Frank herbert

Jurnalele Furate

― DOMNUL MI-A PORUNCIT să vă încunoştiinţez că fiica dumneavoastră trăieşte.

Nayla îi transmise lui Moneo mesajul cu o voce monotonă, privind în jos, spre masa acoperită de dosare, hârtii şi instrumente de comunicaţie în spatele căreia şedea majordomul.

Strângându-şi cu putere palmele mâinilor una de alta, Moneo contemplă umbra lungă a prespapierului în formă de copac cu briliante, pe care soarele sfârşitului de după-amiază o proiecta pe masă. Fără a ridica privirea spre silueta masivă a Naylei, care stătea în poziţie de drepţi înaintea lui, întrebă:

― S-au întors amândoi la Citadelă?

― Da.

Moneo îşi aruncă ochii pe fereastra din stânga, fără a vedea cu adevărat linia de negură întunecată ce plutea la orizontul Sareerului, nici grăunţii de nisip pe care un vânt lacom îi culegea de pe creasta fiecărei dune.

― Problema despre care am discutat mai înainte? întrebă el.

― S-a rezolvat.

― Bine.

Îi făcu semn să plece, dar Nayla rămase pe loc. Surprins, Moneo ridică ochii spre ea, privind-o pentru prima oară de când intrase în cameră.

― Este absolut necesară prezenţa mea la această... (Nayla înghiţi) ...nuntă?

― Aşa a ordonat Domnul Leto. Vei fi singura persoană care va participa la ceremonie înarmată cu un laser. E o onoare ce ţi s-a acordat numai ţie.

Nayla rămase în aceeaşi poziţie de drepţi, cu privirea aţintită undeva, deasupra capului lui Moneo.

― Ei? făcu majordomul, invitând-o să vorbească.

Muşchii maxilarului pătrat al Naylei zvâcniră câteva clipe, apoi femeia rosti:

― El este Zeu, iar eu muritoare.

Făcu stânga-împrejur şi părăsi biroul.

Moneo se întrebă într-o doară ce-o frământa pe această Păstrăvăreasă, dar gândurile i se întoarseră, ca acul unei busole, spre Siona.

A supravieţuit încercării. Ca şi mine. Siona poseda acum un simţ suplimentar, care-o asigura de continuitatea Potecii de Aur. Ca şi mine. Dar nu găsea nici o uşurare în asta, nimic de natură să-l apropie mai mult de fiica sa. Era o povară care, în mod inevitabil, avea să frângă firea ei răzvrătită. Nici un Atreides nu se putea împotrivi Potecii de Aur. Leto avusese grijă de asta!

Moneo nu-şi uitase propriul său trecut de rebel. În fiecare noapte alt pat, nevoia de a fugi mereu dintr-un loc într-altul. Pânza de păianjen a acelui trecut îi învăluia încă mintea, rămânând bine prinsă, oricât s-ar fi străduit el să se descotorosească de amintirile tulburătoare?

Siona a fost închisă în colivie. La fel cum am fost închis eu. Şi cum a fost închis bietul Leto.

Semnalul de clopot ce anunţa căderea serii îl smulse din meditaţie şi activă automat luminile din odaie. Coborî ochii spre lucrările pentru pregătirea cununiei Împăratului-Zeu cu Hwi Noree. Mai avea încă atâta de lucru! Apăsă pe un buton de apel şi-i ceru acolitei care-şi făcu numaidecât apariţia să-i aducă o cană cu apă şi apoi să-l convoace pe Duncan Idaho.

Fata reveni după câteva clipe şi aşeză cana pe masă, lângă mâna lui stângă. Moneo îi observă degetele lungi, de lăutăreasă, dar nu ridică ochii pentru a-i vedea faţa.

― Am trimis după Idaho, raportă ea.

Moneo dădu din cap, văzându-şi mai departe de lucru. O auzi ieşind şi abia atunci înălţă capul, luă cana şi bău.

Unii duc o existenţă de fluture, gândi el. În timp ce obli­gaţiile mele nu sfârşesc niciodată.

