Frank herbert

Jurnale Furate

IDAHO dădu în sfârşit de Moneo în lungul culoar subteran ce făcea legătura între complexele de est şi de vest ale Citadelei. Încă de când mijiseră zorii, cu două ore mai înainte, Idaho colindase prin Citadelă în căutarea majordomului. Abia acum îl zărise, destul de departe, în faţă, dar uşor de recunoscut după postură şi după veşnica lui uniformă albă. Moneo vorbea cu cineva aflat în interiorul unei intrări laterale.

Situat la cincizeci de metri sub pământ, coridorul cu pereţi de plastic chihlimbariu era luminat de licurigloburi sincronizate cu lumina zilei. Ventilaţia era asigurată printr-un sistem simplu şi eficient de mâneci de vânt, ce se înălţau ca nişte uriaşe siluete drapate pe piloni amplasaţi la suprafaţă. Acum, când soarele încălzise nisipurile, gurile tuturor mânecilor erau îndreptate spre nord pentru a capta aerul mai rece, atras de Sareer. Idaho simţi izul de cremene al adierii care venea din ventilatoare.

Ştia ce voia să reprezinte culoarul pe care îl parcurgea. Locul avea, într-adevăr, unele dintre caracteristicile vechilor sietchuri fremene. Coridorul era destul de larg pentru a permite trecerea Carului Regal. Tavanul boltit avea aspectul stâncii. Dar cele două şiruri de licuribenzi erau discordante. Idaho nu mai văzuse niciodată licuribenzi înaintea venirii sale la Citadelă; pe vremea lui erau considerate nepractice din cauza costurilor legate de energie şi întreţinere. Licurigloburile erau mai puţin complicate şi uşor de înlocuit. Dar Idaho îşi dăduse deja seama că, pentru Leto, puţine lucruri erau considerate nepractice.

Orice vrea Leto, are cineva grijă să-i furnizeze.

Gândul îi răsună rău prevestitor în minte pe când se îndrepta cu paşi mari spre Moneo.

Ca într-un sietch, de-a lungul coridorului se înşirau încăperi mici, fără uşi, cu intrările mascate doar de draperii roşcate ce se unduiau în curentul de aer. Idaho ştia că sectorul acesta era rezervat aproape în întregime cazării Păstrăvăreselor tinere. Recunoscuse, în trecere, o sală de adunare, cu anexe pentru depozit de arme, bucătărie, cantină, ateliere de întreţinere. Întrezărise şi alte lucruri, îndărătul unor draperii ce nu reuşeau să disimuleze prea bine, lucruri care-i alimentaseră furia.

Moneo se întoarse la auzul paşilor lui Idaho. Păstrăvăreasa cu care vorbea se retrase în interior, lăsând să cadă draperia, dar Idaho avu timp să observe figura, necunoscută lui, a unei femei între două vârste, cu o expresie autoritară.

Moneo înclină scurt capul când Idaho se opri la doi paşi de el.

― Gărzile mi-au spus că mă cauţi.

― Unde e, Moneo?

― Unde e cine?

Moneo îl măsură pe Idaho din cap până în picioare, observând că purta vechea uniformă Atreides ― tunica neagră, cu şoimul roşu pe piept. Cizmele înalte sclipeau de lustru. Era ceva ritual în ţinuta Duncanului.

Idaho trase aer pe nas, apoi rosti printre dinţi:

― Nu fă pe deşteptul cu mine!

Moneo îşi luă ochii de la pumnalul din teaca fixată la şoldul Duncanului. Părea o piesă de muzeu, cu mânerul acela bătut în pietre scumpe. Unde-l găsise Idaho?

― Dacă te referi la Împăratul-Zeu... începu majordomul.

― Unde-i?

Moneo păstră un ton blând:

― De ce eşti atât de grăbit să mori?

― Mi s-a spus că ai fost cu el.

― Ceva mai înainte, da.

― Dau eu de el, Moneo!

― Nu momentan.

Idaho îşi duse mâna la mânerul pumnalului.

― Va trebui să te forţez să vorbeşti?

― Nu te-aş sfătui.

― Unde... este?

― Mă rog, fiindcă insişti, e în deşert, cu Siona.

― Cu fiica ta?

― Mai cunoşti vreo altă Siona?

― Ce fac acolo?

― Domnul Leto o pune pe Siona la încercare.

― Când se întorc?

Moneo dădu din umeri. Apoi întrebă:

― De ce eşti furios, Duncan?

― În ce fel o pune la încer...

― Nu ştiu. Zi-i: pentru ce eşti aşa de întors pe dos?

― Mi-e silă de locul ăsta! De Păstrăvăresele astea! Întoarse brusc capul şi scuipă.

