi nu părea decât vag interesată de agitaţia ce începea să se înteţească în jurul lor;

Cât e de calmă! gândi Moneo. Îşi reprimă un fior involuntar la amintirea celor aflate despre ea de la Malky. Împăratul-Zeu avea dreptate. Hwi era exact ceea ce părea a fi ― o fiinţă umană de o gingăşie şi o sensibilitate desăvârşite. Chiar ar fi acceptat să se cupleze cu mine? se întrebă majordomul.

Activitatea febrilă din jur îi abătu atenţia de la ea. În timp ce Leto, conducând carul pe suspensiile antigravitaţionale, o plimbase pe Hwi de jur-împrejurul Citadelei, un mare cortegiu de curteni şi Păstrăvărese începuse să se formeze în faţa intrării principale. Demnitarii erau înveşmântaţi în ţinuta de gală, dpminată de roşu şi auriu. Păstrăvăresele arborau uniformele lor de paradă, albastru închis, diferenţiate doar prin culorile fireturilor şi ale şoimilor ce le serveau drept embleme. Un tren de bagaje, alcătuit din platforme cu suspensie trase de Păstrăvărese, se deplasase în coada cortegiului. Aerul era plin de praf şi de sunetele şi mirosurile excitaţiei dinaintea plecării. Cei mai mulţi curteni fuseseră îngroziţi când aflaseră care le era destinaţia. Unii dintre ei se grăbiseră să-şi cumpere corturi şi pavilioane de pânză. Toate acestea fuseseră expediate înainte şi, alături de celelalte efecte voluminoase, formau un morman pe nisipul terenului de aterizare de lângă Tuono. Păstrăvăresele afectate cortegiului nu manifestau nicidecum o atitudine festivă, îşi exprimaseră vehement nemulţumirea când li se spusese că n-aveau voie să se înarmeze ca lasere.

― Doar puţin timp, Doamne, insistă Moneo. Încă tot nu sunt sigur cum vom...

― Pentru rezolvarea multor probleme timpul este un factor de neînlocuit, admise Leto. Dar câteodată se contează prea mult pe el. Nu pot să mai accept încă o amânare.

― Ne va lua trei zile numai ca să ajungem până acolo, se plânse Moneo.

Leto calculă durata călătoriei, la ritmul de marş-pas alergător-marş al unui cortegiu... pentru a străbate o şută optzeci de kilometri. Da, era nevoie de trei zile.

― Sunt sigur că ai făcut toate pregătirile pentru parcurgerea drumului pe etape, spuse Leto. Apă caldă pentru eventualele cazuri de febră musculară şi aşa mai departe.

― În privinţa asta toate-s în regulă, zise Moneo, dar ceea ce nu-mi place este că părăsim Citadela în momente ca acestea! Şi ştii de ce, Doamne!

― Avem mijloace de comunicaţie şi o escortă loială. Ghilda va sta în banca ei pentru o vreme. Calmează-te, Moneo.

― Am putea celebra cununia la Citadelă!

Drept răspuns, Leto închise cupola carului, izolându-se împreună cu Hwi.

― E vreun pericol, Leto? întrebă ea.

― Un pericol există întotdeauna.

Moneo oftă, se întoarse şi porni să alerge uşor spre locul în care Calea Regală începea lungul urcuş către vest, înainte de a începe să ocolească Sareerul spre sud. Leto puse în mişcare carul, pe urmele majordomului. Din spate, auzi cortegiul pestriţ, care se urnea după ei.

― A pornit toată lumea? întrebă Leto.

Hwi aruncă o privire înapoi, pe lângă trupul lui.

― Da, răspunse, apoi se întoarse spre el. De ce face Moneo atâtea nazuri?

― Moneo a descoperit de curând că fiecare clipă ce trece îi rămâne pentru totdeauna inaccesibilă.

― Mi s-a părut foarte nervos şi preocupat de când v-aţi întors de la Citadela cea Mică. Nu mai e deloc cel dinainte.

― E un Atreides, iubita mea, iar tu ai fost concepută pentru a plăcea unui Atreides.

― Nu asta este. Aş şti, dac-ar fi vorba de asta.

― Mda... În fine, cred că Moneo a mai descoperit de curând şi realitatea morţii.

― Cum e la Citadela cea Mică, atunci când te duci acolo împreună cu Moneo?

― E cel mai izolat loc din Imperiul meu.

― Am impresia că-mi ocoleşti întrebările.

― Nu, dragoste. Împărtăşesc îngrijorarea ta în legătură cu Moneo, dar se află într-o situaţie în care nici o explicaţie de-a mea nu l-ar putea ajuta. Moneo e prins în capcană. Şi-a dat seama că e greu să trăiască în prezent, inutil să trăiască in viitor şi imposibil să trăiască în trecut.

― Cred că tu l-ai prins în capcană, Leto.

― Da, dar trebuie să se elibereze el singur.

― De ce nu poţi să-l eliberezi tu?

― Pentru că el e convins că amintirile mele sunt cheia libertăţii sale. Crede că eu construiesc viitorul nostru bazân­du-mă pe trecutul nostru.