Apa i se păru sălcie. Avu impresia că-i obturează simţurile şi-i topeşte trupul. Contemplă, dincolo de fereastră, Sareerul, unde culorile asfinţitului făceau încetul cu încetul loc umbrelor înserării şi-şi spuse că ar fi trebuit să guste frumuseţea acestui spectacol familiar, dar singurul lucru care-i venea în minte era că lumina se schimba conform propriilor ei motive. N-am nici o influenţă asupra ei.

O dată cu lăsarea întunericului, intensitatea luminii, din încăpere crescu automat, aducând o nouă limpezime în gândurile lui Moneo. Se simţi pregătit pentru întâlnirea cu Idaho. Duncanul trebuia instruit cum se cuvine, şi încă degrabă.

Uşa biroului se deschise. Era tot acolita dinainte.

― Doriţi să luaţi masa acum?

― Mai târziu. (Ridică o mână în clipa în care fata dădea să se retragă.) Lasă uşa deschisă.

Acolita ridica din sprâncene.

― Poate cânţi ceva la lăută, spuse Moneo. Vreau să aud.

Fata avea o faţă fină, rotundă, aproape ca de copil, pe care zâmbetul o făcu pur şi simplu să radieze. Ieşi repede, cu zâmbetul încă pe buze.

O clipă mai târziu, din anticameră răzbătură sunetele unei lăute biwa. Tânăra acolită avea realmente talent. Strunele de başi evocau ropotul mărunt al ploii pe un acoperiş, în timp ce coardele subţiri păreau să şoptească tema. Poate că, într-o zi, fata avea să poată cânta şi la baliset. Moneo recunoscu melodia: vorbea despre vântul toamnei de pe-o planetă îndepărtată, care nu cunoscuse niciodată deşertul. O muzică melancolică, apăsătoare şi, totuşi, minunată.

E jelania celor închişi în colivie, gândi el. A celor ce poartă încă amintirea libertăţii. Gândul i se păru, dintr-o dată, ciudat. Oare întotdeauna libertatea impunea răzvrătirea?

Lăuta tăcu brusc. În anticameră se auzi un schimb de cuvinte cu voce scăzută, apoi Idaho apăru în cadrul uşii. Moneo îl urmări în timp ce se apropia. Un capriciu al luminii din birou făcu pentru o clipă ca fata ghola-ului să pară o mască hâdă, cu două găuri în loc de ochi. Fără a aştepta să fie invitat, Idaho se aşeză pe o pernă din faţa lui Moneo şi iluzia dispăru. Un Duncan ca toţi ceilalţi. Purta o uniformă de campanie, neagră, fără însemne.

― Mă tot frământă o întrebare, rosti Idaho. Mă bucur că m-ai chemat, fiindcă vreau să-ţi pun ţie această întrebare. Spune-mi Moneo, ce anume nu a ştiut să înveţe predecesorul meu?

Luat prin surprindere, majordomul îşi îndreptă brusc spatele. Ce întrebare nefirească pentru un Duncan! Să fi introdus, totuşi, tleilaxu vreo modificare la acest ghola?

― Ce te face să pui o întrebare ca asta? se miră el.

― Am gândit ca un fremen.

― Tu n-ai fost niciodată fremen.

― Am fost mai fremen decât îţi închipui. Stilgar, Naibul, mi-a spus odată că, probabil, m-am născut fremen, dar nu mi-am dat seama până nu am ajuns pe Dune.

― Şi ce se-ntâmplă când gândeşti ca un fremen?

― Îţi aminteşti că nu trebuie să te întovărăşeşti niciodată cu cineva alături de care n-ai vrea să mori.

Moneo îşi lăsă palmele mâinilor pe suprafaţa mesei. Un rânjet de lup deformă faţa lui Idaho.

― Atunci, ce cauţi aici? întrebă majordomul.

― Presupun că tovărăşia ta e dintre cele mai bune, Moneo. Şi mă întreb ce-l va fi îndemnat pe Leto să te aleagă drept tovarăşul lui cel mai apropiat.

― Am reuşit la încercarea lui.

― Aceeaşi cu cea la care a reuşit fiica ta?

Aşadar ştie că s-au întors, gândi Moneo. Asta însemna că Idaho avea informatoare printre Păstrăvărese... dacă nu cumva îl chemase, pentru a-l informa, chiar Împăratul-Zeu... Nu, mi s-ar fi adus la cunoştinţă.

― Încercările nu sunt niciodată identice, răspunse el. Eu a trebuit să străbat singur o cavernă-labirint, având asupra mea doar un săculeţ cu mâncare şi un flacon cu esenţă de mirodenie.

― Şi pentru care dintre ele ai optat?

― Cum? Oh... dacă vei fi pus la încercare, vei afla.

― Există un Leto pe care nu-l cunosc, declară brusc Idaho.

― Nu ţi-am spus-o şi eu?

― După cum există un Leto pe care nu-l cunoşti tu, continuă netulburat Duncan.

― Pentru că e persoana cea mai însingurată care a existat vreodată în univers.

― Nu mă lua cu poveşti despre toanele lui ca să-mi trezeşti simţăminte de simpatie.

― Toanele lui ... bine zici, făcu Moneo, dând din cap. Toanele Împăratului-Zeu sunt ca apele unui râu: molcome, când nimic nu li se ridică în cale, clocotitoare şi violente la cel mai mic semn de stavilă. Nu trebuie să i se stea în cale.

Idaho făcu ochii roată prin odaia scăldată în lumină, zăbovi cu privirea asupra uneia dintre ferestrele întunecate şi se gândi la apele îmblânzite ale Fluviului Idaho, care-şi urmau docile cursul, acolo, în noapte. Întorcând ochii spre Moneo, rosti:

― Ce ştii tu despre râuri?

― În tinereţe, am călătorit mult pentru el. Mi s-a întâmplat, printre altele, să-mi încredinţez viaţa unei ambarcaţii ca o coajă de nucă, pentru a coborî pe cursul unui rîu. Am traversat chiar şi o mare căreia nu i se zăreau ţărmurile.

Pe când vorbea, Moneo avu senzaţia că atinsese în treacăt ceva ţinând de un adevăr profund în legătură cu Domnul Leto. Senzaţia îl cufundă brusc într-un fel de reverie, amintindu-i de acea planetă îndepărtată, unde traversase marea, de la un ţărm la altul. În prima noapte de călătorie fusese furtună şi, de undeva, din măruntaiele vasului, răsunase tot timpul un "tuf-tuf-tuf-tuf-tuf' surd şi iritant, de motoare ce trudeau din greu. Stătuse tot timpul pe punte, împreună cu căpitanul, fascinat de acel zgomot mecanic care urca şi cobora asemenea munţilor de apă verde-neagră ce se înălţau şi treceau pe sub navă întruna şi-ntruna. Fiecare prăbuşire în gol a carenei spărgea apa de dedesubt, ca un pumn năprasnic. Era o mişcare dementă, o legănare isterică într-o ploaie de stropi, sus... sus, jos! Plămânii începuseră să-l doară de atâta spaimă înăbuşită. Asaltul necurmat al navei şi marea care încerca s-o doboare ― explozii asurzitoare de apa solidă, ore în şir, talazuri ce se spărgeau împroşcând spumă şi măturând puntea, în timp ce marea nu mai sfârşea... nu voia să sfârşească...

Da, exista într-adevăr o legătură cu Împăratul-Zeu.

El este, deopotrivă, furtuna şi nava..

Îl privi pe Idaho care stătea nemişcat, de partea cealaltă a mesei, în lumina rece din cameră. Nu i se clintea nici un muşchi, dar atitudinea sa indica o aşteptare avidă.

― Deci nu mă vei ajuta să învăţ ce n-au fost în stare să înveţe ceilalţi Duncani Idaho, rosti el în cele din urmă.

― Ba te voi ajuta.

― Atunci... ce anume n-am fost niciodată în stare să-nvăţ?

― Cum să ai încredere.

Idaho îşi îndreptă brusc spatele şi ochii săi aruncară scântei. Glasul îi răsuna aspru, răguşit:

― Mai degrabă s-ar putea zice că am avut prea multă încredere.

― Da, dar cum? veni, implacabilă, replica lui Moneo.

― Ce vrei să spui?

Moneo îşi lăsă mâinile în poală.

― Îţi alegi tovarăşii după felul în care sunt gata să lupte şi să moară pentru cauza pe care tu o consideri dreaptă. Alegi femei care să întregească imaginea masculinităţii tale. Nu laşi loc nici unei diferenţe care-ar putea veni din pură bunăvoinţă.

O mişcare în pragul uşii îl făcu să ridice ochii la timp pentru a o vedea intrând pe fiica sa. Siona se opri, cu o mână în şold.

― Ei, tată, văd că recurgi iarăşi la vechile tale trucuri.

Idaho întoarse brusc capul şi o privi surprins.

Moneo îşi examină pe îndelete fiica, în căutarea vreunui semn de schimbare. Siona se îmbăiase şi îmbrăcase o uniformă nouă ― negrul cu auriu al comandantelor de Păstrăvărese ―, dar faţa şi mâinile ei purtau încă urmele ordaliei din deşert. Slăbise şi avea pomeţii proeminenţi. Unguentele nu reuşeau să-i ascundă prea bine crăpăturile buzelor. Venele i se reliefau pregnant pe dosul mâinilor. Ochii ei păreau să fi îmbătrânit, iar expresia feţei era cea a cuiva care a gustat dintr-o cupă amară.

― V-am surprins o parte din conversaţie, mărturisi ea. Luă mâna din şold şi se duse încet spre capătul camerei. Cum îndrăzneşti să vorbeşti despre bunăvoinţă, tată?

Idaho observase şi el uniforma. Îşi ţuguie îngândurat buzele. Siona la comanda Păstrăvăreselor? Siona?!

― Îţi înţeleg obida, spuse Moneo. Cândva, am simţit acelaşi lucru.

― Serios?

Siona se apropie, oprindu-se chiar lângă Idaho, care continua s-o privească lung, cu un aer meditativ.

― Sunt nespus de bucuros să te văd în viaţă, rosti Moneo.

― Îmi închipui cât de satisfăcut eşti să mă vezi, bine mersi, în slujba Împăratului-Zeu, replică ea. Ai aşteptat atâta amar de vreme să ai un copil şi, iată! ― reuşita mea e deplină. (Se răsuci încet pentru a-şi etala uniforma.) Comandantă de Păstrăvărese. Comandanta unei armate alcătuite dintr-o singură persoană, dar, oricum, comandantă.

Moneo îşi sili glasul să adopte un ton calm şi profesional.

― Ia loc.

― Prefer să rămân în picioare, spuse Siona şi coborî ochii spre Idaho care-o privea de jos. Ahhh, Duncan Idaho, bărbatul hărăzit să-mi fie pereche! Nu găseşti că-i interesant, Duncan? Domnul Leto mi-a adus la cunoştinţă că voi fi încadrată în structura Comandamentului Păstrăvăreselor la momentul oportun. Până atunci, am în subordine o aghiotantă. O cunoşti pe o oarecare Nayla, Duncan?

Idaho încuviinţă cu o mişcare a capului.

― Zău? Poate că eu sunt singura care nu o cunosc. (Siona se întoarse către Moneo). Ce părere ai, tată? O cunosc sau nu?

Moneo ridică din umeri.

― Dar vorbeai de încredere, tată, făcu Siona. În cine are încredere influentul demnitar Moneo?

Idaho se uită la majordom, urmărindu-i reacţia. Chipul lui Moneo părea crispat de o emoţie înăbuşită. Mânie? Nu... altceva.

― Am încredere în Împăratul-Zeu, răspunse Moneo. Şi, în speranţa că veţi trage amândoi învăţămintele necesare, mă aflu aici pentru a va transmite dorinţele lui.

― Dorinţele lui! exclamă batjocoritoare Siona. Ai auzit, Duncan? Poruncile Împăratului-Zeu sunt, mai nou, dorinţe!

― Spune ce ai de spus, i se adresă Idaho lui Moneo. Ştiu că, orice-ar fi, tot nu avem de ales.

― Posibilitatea alegerii există întotdeauna, replică Moneo.

― Nu te uita în gura lui, Duncan, zise Siona. Cunoaşte o mulţime de şmecherii. Se aşteaptă, amândoi, să cădem unul în braţele celuilalt şi să aducem pe lume o mulţime de de-alde tata. Descendentul tău, taică-meu!

Moneo se făcu alb ca varul. Încleştă ambele mâini de marginea mesei şi se aplecă înainte.

― Sunteţi nişte neghiobi, amândoi! Dar am să-ncerc, totuşi, să vă salvez. Chiar şi fără voia voastră.

Idaho observă tremurul din obrajii lui Moneo, intensitatea privirii lui, şi fu în mod straniu mişcat.

― Nu-s armăsarul lui, zise, dar sunt dispus să te-ascult.

― Mare greşeală, comentă Siona.

― Ţine-ţi gura, femeie! se răsti Idaho.

Ochii Sionei scăpărară.

― Nu vorbi cu mine pe tonul ăsta, dacă nu vrei să-ţi înnod gâtul în jurul gleznelor!

Idaho înţepeni şi dădu să se întoarcă.

Moneo schiţă o strâmbătură şi-i făcu semn cu mâna să rămână pe loc.

― Te previn, Duncan, că probabil ar fi în stare s-o facă. Nici eu nu mă pot măsura cu ea şi cred că n-ai uitat cele întâmplate în galerie.

Idaho inspiră scurt, adânc, expiră încetişor, apoi i se adresă lui Moneo:

― Zi ce-ai de zis.

Siona se duse să se aşeze pe un capăt ar mesei şi-şi plimbă privirea de la tatăl ei la Idaho.

― Aşa mai merge, se învoi ea. Lasă-l să-şi spună vorba, dar nu-i da atenţie.

Idaho strânse din falci.

Moneo îşi desprinse degetele de pe marginea mesei, se lăsă uşor pe spate şi-i privi, rând pe rând.

― Sunt aproape pe terminate cu preparativele în vederea cununiei Împăratului-Zeu cu Hwi Noree. În ziua ceremoniei, n-aş vrea să fiţi prin preajmă, nici unul, nici celălalt.

Siona îi adresă o privire mirată.

― E ideea ta sau a lui?

― A mea! răspunse Moneo, şi o sfredeli cu privirea. N-ai nici un simţ al onoarei şi-al datoriei? N-ai învăţat nimic cât ai fost cu el?

― Oh, am învăţat tot ce-ai învăţat şi tu, tată. Şi mi-am dat cuvântul, pe care-l voi respecta.

― Cu alte cuvinte, vei prelua comanda Păstrăvăreselor?

― Oricând mi-o va încredinţa. Numai că, dragă tată, el e mult mai viclean decât tine.

― Unde vrei să ne trimiţi? întrebă Idaho.

― Presupunând că acceptăm să plecăm, adăugă Siona.

― Exisă un sătuc al fremenilor de muzeu, la marginea Sareerului, spuse Moneo. Îi zice Tuono. E o aşezare destul de plăcută, situajă chiar la poalele zidului. De partea cealaltă curge fluviul. Satul are fântână, iar mâncarea e bună.

Tuono? se miră Idaho. Numele îi era cunoscut.

― Pe vremuri, a existat un Bazin Tuono pe drumul spre Sietch Tabr, spuse el.

― Un loc unde nopţile-s lungi şi nu există distracţii, făcu Siona.

Idaho îi aruncă o privire pătrunzătoare, pe care ea i-o întoarse.

― Vrea să ne prăsim ca să-i facem pe plac Viermelui, zise ea. Iar Viermele vrea să mă vadă cu burta la gură, ca să dispună de noi vieţi pe care să le sucească şi să le pervertească. Mai degrabă am să-l văd eu crăpând, decât să-i dau satisfacţie!

Idaho îl privi năuc pe Moneo. Apoi întrebă:

― Şi dacă refuzăm să ne ducem?

― Eu cred că o să vă duceţi, răspunse Moneo.

Buzele Sionei avură o tresărire nervoasă.

― Duncan, ai fost vreodată într-un sat de-asta? Nu există nici un fel de confort, nici o...

― Am fost la Tabur, o întrerupse Idaho.

― Sunt sigură că Tabur e o metropolă pe lângă Tuono. Iubitul nostru Împărat-Zeu nu s-ar gândi niciodată să facă nunta într-un cătun cu colibe din chirpici! O, nu! E clar că Tuono trebuie să fie o aşezare de cocioabe mizerabile, în cel mai autentic stil fremen cu putinţă.

Idaho replică, fără a-şi lua ochii de la Moneo:

― Fremenii nu locuiau în cocioabe de chirpici.

― Ei şi? Cui îi pasă în ce decor îşi practicau culturile lor aiurite? rosti dispreţuitoare Siona.

Continuând să-l privească pe Moneo, Idaho spuse:

― Fremenii adevăraţi nu aveau decât un singur cult: cel al onestităţii personale. În ceea ce mă priveşte, sunt mai preocupat de aspectul onestităţii, decât de cel al confortului.

― De la mine, în orice caz, să nu te aştepţi la confort! rosti sec Siona.

― Nu aştept absolut nimic de la tine, zise Idaho. Când ar urma să plecăm spre acest Tuono, Moneo?

― Ai de gând să te duci? interveni Siona.

― Am de gând să iau în considerare bunele intenţii ale tatălui tău, spuse Idaho.

― Bunele lui intenţii! pufni Siona, rotindu-şi ochii de la Idaho la Moneo.

― Veţi pleca imediat, spuse Moneo. Am desemnat un detaşament de Păstrăvărese, sub comanda Naylei, care vă va escorta şi va rămâne la dispoziţia voastră, la Tuono.

― Nayla? făcu Siona. Vorbeşti serios? Va rămâne cu noi, acolo?

― Până în ziua cununiei.

Siona dădu încet din cap.

― În cazul ăsta, suntem de acord, zise.

― Mulţumeşte-te să vorbeşti numai pentru tine! se răţoi Idaho.

Siona zâmbi.

― Scuze... Îmi pot permite să-i adresez în mod oficial marelui Duncan Idaho cererea de a mă însoţi până la această mizeră garnizoană, unde va avea mare grijă să-şi ţină mâinile cât mai departe de persoana mea?

Idaho o privi pe sub sprâncene.

― Nu-ţi fă probleme în privinţa mâinilor mele, mârâi el, apoi, întorcându-se către Moneo, întrebă: E vorba de bunele tale intenţii, Moneo? De asta vrei să mă îndepărtezi?

― E vorba de încredere, interveni încă o dată Siona. În cine are taică-meu încredere?

― Voi fi silit să merg împreună cu fiica ta? insistă Idaho.

Siona se ridică în picioare.

― E clar că, ori acceptăm ori ne leagă şi ne duc acolo, vrem nu vrem, fără menajamente. Presupun că eşti în stare să-i citeşti asta pe faţă.

― Vasăzică, până la urmă, n-am de ales, făcu Idaho.

― Ai de ales ce-avem de ales cu toţii, mârâi Siona. Să murim acum sau mai târziu.

Idaho se încăpăţâna să-l privească insistent pe Moneo.

― Care-s, de fapt, adevăratele tale intenţii, Moneo? murmură el. Chiar nu vrei să-mi satisfaci curiozitatea?

― Curiozitatea le-a salvat multora viaţa, când orice altceva n-a mai funcţionat, răspunse Moneo. Încerc să-ţi salvez viaţa, Duncan. E pentru prima oară când încerc aşa ceva.

A fost nevoie de aproape o mie de ani pentru ca praful vechiului deşert plane­tar al Dunei să părăsească atmosfera şi să se lase prins în sol şi apă. De douăzeci şi cinci de secole, Arrakisul nu a mai cunoscut furtuna denumită suflă-nisip. O singură asemenea furtună putea să ridice douăzeci de miliarde de tone de praf, din care cauză cerul era deseori argintiu. Fremenii obişnuiau să spună: "Deşertul e un chirurg care des­prinde pielea pentru a scoate la iveală ce e dedesubt". Planeta şi locuitorii ei se compuneau din straturi. Straturi care puteau fi observate. Sareerul meu nu-i decât o umbră palidă a ceea ce a exis­tat cândva. Iar astăzi eu trebuie să fiu suflă ― nisip.

Jurnalele Furate

― I-AI TRIMIS LA TUONO fără să-mi ceri părerea? Mă uimeşti, Moneo! E mult de când n-ai mai avut o iniţiativă personală.

Moneo stătea la zece paşi de Leto, în penumbra din centrul criptei, cu capul plecat, făcând apel la toate artificiile pe care le cunoştea pentru a-şi împiedica tremurul, deşi era conştient că Împăratul-Zeu putea observa şi interpreta până şi asta. Era aproape miezul nopţii. Leto îl lăsase să aştepte ore în şir.

― Sper că nu te-am ofensat, Doamne, îngăimă majordomul.

― Mai degrabă m-ai amuzat, dar nu te grăbi să te bucuri din cauza asta. În ultima vreme nu prea mai fac deosebire între comic şi tragic.

― Iertare, Doamne, şopti Moneo.

― Ce fel de iertare ceri? Trebuie să cauţi tot timpul să fii judecat? Nu poţi avea universul tău propriu?

Moneo ridică ochii spre îngrozitorul chip încadrat de pliuri. E, deopotrivă, nava şi furtuna. Apusul soarelui există de sine stătător. Avu senzaţia că se afla în pragul unei revelaţii terifiante. Privirea Împăratului-Zeu îl sfredelea ca un burghiu încins, forând tot mai adânc.

― Doamne, ce-ar trebui să fac?

― Să crezi în tine.

Simţind că înlăuntrul lui ceva era pe cale să explodeze, Moneo bolborosi:

― Atunci, faptul că nu te-am consultat înainte de...

― Înţelept raţionament, Moneo! Sufletele meschine care caută să-i domine pe ceilalţi încep prin a distruge încrederea pe care aceştia ar putea s-o aibă în ei înşişi.

Cuvintele avură un efect devastator asupra lui Moneo. Percepu în ele acuzaţie, confesiune. Simţi că pragul acelei revelaţii înfricoşătoare, dar atât de mult dorite, se depărtează de el. Încercă să descopere vorbele potrivite pentru a-l face să revină, dar mintea refuză să-l ajute. Poate că, dacă l-ar fi întrebat pe Împăratul-Zeu...

― Doamne, dacă ai vrea doar să-mi împărtăşeşti gândurile Tale despre...

― Gândurile mele pier la contactul cu aerul!

Leto îl fixă cu privirea pe Moneo. Cât de stranii erau ochii majordomului, deasupra acelui nas acvilin, de Atreides ― ochi aritmici pe o faţă de metronom. Oare Moneo auzea acea pulsaţie ritmată ce anunţa: Vine Malky... Vine Malky... Vine Malky...?

Moneo fu cât pe ce să urle de desperare. Revelaţia pe care o presimţise... se spulberase cu totul! Îşi astupă gura cu amândouă mâinile.

― Universul tău e o clepsidră bidimesională, rosti acuzator Leto. De ce încerci să ţii în loc nisipul?

Moneo coborî mâinile şi suspină.

― Vrei să-ţi raportez situaţia pregătirilor pentru nuntă, Doamne?

― Nu fi plictisitor! Unde e Hwi?

― Păstrăvăresele o instruiesc în legătură cu...

― Ai consultat-o în privinţa pregătirilor?

― Da, Doamne.

― A fost de acord?

― Da, Doamne, dar mi-a reproşat că aspectul cantitativ al activităţilor mele este în detrimentul celui calitativ.

― Nu-i aşa că e formidabilă, Moneo? A observat agitaţia Păstrăvăreseior?

― Cred că da, Doamne.

― Gândul căsătoriei mele le tulbură.

― E motivul pentru care l-am îndepărtat pe Duncan, Doamne.

― De bună seamă. Iar pe Siona ai trimis-o cu el ca să...

― Doamne, ştiu că a trecut cu bine prin încercare şi că...

― Simte Poteca de Aur la fel de profund ca şi tine, Moneo.

― Atunci de ce mi-e frică de ea, Doamne?

― Pentru că pui raţiunea mai presus de orice.

― Dar nu cunosc raţiunea fricii mele!

Leto zâmbi. Era ca şi când ar fi scuturat zarurile într-un pahar de dimensiuni infinite. Emoţiile lui Moneo reprezentau o magnifică piesă de teatru, jucată pe o unică scenă. Dar, deşi păşea deseori pe marginea ei, majordomul nu reuşea niciodată s-o vadă!

― Moneo, de ce insişti să extragi felii din continuum? întrebă Leto. Când vezi întregul spectru, vrei ca o culoare să le domine pe toate celelalte?

― Doamne, nu te înţeleg!

Leto închise ochii, amintindu-şi nenumăratele prilejuri cu care auzise acest strigăt. Feţele se amalgamau, contopindu-se. Redeschise ochii pentru a le face să piară.

― Atâta timp cât va mai exista un singur om care să le vadă, culorile nu vor cunoaşte un sfârşit liniar, chiar dacă viaţa ta va sfârşit, Moneo.

― Ce sunt culorile despre care vorbeşti, Doamne?

― Continuumul, nesfârşitul, Poteca de Aur.

― Dar Tu vezi lucruri pe care noi nu le vedem, Doamne!

― Pentru că refuzaţi să le vedeţi!

Moneo lăsă bărbia în piept.

― Doamne, ştiu că evoluţia Ta a depăşit-o pe-a noastră, a restului omenirii. De asta te venerăm şi...

― Du-te dracului, Moneo!

Moneo înălţă brusc capul şi îl privi terorizat pe Leto.

― Civilizaţiile se prăbuşesc când puterea lor seculară le depăşeşte regulile! spuse Leto. De ce nu eşti în stare să înţelegi asta? Hwi înţelege.

― Ea e ixiană, Doamne. Poate că ea...

― E o Păstrăvăreasă! E aşa din născare, făcută să mă slujească. Nu! (Leto ridică o mână plăpândă pentru a-l împiedica pe Moneo să vorbească.) Păstrăvăresele sunt tulburate pentru că le-am numit mereu miresele mele, iar acum constată că o străină neiniţiată în ritul Siaynoqului îl cunoaşte mai bine decât ele.

― Cum să fie cu putinţă una ca asta, Doamne, când Păstrăvă...

― Ce tot baţi câmpii? Fiecare dintre noi vine pe lume ştiind cine este şi ce are de făcut.

Moneo deschise gura, dar o închise fără a pronunţa nici o vorbă.

― Copiii mici ştiu asta, urmă Leto. Abia după ce-i zăpăcesc de cap adulţii ajung să ascundă această cunoaştere până şi de ei înşişi. Sfâşie vălul, Moneo!

― Doamne... nu pot! bolborosi cu greutate Moneo, tremurând de spaimă. Nu am puterile Tale, cunoştinţele Tale despre...

― Destul!

Moneo amuţi. Tremura îngrozitor.

Leto reluă pe un ton împăciuitor:

― Linişteşte-te, Moneo. E-n regulă. Îţi cer prea mult şi abia acum văd cât eşti de obosit.

Treptat, tremurul majordomului se potoli. Moneo începu să respire adânc, cu lăcomie.

Leto spuse:

― Vor fi nişte schimbări în cununia mea fremenă. Nu vom mai folosi acverigile surorii mele, Ghanima. Le vom folosi pe ale mamei.

― Ale Doamnei Chani? Dar unde sunt acele acverigi, Doamne?

Leto se răsuci în car şi arătă cu mâna spre una dintre galeriile radiale din stânga sa, unde semiîntunericul abia lăsa să se întrevadă cele mai vechi catacombe ale Atreizilor de pe Arrakis.

― La locul ei de veci, în prima nişă. Vei lua de acolo acverigile, Moneo, şi le vei aduce la ceremonie.

Moneo scrută penumbra lugubră din galerie.

― Doamne... nu e profanare să...

― Uiţi. Moneo, cine trăieşte în mine, rosti Leto. Şi continuă cu glasul Chaniei: Am dreptul să fac ce vreau cu acverigile mele!

Moneo se făcu mic.

― Da, Doamne. Le voi aduce la Tabur în ziua...

― La Tabur? făcu Leto cu vocea lui obişnuită. Dar m-am răzgândit. Facem nunta la Tuono!

O civilizaţie se întemeiază, în cea mai mare parte, pe laşitate. Este atât de uşor să civilizezi propovăduind laşitatea. Diluezi factorii care ar putea încuraja cutezanţa. Limitezi exercitarea voinţei. Egalizezi apetiturile. Îngrădeşti orizon­turile. Decretezi o lege pentru flecare mişcare. Negi existenţa naosului. Îi în­veţi până şi pe copii să respire domol, îmblânzeşti.