Moneo privi în direcţia din care venise Idaho, amintindu-şi cu ce mină se apropiase. Cunoscându-i pe Duncani, nu-i fu greu să-şi dea seama ce anume provocase furia acestuia.

― Duncan, rosti el, este perfect normal ca unele adolescente, ca şi unii adolescenţi de altfel, să simtă o atracţie fizică pentru fiinţe de acelaşi sex. Celor mai multe le va trece o dată cu vârsta.

― Ar trebui luate măsuri drastice!

― Dar asta face parte din moştenirea noastră.

― Drastice! Şi nu ştiu despre ce moştenire...

― Calmează-te. Încercarea de a reprima asemenea lucruri n-ar face decât să le sporească forţele.

Idaho îl străfulgeră cu privirea.

― Şi zici că nu ştii ce se întâmplă, acolo sus, cu propria ta fiică?

― Ţi-am spus că Siona e pusă la încercare.

― Dar ce-nseamnă asta?

Moneo îşi duse o mână la frunte şi oftă. Coborî mâna, întrebându-se de ce avea atâta răbdare cu acest ins nesăbuit şi periculos, cu acest om dintr-o altă eră.

― Asta înseamnă că s-ar putea ca Siona să moară acolo.

Idaho păru descumpănit, uitându-şi pentru o clipă furia.

― Cum poţi să îngădui...

― Să îngădui? Crezi că am de ales?

― Orice om are de ales!

Un zâmbet amar flutură pe buzele lui Moneo.

― Cum se face că eşti mai nechibzuit decât toţi ceilalţi Duncani?

― Ceilalţi Duncani! mârâi Idaho. Cum au murit acei ceilalţi, Moneo?

― Aşa cum murim cu toţii. Când ni se termină timpul acordat vieţii.

― Minţi! scrâşni Idaho şi degetele i se albiră pe mânerul pumnalului.

― Bagă de seamă, îl preveni Moneo fără a ridica glasul. Răbdarea mea are şi ea limite, mai ales într-un moment ca acesta.

― Locul ăsta-i o cocină! se răsti Idaho, gesticulând cu mâna liberă în direcţia culoarului. Există lucruri pe care n-am să le accept nici în ruptul capului!

Moneo privi în gol spre capătul coridorului pustiu.

― Trebuie să te maturizezi, Duncan. Trebuie.

Mâna lui Idaho se încleştă şi mai tare pe pumnal.

― Ce vrei să spui?

― Trecem printr-o perioadă critică. Trebuie evitat orice l-ar putea tulbura... orice.

Idaho clocotea, la limita violenţei, reţinut doar de un element descumpănitor din atitudinea lui Moneo. Totuşi, anumite cuvinte nu puteau fi trecute cu vederea.

― Să nu crezi că sunt vreun nenorocit de copil pe care să-l poţi tu...

― Duncan!

Era sunetul cel mai puternic pe care-l auzise vreodată Idaho din gura manieratului majordom. Surpriza făcu să şovăie mâna de pe pumnal, în timp ce Moneo continua:

― Când cerinţele cărnii sunt cele ale maturităţii, dar ceva te împiedică să ieşi din adolescenţă, pot apărea comportamente aberante. Eliberează-te!

― Mă... acuzi... pe... mine... de...

― Nu! Moneo arătă vag înspre coridor. Oh, îmi închipui ce vei fi văzut acolo, însă nu...

― Două femei îmbrăţişate într-un sărut pasional! Crezi că asta...

― Nu are absolut nici o importanţă. Tinereţea găseşte tot felul de căi pentru a-şi explora potenţialul.

Idaho începu să se balanseze pe călcâie, gata să explodeze.

― Mă bucur c-am aflat cine eşti, de fapt, Moneo.

― Foarte bine... Mai ales că şi eu am avut ocazia să aflu cine eşti... de mai multe ori.

Moneo urmări efectul acestor cuvinte care se insinuară în mintea lui Idaho, buimăcindu-l. Nici un ghola nu putea scăpa de fascinaţia pentru ceilalţi, cei care-l precedaseră.

Glasul lui Idaho fu doar o şoaptă răguşită.

― Ce-ai aflat?

― Învăţăminte preţioase, răspunse Moneo. Cu toţii ne străduim să evoluăm, dar, când ceva ne împiedică, ne putem transfera potenţialul spre suferinţă ― provocându-ne-o nouă înşine sau provocând-o altora. Cei mai vulnerabili sunt adolescenţii.

Idaho se aplecă spre Moneo.

― Eu vorbeam despre aspectul sexual!

― Fireşte.

― Mă acuzi pe mine de comportament adolescen...

― Exact.

― Ar trebui să-ţi retez...

― Mai ţine-ţi gura!

Replica lui Moneo nu avea forţa pe care o conferea Glasul adeptelor Bene Gesserit, dar se sprijinea pe o viaţă întreagă în funcţii de comandă. Idaho se pomeni redus la tăcere.

― Îmi pare rău, zise Moneo, dar nu-s tocmai în apele mele, când unica mea fiică...

Se întrerupse şi ridică din umeri.

Idaho inspiră adânc de două ori.

― Sunteţi nebuni de legat, cu toţii! Zici că fiica ta e în pericol de moarte şi, cu toate astea...

― Eşti un dobitoc! rosti cu voce tăioasă Moneo. Dac-ai şti cât de puţin înseamnă pentru mine preocupările tale meschine! întrebările tale stupide, interesele tale egoiste şi....

Se întrerupse din nou, clătinând din cap.

― Sunt îngăduitor numai pentru că ai probleme personale, zise Idaho. Dar dacă mai...

― Îngăduitor? Tu eşti îngăduitor?!

Moneo avea respiraţia întretăiată. Era prea mult!

Idaho rosti cu răceală:

― Am să-ţi iert aceste...

― Extraordinar! Baţi câmpii despre sexualitate şi iertare şi suferinţă... crezi că tu şi Hwi Noree....

― Las-o în pace pe Hwi!

― Sigur că da! S-o las în pace. Despre această suferinţă să nu vorbim! Împărtăşeşti cu ea un act sexual, dar nu te gândeşti nici o clipă la despărţire. Spune-mi, nefericitule, ce dai de la tine în cazul acesta?

Stupefiat, Idaho trase adânc aer în piept. Nu l-ar fi crezut niciodată pe liniştitul Moneo capabil de o asemenea vehemenţă. Dar acest atac personal... această ofensă nu putea fi...

― Ţi se pare că-s crud? îl interpelă majordomul. Te silesc să te gândeşti la lucruri pe care preferi să le eviţi. Ha! Domnul Leto a avut parte de cruzimi şi mai mari, şi numai de dragul cruzimii!

― Îi iei apărarea? Îl...

― Îl cunosc mai bine decât oricine!

― Se foloseşte de tine!

― Dar în ce scop?

― Aştept să-mi spui tu!

― E speranţa noastră supremă de perpetuare a...

― Perverşii nu perpetuează nimic!

Moneo vorbi cu voce domoală, dar vorbele sale avură darul să-l zdruncine pe Idaho:

― N-am să-ţi spun asta decât o singură dată. Homosexualii s-au numărat printre cei mai buni războinici din istoria noastră, trupe la care se apela în ultimă instanţă. Au dat cei mai buni preoţi şi cele mai bune preotese. Celibatul n-a fost rodul întâmplării în istoria religiilor. După cum nu este un rod al întâmplării faptul că adolescenţii sunt cei mai buni soldaţi.

― Asta-i perversitate!

― De acord. De mii şi mii de veacuri comandanţii militari au ştiut să tragă foloase din deplasarea pervertită a sexualităţii spre suferinţă.

― Asta face Marele Zeu Leto?

Cu aceeaşi voce blândă, Moneo răspunse:

― Violenţa înseamnă a pricinui şi a îndura suferinţă. O armată silită la asta de propriile ei impulsuri profunde este mult mai maniabilă.

― A făcut şi din tine un monstru!

― Ai zis că se foloseşte de mine. Ştiu, şi n-am nimic împotrivă, pentru că preţul pe care-l plăteşte el este mult mai mare decât ceea ce-mi cere mie.

― O incluzi şi pe fiica ta?

― Dacă el nu exclude nimic, cum aş cuteza s-o fac eu? Oh, sunt sigur că eşti în stare să înţelegi această trăsătură a Atreizilor. Toţi Duncanii înţeleg asta.

― Toţi Duncanii! Fire-ai afurisit să fii, n-am să mă las....

― Pur şi simplu, nu vă ţine cureaua să plătiţi preţul cerut de el, rosti sec majordomul.

Cu o singură mişcare fulgerătoare, Idaho smulse din teacă pumnalul şi se repezi la Moneo. Dar acesta fu şi mai rapid. Făcu un pas lateral şi-i puse piedică lui Idaho, care zbură la podea. Idaho se răsuci repede, rostogolindu-se, şi dădu să sară în picioare, dar, brusc, şovăi dându-şi seama ca încercase să atace un Atreides. Moneo era Atreides. Gândul îl paraliză.

Moneo, nemişcat, coborî ochii spre el. O stranie expresie de mâhnire era întipărită pe chipul majordomului.

― Dacă vei vrea să mă ucizi, Duncan, rosti el, încearcă s-o faci pe furiş şi pe la spate. Aşa, ai avea o şansă de reuşită.