― Şi nu este întotdeauna aşa, Leto?

― Nu, draga mea Hwi.

― Dar cum este?

― Cei mai mulţi cred că un viitor satisfăcător poate fi asigurat printr-o întoarcere la un trecut idealizat, un trecut care, de fapt, n-a existat niciodată.

― Iar tu, cu amintirile tale, ştii că nu e deloc aşa.

Leto întoarse faţa şi o privi lung, sondând... scotocind orintre amintiri. Multitudinile aflate în el îi îngăduiau să încropească o imagine compozită, o reprezentare genetică a lui Hwi, dar această reprezentare era cu mult mai prejos de realitatea vie. Da, fireşte! Trecutul devenea un şir-după-şir de ochi aţintiţi spre exterior, asemenea ochilor unor peşti azvârliţi pe uscat, pe când Hwi era viaţă palpitândă. Contururile greceşti ale gurii ei erau concepute pentru a intona un cânt delfîc, dar ea nu murmura nici o silabă profetică. Se mulţumea să trăiască, deschisă... deschizându-se... ca o floare desfăcându-şi fără în­cetare petalele pentru a-şi răspândi parfumul îmbătător.

― De ce mă priveşti aşa? întrebă ea.

― Mă scald în dragostea pe care ţi-o port.

― Dragostea noastră, da, rosti ea zâmbind. Cred că, de vreme ce nu putem împărtăşi dragostea carnală, trebuie s-o împărtăşim pe cea sufletească. Vrei să împărtăşeşti asta cu mine, Leto?

El rămase uimit.

― Întrebi de sufletul meu?

― Sunt sigură că te-au mai întrebat şi alţii.

Leto replică oarecum sec:

― Sufletul meu îşi digeră propriile experienţe, atâta tot.

― Ţi-am cerut prea mult?

― Tu n-ai putea niciodată să-mi ceri prea mult.

― În cazul acesta, mă bizui pe dragostea noastră pentru a nu fi de acord cu tine. Malky mi-a vorbit despre sufletul tău.

Leto constată că nu avea replică. Hwi luă tăcerea lui drept o invitaţie de a continua.

― Spunea că eşti un adevărat artist al explorării sufletelor şi, în primul rând, al propriului tău suflet.

― Dar unchiul tău, Malky, nega hotărât că el ar avea suflet!

Ea sesiză asprimea din glasul lui, dar nu se lăsă descurajată.

― Cred, totuşi, că avea dreptate. Eşti un artist strălucit, un geniu al sufletelor.

― E suficient să ai lenta perseverenţă pe care-o dă timpul. Nu trebuie să fii geniu.

Cortegiul se angajase acum pe panta lungă ce urca spre creasta zidului de hotar al Sareerului. Leto coborî carul pe roti şi dezactivă suspensiile.

Hwi vorbi cu voce scăzută, abia audibilă în scrâşnetul roţilor şi zgomotele cortegiului.

― Por să-ţi spun, totuşi, dragoste?

El răspunse, cu senzaţia aproape uitată a unui nod într-un gât care nu mai era cu totul uman:

― Da.


― Sunt de obârşie ixiană, dragoste, urmă ea. Cum se face, atunci, că nu împărtăşesc concepţia mecanicistă a conaţionalilor mei despre universul nostru? Cunoşti punctul meu de vedere, Leto, dragostea mea?

El nu putu decât s-o privească în tăcere.

― Simt supranaturalul la fiecare cotitură, rosti ea.

Nota dură din vocea lui Leto i se păru lui însuşi mânioasă:

― Fiecare îşi crează propriul supranatural.

― Nu te mânia pe mine, dragoste.

Din nou, acea duritate dezagreabilă:

― Mi-e imposibil să mă mânii pe tine.

― Dar, cândva, s-a întâmplat ceva între tine şi Malky, reluă Hwi. N-a vrut niciodată să-mi spună ce, dar zicea că se întreba deseori pentru ce i-ai cruţat viaţa.

― Pentru ceea ce învăţam de la el.

― Ce s-a întâmplat între voi, dragoste?

― Aş prefera să nu mai vorbim despre Malky.

― Te rog, dragoste. Simt că e foarte important pentru mine să ştiu.

― I-am spus lui Malky că s-ar putea să existe unele lucruri pe care omul n-ar trebui să le inventeze.

― Atâta tot?

― Nu, răspunse el, fără nici o tragere de inimă. Cuvintele mele l-au supărat. Mi-a spus: "Îţi închipui că într-o lume fără păsări oamenii n-ar inventa avionul? Eşti un prost! Oamenii sunt capabili să inventeze orice!"

― Te-a făcut prost? întrebă Hwi, şocată.

― Pe bună dreptate. Şi, deşi nega mereu asta, spunea adevărul. M-a învăţat că există un motiv serios pentru a fugi de invenţiile omului.

― Înseamnă că... te temi de ixieni?

― Bineînţeles că mă tem! Sunt în stare să inventeze catastrofa.

― Şi ce poţi să faci?

― Să fug mai repede. Istoria este o cursă neîncetată între invenţie şi catastrofă. Educaţia ajută, dar nu-i niciodată îndeajuns. Şi tu trebuie să fugi.