Idaho se ridică într-un genunchi, puse talpa celuilalt picior pe sol, dar rămase pe loc, cu pumnalul în mână. Moneo acţionase atât de rapid, atât de elegant... de degajat! Îşi drese glasul.

― Cum ai...

― S-a ocupat de evoluţia noastră vreme foarte îndelungată, Duncan. A întărit mult capacităţile noastre: Ne-a cultivat viteza, inteligenţa, autocontrolul, sensibilitatea. Tu eşti... tu eşti doar un model vechi.

Ştiţi ce spun adesea luptătorii de gherilă? Susţin că mişcarea lor este invulnerabilă la războiul economic deoarece ei nu posedă economie, nu sunt decât nişte paraziţi ai celor pe care vor să-i răstoarne. Nefericiţii! Nu-şi dau seama că refuză pur şi simplu să recunoască moneda cu care vor fi siliţi să plătească în cele din urmă. Procesul este inexorabil în degenerescenţa sa. Poate fi observat repetându-se în socie­tăţile sclavagiste, în statele bunăstării sociale, in religiile dominate de caste, în birocraţiile socializante ― în orice sistem care crează şi întreţine depen­denţe. Fii prea mult timp parazit şi nu mai poţi trăi fără o gazdă!

Jurnalele Furate

LETO ŞI SIONA petrecură toată ziua în umbra dunelor, deplasându-se doar când soarele îşi schimba poziţia. Leto o învăţă pe Siona cum să se adăpostească de canicula amiezii sub o pătură de nisip, dar pe locul în care se aflau, la nivelul rocii, între dune, căldura nu ajunse nici o clipă să devină insuportabilă.

Pe la mijlocul după-amiezii, Siona se apropie de Leto în căutarea căldurii, pe care el şi-o ştia excesivă în ultima vreme.

Nu vorbiră decât sporadic. El îi povesti despre minunăţiile fremene ce dominaseră cândva aceste meleaguri. Ea încercă să-i smulgă informaţii secrete despre el însuşi.

La un moment dat, el îi spuse:

― Poate c-o să ţi se pară ciudat, dar aici, în deşert, am cel mai mult sentimentul că sunt om.

Cuvintele lui nu reuşiră s-o facă pe deplin conştientă de vulnerabilitatea ei umană şi de faptul că s-ar fi putut să-şi piardă viaţa aici. Chiar şi când rămânea mai mult timp tăcută, Siona nu îşi punea masca distraiului.

Leto cunoştea motivaţia inconştientă a acestei omisiuni, dar îşi dădea seama că ar fi fost inutil să-i atragă atenţia în mod. direct.

Spre seară, când frigul nopţii începea deja se învăluie dunele, o desfătă cu cântece ale Lungii Băjenii pe care Istoria Orală nu le păstrase. Îl bucură faptul că Siona aprecie în mod deosebit una dintre piesele lui pereferate, "Marşul lui Liet".

― Melodia e într-adevăr foarte veche, spuse el. Datează din epoca prespaţială a Vechii Terra.

― Vrei s-o mai cânţi o dată?

El alese unul dintre cei mai buni baritoni, un artist care trăise cu milenii în urmă şi făcuse nenumărate săli pline.

"Zidul trecutului iremediabil pierdut

Mă ascunde de străvechea cascadă

Unde se prăvălesc apele toate!

Iar jocuri de spumă

Sapă grote în lut

Sub al torentului vuiet".

Când el termină, Siona păstră câteva clipe de tăcere, apoi spuse:

― Ciudate cuvinte pentru un cântec de marş.

― Celor din vechime le plăceau fiindcă puteau să le disece.

― Să le disece?

― Înaintea venirii strămoşilor noştri fremeni pe această planetă, noaptea era vremea poveştilor, a cântecelor şi-a poeziei. În epoca Dunei însă toate acestea aveau loc în aşa-zisul fals întuneric ― penumbra ce domnea în sietch pe durata zilei. Noaptea, fremenii puteau ieşi la suprafaţă şi porni la drum... aşa cum facem şi noi acum.

― Dar ai spus să disece.

― Ce-nseamnă cântecul pe care l-ai auzit?

― Ei... un cântecel, acolo.

― Siona!

Ea percepu mânia din vocea lui şi rămase tăcută.

― Planeta asta este copilul viermelui, o avertiză el, iar acel vierme sunt eu.

Siona răspunse cu surprinzătoare indiferenţă:

― Atunci, spune-mi tu ce înseamnă.

― Insecta nu este mai independentă de roiul ei, decât noi de trecutul nostru, rosti Leto. Grotele există iar mesajele sunt înscrise, toate, în spuma torentelor.

― Prefer cântecele de dans, zise ea.

Replica era obraznică, dar Leto decise să o considere ca pe o schimbare a subiectului de discuţie. Se apucă să-i vorbească Sionei despre dansul de nuntă al femeilor fremene, ale cărui mişcări fuseseră inspirate de vârtejurile de praf ridicate de "dracii-de-vânt" ai deşertului. Leto se mândrea cu darul lui de povestitor şi, observând aerul captivat cu care îl asculta Siona, îşi dădu seama că aceasta putea să-şi imagineze uşor acele femei de mult dispărute, ale căror plete negre se roteau şi săltau după ritmurile străvechi, în viziunea lui lăuntrică.

Întunericul aproape că îi învăluise când termină de povestit.

― Vino, spuse el. Dimineaţa, şi seara rămân încă prielnice umbrelor. Să vedem dacă mai împărtăşim şi cu alţii deşertul nostru.

Siona îl urmă până pe creasta dunei, de unde scrutară împreună deşertul ce se întuneca. Nu văzură decât o pasăre, la mare înălţime, atrasă desigur de mişcările lor. După forma ei şi vârfurile răsfirate ale aripilor, Leto recunoscu un vultur şi i-o spuse Sionei.

― Dar cu ce se hrănesc? întrebă ea.

― Cu orice vietate moartă sau pe moarte.

Răspunsul o şocă pe Siona, care rămase cu ochii la ultimele raze de soare ce poleiau aripile păsării solitare.

Leto forţă nota:

― Mai sunt unii care se aventurează în Sareerul meu. Uneori, câte un fremen de muzeu se depărtează prea mult şi se rătăceşte. Fremenii de muzeu nu mai sunt buni de nimic altceva decât de ritualuri. Şi-apoi, mai există şi zonele de la marginea deşertului sau resturile prăzilor abandonate de lupii mei.

La aceste cuvinte, ea îi întoarse brusc spatele, dar nu înainte de a-i lăsa timp să observe durerea care încă o mistuia. Încer­carea devenea dură pentru Siona.

― Un deşert nu prea dă dovadă de îndurare în timpul zilei, continuă Leto. E un alt motiv pentru a călători noaptea. În percepţia vechilor fremeni, imaginea zilei era cea a nisipului spulberat de vânt care-ţi acoperă urmele paşilor.

Ochii Sionei străluceau de lacrimi reţinute când îşi întoar­seră privirea spre el, dar expresia feţei era calmă.

― Ce forme de viaţă mai există pe-aici în ziua de azi? în­trebă ea.

― Vulturii, câteva creaturi nocturne, o mână de plante rămase din vremurile apuse, vietăţi mărunte care trăiesc sub nisip.

― Atât?

― Da.

― De ce?

― Pentru că aici s-au născut iar eu nu le îngădui să cunoască nimic mai bun.

Era aproape întuneric. Nu mai pâlpâia decât acea ultimă geană de lumină care învăluie brusc deşertul înainte de căderea nopţii. Leto iscodi chipul Sionei în această clipă de palidă luminozitate şi-şi dădu seama că ea încă nu înţelesese celălalt mesaj al cuvintelor sale. Ştia însă că acel mesaj nu era pierdut, că adăsta în ea, fremătând.

― Umbre, murmură ea, cu gândul la cele spuse de el mai înainte. Te aşteptai să vezi ceva când am urcat aici?

― Oameni, poate, în depărtare. Nu se ştie niciodată.

― Ce oameni?

― Ţi-am spus adineaori.

― Şi ce-ai fi făcut dacă observai vreunul?

― Datina fremenă era de a considera ostili orice oameni aflaţi la distanţă, până ce nu aruncau în sus un pumn de nisip.

În timp ce rostea aceste cuvinte, noaptea se aşternu asupra lor ca o mantie.

Siona deveni o siluetă spectrală în licărul subit al stelelor.

― Un pumn de nisip? se miră ea.

― Gestul avea o semnificaţie profundă. Însemna: "Împărtă­şim aceeaşi povară. Nisipul e singurul nostru duşman. Este ceea ce bem. Mâna care ţine nisip nu ţine o armă". Înţelegi?

― Nu!

Tonul ei avea o rea-voinţă provocatoare.

― Ai să-nţelegi, rosti el.

Fără o vorbă, Siona porni în lungul crestei arcuite a dunei, depărtându-se de el cu o risipă de energie care-i trăda furia. Leto se luă încet după ea, interesat dintr-o dată de faptul că Siona alesese în mod instinctiv direcţia bună. S-ar fi zis că amintirile fremene începuseră să se trezească în cugetul ei.

În locul unde duna cobora pentru a interesecta alta, Siona se opri să-l aştepte. Leto observă că obrăzarul distraiului ei continua să spânzure liber, dar încă tot nu era momentul s-o dojenească pentru neglijenţă. Unele procese inconştiente tre­buiau lăsate să-şi urmeze făgaşul firesc.

Când ajunse alături de ea, îl întrebă:

― Direcţia asta e la fel de bună ca oricare alta?

― Dacă nu te abaţi de la ea, răspunse el.

Siona ridică ochii spre stele şi el o văzu căutând şi identificând Arătătoarele, reperele ce îngăduiseră strămoşilor ei fremeni să se orienteze în aceste ţinuturi. Îsi dădu seama că era vorba de un reflex mai degrabă intelectual. Încă nu ajunsese să accepte celelalte forţe care operau înlăuntrul ei.

Leto se înălţă pe segmentele anterioare pentru a cerceta mai bine orizontul in lumina stelelor. Înaintau uşor spre nord-vest, pe o linie care, odinioară, trecând peste Lanţul Habbanya şi pe lângă Peştera Păsărilor, traversa ergul sub Scutul Fals Vest pentru a ajunge la Pasul Vânturilor. Astăzi însă nu mai exista nici unul dintre aceste puncte de reper. Adulmecă un vânticel răcoros, cu iz de silex şi mai multe urme de umiditate decât i-ar fi fost lui pe plac.

Din nou, Siona o luă înainte ― ceva mai încet de această dată şi ridicându-şi din când în când privirea spre stele pentru a se asigura că nu se abătea de la rută. Se încrezuse în Leto pentru a-i confirma direcţia, dar acum se orienta singură. El percepu tulburarea dindărătul atitudinii ei prudente şi ştiu ce se petrecea cu ea. Siona începea să resimtă acea intensă loialitate faţă de tovarăşul de drum, pe care oamenii deşertului se bizuiseră dintotdeauna.

O ştim amândoi, se gândi el. Cel ce se desparte de tovarăşii lui se pierde printre dune şi stânci. Cel ce se aventurează de unul singur în deşert e un om mort. Numai viermele poate trăi singur aici.

O lăsă să i-o ia mult înainte, pentru ca scrâşnetul nisipului la trecerea lui să-i fie Sionei cât mai puţin perceptibil. Trebuia ca ea să se concentreze asupra aspectului său uman. Conta pe loialitatea care avea să lucreze în favoarea lui. Totuşi, Siona era îndărătnică, plină de furie înăbuşită ― mai rebelă decât toţi cei pe care el îi pusese la încercare pană acum.

În timp ce aluneca în spatele ei, se apucă să-şi revizuiască mental programul genetic, stabilind ce avea de făcut pentru a o înlocui în cazul în care avea să eşueze.

Pe măsură ce noaptea înainta, Siona mergea din ce în ce mai încet. Prima Lună se afla sus pe cer, iar a Doua Lună urcase deja deasupra orizontului când Siona se opri pentru a-şi trage sufletul şi a mânca.

Leto fu bucuros de popas. Frecarea de suprafaţa nisipului favorizase o oarecare predominantă a viermelui şi atmosfera din jurul lui era impregnată de exalaţiile chimice datorate ajustărilor sale termice. Ceea ce el numea compresorul său de supra-alimentare cu oxigen se descărca încetul cu încetul, făcându-l să devină acut conştient de fabricile de proteine şi se resursele de aminoacizi pe care eul vermicular le dobândise pentru a se adapta la relaţiile placentare cu celulele umane. Deşertul accelera mişcarea către metamorfoza finală.

Siona se oprise lângă creasta unei dune în formă de stea.

― E adevărat că te hrăneşti cu nisip? întrebă ea când Leto ajunse în dreptul ei.

― E adevărat.

Ea scrută roată orizontul glazurat de chiciura lunilor.

― De ce n-am luat cu noi un emiţător de semnale?

― Am vrut să înveţi ce înseamnă bunurile posedate.

Siona se întoarse spre el. Leto simţi în obraji răsuflarea ei. Pierdea prea multă umiditate în aerul uscat. Încă tot nu-şi amintea de avertismentul lui Moneo. Lecţia avea să fie cu atât mai aspră, fără doar şi poate.

― Nu te mai înţeleg chiar deloc, zise ea.

― Şi totuşi, te afli aici tocmai pentru a înţelege.

― Eşti convins?

― Altminteri, cum mi-ai putea oferi ceva preţios în schimbul a ceea ce-ţi dau eu?

― La urma urmei, ce-mi dai? izbucni ea cu o voce în care îi răzbătea tot amarul, plus o fărâmă din aroma de mirodenie a concentratului pe care-l mâncase.

― Îţi dau această posibilitate de a fi singură cu mine, de a împărtăşi cu mine, iar tu petreci acest timp cu nepăsare. Îl iroseşti.

― Ce-i cu bunurile posedate?

Leto percepu oboseala din glasul ei. Mesajul apei începea să urle în trupul Sionei.

― Acei fremeni de demult erau minunat de vii, spuse el. Frumosul, în ochii lor, se limita la util. N-am cunoscut nici măcar un singur fremen hrăpăreţ.

― Ce trebuie să înţeleg din asta?

― Pe vremuri, tot ce luai cu tine în deşert era necesar şi nu luai nimic altceva. Existenţa ta nu mai este independenta de bunurile materiale pe care le posezi, Siona, altfel nu ai fi întrebat de ce n-am luat cu noi un emiţător.

― De ce n-ar fi un emiţător ceva necesar?

― Pentru că n-ar putea să te înveţe nimic.

Leto se puse în mişcare, ocolind-o pe Siona şi pornind mai departe, în direcţia indicată de Arătătoare.

― Vino. Să profităm de restul nopţii.

Ea se grăbi să-l ajungă din urmă şi începu să meargă la nivelul pliurilor care-i încadrau faţa.

― Ce-o să se-ntâmple dacă nu învăţ nimic din afurisita asta de lecţie pe care vrei să mi-o dai?

― Probabil că vei muri.

Răspunsul lui o reduse la tăcere pentru o bucată de vreme. Continuă să păşească alături de el, aruncându-i doar în răstimpuri câte-o privire piezişă, ignorându-i corpul de vierme, concentrându-se doar la rămăşiţele vizibile ale umanităţii sale. Într-un târziu, zise:

― Păstrăvăresele mi-au spus că tu ai ordonat împerecherea din care m-am născut.

― Aşa este.

― Tot ele spun că ţii socoteala tuturor acestor încrucişări între Atreizi, pe care le impui pentru propriile tale scopuri.

― Şi asta-i adevărat.

― Înseamnă că Istoria Orală nu minte.

― Credeam că ai o încredere oarbă în Istoria Orală!

Siona nu se lăsă distrasă.

― Şi dacă vreunul din noi se împotriveşte combinaţiei ordonate de tine?

― Îngădui destulă libertate, atâta vreme cât copiii pe care i-am comandat se vor naşte.

― Comandat?

Siona era revoltată de-a binelea.

― Asta e realitatea, replică el.

― Nu poţi să ni te vâri până şi-n dormitoare sau să ne urmăreşti în fiecare clipă a existenţei noastre! De unde ştii că ţi se execută comenzile?

― Ştiu.

― În cazul ăsta ştii şi că eu nu-ţi voi executa nici o asemenea comandă!

― Ţi-e sete, Siona?

Ea tresări.

― Ce?

― Când omului îi este sete, vorbeşte despre apă, nu des­pre sex.

Dar Siona tot nu-şi acoperi gura cu masca distraiului şi Leto gândi: Atreizii au fost întotdeauna pătimaşi, chiar şi în detri­mentul raţiunii.

Două ore mai târziu, părăsiră ţinutul dunelor pentru a coborî într-un şes de piatră şi grohotiş, măturat de vânt. Siona continuă să meargă pe lângă Leto, înălţându-şi din timp în timp ochii înspre Arătătoare. Ambele luni se aflau acum aproape de linia orizontului şi lumina lor proiecta umbre lungi în spatele fiecărui bolovan.

Sub anumite aspecte, Leto găsea traversarea unor locuri ca acesta mai plăcută decât străbaterea dunelor. Piatra era mai bună conducătoare de căldură decât nisipul. Îi îngăduia să-şi aplatizeze cea mai mare parte a corpului pe sol, facilitând astfel procesele chimice din organismul său. Pietrişul şi chiar bolovanii nu-l stânjeneau nicidecum.

Siona, în schimb, înainta mult mai greu pe acest teren şi, în câteva rânduri, fu cât pe ce să-şi scrântească gleznele.

Leto ştia că întinderile plate puteau pune la grea încercare pe omul neobişnuit cu ele. Aflându-se prea aproape de sol, nu vedea decât o imensă pustietate, un tărâm sinistru, mai ales în lumina lunii: dune în depărtare ― dar depărtarea nu părea să se micşoreze nici o clipă în timp ce călătorul înainta ― şi altceva nimic, nicăieri, decât vântul aparent veşnic, pietre şi, când ridica ochii, oceanul de stele. Acesta era deşertul deşertului.

― Aici a dobândit muzica fremenă impresia ei de singurătate eternă, rosti el, aici, nu pe crestele dunelor. Aici ajungi să crezi cu adevărat că paradisul trebuie să fie clipocitul apei curgătoare şi păsuirea ― orice păsuire ― de bătaia neîncetată a vântului.

Dar nici asta nu-i aduse aminte Sionei de existenţa obrăzarului. Leto începea să-şi piardă speranţa.

Dimineaţa îi găsi departe, în inima imensului şes.

Leto se opri lângă trei bolovani enormi, aglutinaţi, dintre care unul era mai înalt chiar decât vârful spinării sale. Siona se rezemă o clipă de trupul lui, gest ce avu darul să reînvie puţin speranţele lui Leto. Dar ea se desprinse repede şi se căţără pe bolovanul cel mai înalt. O privi cum se învârtea într-o parte şi-n alta, examinând peisajul.

Chiar şi fără a se înălţa să privească, Leto ştia ce vedea ea: nori de nisip, ca o negură în zare, ascunzând soarele care răsărea. În rest, numai întinderea plată... şi vântul.

Solul, sub el, se răcise brusc în frigul matinal al deşertului. Din cauza frigului, aerul era mai uscat şi, ca atare, mai plăcut pentru el. Fără Siona, şi-ar fi văzut mai departe de drum, dar ea era în mod vizibil epuizată. Se rezemă iarăşi de el, după ce coborî de pe bolovan, şi abia după vreun minut Leto îşi dădu seama că ea asculta ceva.

― Ce auzi? o întrebă.

― Vuieşte ceva înlăuntrul tău, răspunse ea cu voce îngreunată de somn.

― Focul nu se stinge niciodată cu totul.

Răspunsul stârni brusc interesul Sionei, care-i părăsi flancul şi veni să-l privească în faţă.

― Focul?

― Orice creatură vie posedă un foc lăuntric, mai molcom sau mai intens. Al meu este extrem de intens.

Siona de zgribuli, strângându-şi umerii cu braţele în­crucişate.

― Înseamnă că nu simţi deloc frigul de-aici? întrebă ea.

― Nu, dar văd că tu îl simţi, răspunse el. Îşi retrase un pic faţa din gluga plisată şi formă o adâncitură în partea de jos a primului segment. E aproape ca un hamac, rosti el, arătând cu ochii în partea de jos. Ghemuieşte-te acolo şi-ai să te încălzeşti.

Siona dădu curs invitaţiei fără nici o şovăială.

Deşi o pregătise pentru asta, Leto fu mişcat de această dovada de încredere. Trebui să lupte împotriva unui sentiment de compasiune mai puternic decât tot ce avusese prilejul să simtă până a o cunoaşte pe Hwi. În cazul de faţă însă, îşi spuse el, nu putea fi loc pentru compasiune. Siona dădea semne clare că probabil n-avea să supravieţuiască încercării. Trebuia să se resemneze cu acest gând.

Siona îşi ascunse faţa în îndoitura braţului, închise ochii şi adormi.

Nimeni n-a adunat atâtea zile trecute câte am adunat eu, îşi reaminti Leto.

Din punctul de vedere general uman, ştia că tot ce era pe cale să facă nu putea părea decât crud şi nemilos. Era obligat acum, pentru a se fortifica, să se refugieze în amintirile sale, cu precădere în cele referitoare la greşeli ale trecutului nostru comun. Accesul direct la erorile comise de oameni era, în acest moment, principala sa forţă. Cunoaşterea acestor erori îi permitea să elaboreze măsuri corective pe termen lung. Trebuia să fie în permanenţă conştient de consecinţe. Dacă acestea rămâneau ascunse sau dacă le rata, lecţiile erau, şi ele, ratate.

În mod paradoxal însă, cu cât se apropia de transformarea în vierme de nisip, cu atât mai greu îi venea să ia decizii pe care alţii le-ar fi considerat inumane. Cândva, putuse face acest lucru cu uşurinţă. Dar, pe măsură ce pierdea din umanitate, constata că era năpădit de tot mai multe şi mai multe griji omeneşti.

În leagănul trecutului nostru, stau întins pe spate, într-o peşteră atât de joasă şi strâmtă, încât, pentru a pătrunde în ea, a trebuit să-mi contorsionez trupul, nu doar să mă târăsc. Acolo, la lumina jucăuşă a unei făclii cu răşină, am desenat, pe pereţi şi pe tavan, creaturile vânătorii şi sufletele poporu­lui meu. Ce iluminare, să priveşti înapoi, printr-un cerc perfect, la acea luptă străveche pentru momentul vizibil al sufletului! Întregul timp vibrează la acest strigăt: "Iată-mă!" Cu spiritul îm­bogăţit de cunoaşterea artiştilor-titani care au venit mult mai pe urmă, privesc amprentele de mâini şi liniile fluide trasate pe piatră cu bucăţi de cărbune şi pigmenţi vegetali. Cât de mult mai mult suntem decât nişte simple eveni­mente mecanice! Şi atunci eul meu anticivic întreabă: "De ce oare nu vor să părăsească peştera?"