― Eşti pe cale să-ţi împărtăşeşti sufletul cu mine, dragoste. Ştii asta?

Leto îşi luă privirea de la ea şi-o fixă asupra spatelui lui Moneo, urmărind mişcările majordomului. Procesiunea depăşise prima porţiune, în linie -dreaptă, a pantei şi acum începea să urce, în curbă, spre meterezele dinspre vest. Moneo mergea asa cum mersese dintotdeauna, punând un picior înaintea altuia, atent la terenul pe care urma să păşească, dar apăruse ceva nou în atitudinea lui. Leto avu impresia că majordomul se retrăsese într-un soi de cochilie, că nu-l mai mulţumea să meargă la nivelul feţei Domnului său, că nu mai încerca să-şi acordeze destinul după cel al stăpânului său. La est, aştepta Sareerul. La vest, erau fluviul, plantaţiile. Dar Moneo nu privea nici în stânga, nici în dreapta. Moneo întrevăzuse altă destinaţie.

― Văd că nu vrei să-mi răspunzi, spuse Hwi.

― Cunoşti deja răspunsul.

― Da. Încep să înţeleg câte ceva despre tine. Simt unele dintre temerile tale. Şi cred că ştiu deja unde anume trăieşti.

Leto întoarse spre ea o privire surprinsă şi se pomeni prizonierul privirii ei. Era de necrezut. Nu putea să-şi ia ochii de la ea. O spaimă profundă puse stăpânire pe el şi simţi cum încep să-i tremure mâinile.

― Trăieşti acolo unde teama de a exista şi dragostea de a exista se contopesc, într-o singură persoană, rosti Hwi.

El nu fu în stare decât să clipească.

Eşti un mistic, urmă ea, blând cu tine însuţi numai pentru că te afli în centrul acestui univers, privind spre exterior aşa cum alţii nu pot s-o facă. Ţi-e frică să împărtăşeşti această experienţă şi, totuşi, mai mult decât orice altceva, asta ai vrea să împărtăşeşti.

― Ce ai văzut? şopti el.

― Eu nu am ochi interior, nici voci interioare, spuse ea. Dar l-am văzut pe Domnul meu Leto, al cărui suflet îl iubesc, şi ştiu care e singurul lucru pe care-l înţelegi cu adevărat.

El nu izbuti să se smulgă privirii ei, înspăimântat de ce avea Hwi să-i spună. Tremurul mâinilor i se repercuta în tot segmentul anterior.

Dragostea, iată ce înţelegi tu, rosti ea. Dragostea, atât.

Mâinile lui încetară să mai tremure. O lacrimă i se rostogoli pe fiecare obraz. Când lacrimile atinseră pliurile de sub faţa lui, se ridicară şuviţe de fum albastru. Leto simţi arsura şi durerea fizică i se păru o uşurare.

― Tu crezi în viaţă, spuse Hwi. Iar curajul dragostei nu poate sălăşlui decât în această credinţă.

Întinse mâna stângă şi şterse uşor lacrimile de pe obrajii lui. Leto fu surprins că pliurile capişonului nu reacţionară cu obişnuitul reflex de apărare pentru a împiedica atingerea.

― Ştii, murmură el, că, de când am devenit astfel, eşti prima persoană care-mi atinge obrajii?

― Ştiu foarte bine ce eşti şi ce ai fost, răspunse ea.

― Ce am fost... ahhh, Hwi! Din tot ce am fost eu n-a mai rămas decât acest chip. Restul s-a pierdut în umbra amintirilor mele ascunse... a pierit.

― Nu pentru mine, dragoste.

El o privi în ochi. Nu-i mai era frică să-i înfrunte privirea..

― Să fie oare cu putinţă ca ixienii să ştie ce au creat în tine?

― Te asigur, Leto, dragostea sufletului meu, că nici măcar nu bănuie. Eşti prima fiinţă, singura fiinţă căreia m-am dezvăluit pe de-a-ntregul.

― Atunci, n-am să mai jelesc ceea ce-ar fi putut să fie, spuse el. Da, iubita mea, voi împărtăşi sufletul meu cu tine.



Consideraţi-o ca o memorie elastică, această forţă dinlăuntrul vostru, care vă împinge, pe voi şi pe semenii voştri, spre structuri tribale. Aceaslă memorie flexibilă caută să-şi redobândească forma iniţială, societatea tribală. Lucrul acesta se vede pretutindeni în jurul vostru ― fieful, epar­hia, corporaţia, plutonul, clubul sportiv, trupa de balet, celula revoluţionară, consi­liul de administraţie, grupul de rugă­ciune — fiecare cu stăpânul şi slujitorii săi, cu gazda şi paraziţii săi. Iar puzderia procedeelor de alienare (inclusiv aver­tismente ca acesta!) ajunge, în cele din urmă, să îngroaşe rândurile celor ce propovăduiesc întoarcerea la "vremurile, mai bune de odinioară". Încep să-mi pierd nădejdea de a vă învăţa alte căi. Aveţi o gândire pătrată, care se opune ideilor rotunde.


Dostları ilə paylaş:
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   26


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə