Franz Kafka

Aici au intervenit însoţitorii mei; explicau anume că sosisem la Viena ca să mă înscriu la cursurile unei şcoli de agricultură din apropierea oraşului; acum se vădea că aş fi avut vreme pentru aşa ceva, şi. Ei vroiau să mă trimită într-acolo şi din milă, văzând starea în care mă aflam. Eu înţelegeam despre ce era vorba, am mers totuşi cu ei până la gară, probabil pentru că nădăjduiam că arătându-mi astfel atât de serios intenţia de a pleca aveam să-ţi fac impresie. Am ajuns deci cu toţii la gara din apropiere, însă atunci s-a constatat că uitasem numele locului unde ar fi trebuit să se găsească şcoala. Ne-am oprit în faţa pancartelor cu orarul trenurilor, mereu subliniau cu degetul numele gărilor şi mă întrebau, dacă nu cumva e asta sau cealaltă, dar nu era niciuna din ele.

În vremea asta puteam să te privesc puţin; de altfel îmi era cu totul indiferent cum ară tai, nu mă interesau decât cuvintele tale. Nu semănai de loc cu tine însăţi, în orice caz erai cu mult mai brună, cu faţa slabă, cu obrajii atât de rotunzi încât s-ar fi zis că n-ai fi reuşit să fii atât de aspră. (Dar era chiar asprime în realitate?). Ciudat lucru, taiorul tău era din aceeaşi stofă cu costumul meu, era chiar foarte bărbătesc, şi nu mi-a plăcut de fapt de loc. Mi-am amintit după aceea de un pasaj dintr-o scrisoare (versul dvoje saty măm a pfece slusne vypadam *) şi atât de mare era puterea vorbelor tale asupra mea, încât din clipa aceea vestmintele tale mi-au plăcut foarte mult.

Dar acum a venit sfârşitul; însoţitorii mei răsfoiau mai departe în mersul trenurilor, noi şedeam mai la o parte şi ne târguiam încă. Ultima fază a tratativelor se desfăşura cam în felul acesta: a doua zi era duminică; pentru tine era oribil şi de neînţeles cum mi-aş fi putut închipui eu că ai avea timp pentru mine într-o zi de duminică. În sfârşit însă, s-ar fi părut că ai cedat, şi mi-ai spus că ai să-ţi rezervi pentru mine patruzeci de minute. (Partea cea mai îngrozitoare din toată discuţia asta nu erau desigur cuvintele, ci fondul, inutilitatea întregului, şi argumentul neîncetat exprimându-se prin tăcerea ta: „Nu vreau să vin, la ce-ar mai ajuta dac-aş verii?") când însă aveai să ai libere aceste patruzeci de minute, n-am mai putut afla de la tine. Nu ştiai; în ciuda faptului că păreai să te gândeşti cu toată încordarea, nu puteai să-mi spui nimic sigur. În cele din urmă te-am întrebat: „Atunci poate va trebui să te aştept toată ziua?" – „Da", ai spus tu şi te-ai întors spre un grup de persoane care stăteau acolo, aşteptându-te. Înţelesul acestui răspuns era că n-aveai să vii deloc şi că singura concesie pe care mi-ai fi putut-o face era să-mi dai voie să te aştept. „N-am să aştept", am spus eu încet, şi pentru că am crezut că nu m^ai auzit, şi pentru că acesta era singurul meu atu, ţi-am strigat-o desnădăjduit, în urma ta. Dar ţie ţi-era indiferent, nu-ţi mai băteai capul cu mine. Şi, în-

* N-am decât două hăinuţe, şi totuşi ce drăguţ arăt (cehă).

Tr-un fel sau altul, m-am îndepărtat, clătinându-mă pe picioare, îndreptândumă îndărăt spre oraş.

Însă două ore mai târziu au sosit scrisori şi flori, bunătate şi alinare.

Al tău, F.

Miercuri.

Cele două scrisori au sosit împreună, la amiază; sunt aici, nu pentru ca să fie citite, ci ca să fie desfăcute, să-ţi culci faţa în ele şi să-ţi pierzi minţile. Însă acum se vădeşte că e bine când ţi le-ai pierdut aproape cu totul, căci ce ţi-a mai rămas din ele, poţi să mai ţii pe lângă tine cât mai mult. Şi acum iată ce spun cei 38 de ani ai mei evreieşti în faţa celor 24 creştini ai tăi.

Cum adică? Şi unde sunt toate legile lumii şi întreaga poliţie cerească? Ai treizeci şi opt de ani şi eşti mult mai istovit decât te-ar fi putut epuiza trecerea anilor. Sau mai exact, nu eşti istovit de loc, ci neliniştit, ţi-e frică să faci şi un singur pas pe pământul care ţi se încreţeşte sub picioare, şi din cauza asta stai, la drept vorbind, toată vremea cu amândouă picioarele în acelaşi timp în aer; nu eşti istovit, ci te temi doar de oboseala groaznică, cea care are să urmeze acestei nelinişti groaznice şi (eşti în fond evreu şi ştii ce înseamnă spaima) care-ţi aduce în minte privirea fixă a idiotului, în cel mai bun caz, idiotul de acolo, din grădina ospiciului de nebuni din spatele pieţei Carol.

Bun, deci asta ar fi situaţia ta. În câteva bătălii tot ai luptat şi tu, şi prin asta ţi i-ai făcut nefericiţi şi pe prieteni şi pe duşmani (şi n-aveai decât prieteni, oameni buni, de treabă, nici un duşman); în felul acesta ai şi ajuns un infirm, unul din cei care încep să tremure şi în faţa unui pistol jucărie; şi acum, acum deodată, te simţi de parcă ai fi chemat la marea luptă care să elibereze lumea întreagă. Un lucru ca acesta ar fi cât se poate de ciudat, nu?

Gândeşte-te şi la asta: poate epoca cea mai frumoasă din viaţa ta, despre care, la urma urmei, nici n-ai vorbit vreodată cu cineva până acum, au fost, acum doi ani, cele opt luni pe care le-ai petrecut într-un sat, când îţi spuneai că ai terminat cu toate, te mărgineai numai la ceea ce era în tine sigur, dincolo de orice îndoială, erai liber, fără scrisori, fără legătura poştală cu Berlinul care durase cinci ani de zile, sub scutul bolii tale, şi, în totul, fără să mai fii obligat să mai schimbi prea multe în tine însuţi, doar să trasezi cu o mână mai fermă vechile contururi strimte ale fiinţei tale (la faţă, sub părul acesta încărunţit, abia dacă te-ai schimbat de la vârsta de şase ani încoace).

Că acela n-a fost sfârşitul ai constatat, din nefericire, în ultimul an şi jumătate; mai jos de atât n-ai putea să mai cazi (scad de aici ultima toamnă, când m-am luptat cinstit pentru căsătorie), mai în adâncuri n-ai putea trage cu tine o altă fiinţă omenească, pe fata asta bună şi blânda, gata să se dăruiască total, cu abnegaţie; n-ai fi putut-o trage după tine mai jos, într-o situaţie mai fără ieşire.

Bun, şi acuma te strigă Milena, cu vocea ei care străbate cu o forţă egală prin tine, şi în mintea şi în inima ta. Fireşte, Milena nu te cunoaşte, au orbit-o vreo două, trei povestiri şi nişte scrisori; ea este asemenea mării, puternică precum marea care-şi rostogoleşte uriaşele valuri, şi totuşi, ca şi marea când înţelege greşit, prăvălindu-şi talazurile cu toată puterea când îi porunceşte luna imensă şi de toate depărtată. Ea nu te cunoaşte, şi nu face decât poate să bănuiască adevărul, atunci când vrea ca tu să vii înspre ea. Că adevărata ta prezenţă n-are să o mai orbească de acum încolo, de asta poţi să fii sigur. Deci, delicatule suflet, până la urmă tocmai din cauza asta nu vrei tu să te duci acolo, pentru că de asta ţi-e ţie teamă?

Dar, să spunem aşa: ai o sută de alte motive lăuntrice să nu te duci (le şi ai într-adevăr), şi pe lângă acestea toate, şi unul exterior, şi anume că n-ai să fii în stare să stai de vorbă cu soţul Milenei, sau măcar să dai ochii cu el, şi că ai să fii la fel de puţin în stare să vorbeşti cu Milena sau s-o întâlneşti pe ea dacă soţul ei n-are să fie de faţă – şi chiar să zicem că ţi-ar fi cu putinţă astea, mai sunt două observaţii împotrivă: în primul rând, poate că Milena, dacă tu ai să spui că vii, n-are să mai vrea ea ca tu să vii, şi asta nu pentru că s-ar fi răsgândit, ci dintr-o oboseală firească la urma urmei; şi are să te lase, bucuroasă şi uşurată, să călătoreşti aşa cum ai să vrei tu.

În al doilea rând, du-te totuşi la Viena. Milena se gândeşte numai la clipa când se va deschide uşa. Uşa are să se deschidă în orice caz, sigur, însă apoi? Are să se arate acolo, în prag, un bărbat înalt, slab, care are să surâdă prietenos (asta o va face tot timpul, a moştenit-o de la o mătuşă bătrână, care şi ea surâdea mereu; însă nici el, nici ea n-o fac cu vreo intenţie anume, doar din timiditate), şi care apoi are să se aşeze exact acolo unde are să i se spună să ia loc. Şi cu asta, la drept vorbind, are să se termine toată sărbătoarea asta, de vorbit de abia dacă are să deschidă gura; prea e lipsit de forţă vitală (noul meu vecin de masă aici spunea ieri, constatând regimul vegetarian pe care-l respectă mutul de lângă el, „eu cred că pentru munca intelectuală este neapărat necesară hrana cu carne"); nici măcar n-are sa se simtă fericit – şi pentru aşa ceva îi lipseşte forţa vitală. [.] [Praga] Duminică.

Astăzi, Milena, Milena, Milena. Nu pot să mai scriu nimic altceva. Totuşi. Astăzi, Milena, numai în grabă, oboseală şi neputinţa-de-a-fi-prezent (mai mult în orice caz şi mâine). Şi cum să nu fii obosit; i se promite unui bolnav un concediu de un trimestru, şi i se dau patru zile, şi de joi până duminică numai câte o bucată de zi, şi încă i s-au tăiat de aici şi serile şi dimineţile. N-am dreptate să nu mă fi făcut sănătos pe de-a întregul? N-am dreptate? Milena! (Asta şoptită în urechea ta stângă, în timp ce tu stai întinsă aici, pe sărmanul tău pat, înfundată într-un somn adânc, binefăcător, şi încet, fără să-ţi dai seama, te întorc, de pe dreapta pe stânga, spre urechea mea).

Călătoria? La început a fost foarte simplu; pe peron nu era de găsit nici un ziar. Un motiv să dau o fugă până afară; tu nu mai erai, asta «na aşa cum trebuia să fie. Pe urmă m-am urcat iarăşi în tren, trenul a pornit, am început să citesc ziarul, totul era mai departe în ordine: numai că după un timp m-am oprit din citit, şi atunci, deodată, tu n-ai mai fost; mai bine zis simţeam asta în toată fiinţa mea, însă prezenţa asta era ceva cu totul deosebit decât în cele patru zile din urmă, şi a trebuit întâi să mă obişnuiesc cu asta. Am reînceput să citesc; însemnările din jurnalul lui Bahr începeau însă cu descrierea băilor Kreuzen de lângă Grei-pe-D. Atunci am lăsat la o parte ziarul, însă când mi-

Ce să mai adaug? Mi-e gâtlejul strâns, mâinile nu mă mai ascultă.

Al tău [.] Ai putea tu să fii pentru mine ceea ce eşti dacă eu n-aş fi pe deplin sigur de tine? Ce mi-a stârnit impresia asta, a fost doar scurta ta apropiere trupească şi brusca despărţire trupească (de ce tocmai duminică? De ce tocmai la ora şapte? De ce tocmai asta?) asta mi-a cam rătăcit minţile. Iartă-mă! Şi primeşte acum, seara, ca urare de noapte bună, într-un singur şuvoi, totul, tot ceea ce sunt eu şi am eu şi ce înseamnă fericirea de a mă odihni în tine.

Joi dimineaţă.

În sfârşit scrisoarea ta. Acum în grabă numai câteva vorbe despre problema principală, chiar dacă graba are să amestece aici şi umele lucruri neadevărate, pe care mai târziu am să le regret: Este un caz cum eu în relaţiile noastre actuale dintre noi trei nu mai cunosc vreun altul, şi din cauza asta nu trebuie complicat şi mai mult cu fapte din alte cazuri (torturile în doi, în trei, cadavre care dispar într-un fel sau altul). Eu nu sunt prietenul lui, nu mi-am trădat aici un prieten, dar nici nu sunt o simplă cunoştinţă de a lui, ci sunt foarte legat de el, în unele privinţe mai mult decât un prieten. Şi nici tu nu l-ai trădat, pentru că tu îl iubeşti, ori ce ai spune, şi când noi ne unim (vă mulţumesc, voi, umeri!) asta se petrece pe un alt plan, nu în domeniul care ţine de el. Rezultatul acestor stări de fapt este că situaţia noastră nu e doar o situaţie a noastră pe care să trebuiască s-o ţinem tainică, şi nici numai chin, frică, suferinţă, grijă – scrisoarea ta m-a speriat foarte tare trezindu-mă dintr-o linişte relativă, care venea din momentele pe care le-am petrecut împreună, şi care acum poate se va rostogoli din nou în vârtejul de la Meran, deşi, oricum, sunt acum piedici serioase pentru întoarcerea la starea de lucruri de la Meran – ci este o situaţie deschisă, în sinceritatea ei limpede pentru toţi trei, chiar dacă tu mai trebuie să păstrezi tăcerea puţină vreme. Şi eu sunt împotriva scormonirii la nesfârşit cu ghidul posibilităţilor – sunt împotrivă, pentru că te am pe tine, dacă aş fi singur, nimic nu m-ar putea opri de la gândurile astea nesfârşite – ne prefacem de acum în prezent în câmpul de bătaie al viitorului, şi cum are să mai suporte pământul acesta răscolit casa viitorului? [.]

Miercurii.

Obţii totuşi anumite rezultate dacă ai curaj:

În primul rând, poate că totuşi Gross nu se înşeală» atât cât îl înţeleg eu; în favoarea lui pledează cel puţin faptul că mai trăiesc încă, căci altminteri, judecând după felul în care mi se risipesc puterile lăuntrice, de mult ar fi trebuit să fi pierit.

Pe urmă: Cum va fi mai târziu, nu despre asta e vorba; sigur e numai că departe de tine n-aş mai putea trăi altfel decât când pe de-a întregul dreptate spaimei, mai mică dreptate decât şi-ar dori-o ea, şi făcând asta fără nici o constrângere, cu încântare, scăldându-mă cu toată fiinţa în ea.

Ai dreptate să-mi reproşezi în numele spaimei comportarea mea la Viena; însă spaima e stranie, eu nu-i cunosc legile lăuntrice, îi simt doar mâna strângându-mă de gât, şi acesta e lucrul cel mai înspăimântător pe care l-am trăit vreodată sau pe care l-aş putea trăi vreodată.

Reiese poate atunci că suntem amândoi căsătoriţi, tu la Viena, eu la Praga, cu spaima, şi că nu numai tu ci şi eu ne chinuim zadarnic în problema asta a căsătoriei noastre. Pentru că, vezi, Milena, dacă tu te-ai fi lăsat convinsă pe de-a întregul de mine la Viena, învoindu-te la pasul pe care nu erai convinsă să-l faci, atunci n-ai mai fi acum la Viena în ciuda acestor toate, sau mai degrabă n-ar exista acestea ^toate"; ai fi pur şi simplu la Praga, şi toate cele cu care te consolezi tu în ultima ta scrisoare, sunt doar o consolare. Nu crezi?

Dacă ai fi venit de îndată la Praga, sau cel puţin te-ai fi hotărât la asta, tot n-ar fi fost pentru mine o dovadă în ce te priveşte; eu n-am nevoie de dovezi în ce te priveşte, tu eşti pentru mine, mai presus de orice, limpede şi sigură, însă pentru mine ar fi fost o mare dovadă, şi asta e ce-mi lipseşte mie acum. Şi din asemenea lucruri se hrăneşte spaima, când are prilejul.

Da, şi poate că lucrurile stau şi mai rău; tocmai eu, „salvatorul" te ţintuiesc la Viena cum n-a făcut-o nimeni până acum.

Aşadar, asta era furtuna care ameninţa fără încetare acolo, în pădure; însă, totuşi, ne merge bine. Să trăim atunci sub ameninţarea ei, dacă nu se poate altfel. [.] în ce-o priveşte pe cerşetoarea aceea, sigur că n-a fost nici ceva bun, nici ceva rău; eram pur şi simplu prea împrăştiat sau prea preocupat de mai ştiu eu ce, ca să-mi fi putut sistematiza acţiunile în vreun alt fel decât după nişte vagi amintiri. Şi o astfel de amintire spunea de exemplu: „Nu le da prea mult cerşetorilor, pentru că mai târziu ai să regreţi". Odată, când eram mic de tot, am căpătat şi eu un sechserl, şi ardeam de dorinţa să i-l dăruiesc unei bătrâne cerşetoare care-şi avea locul între Ringul cel mare şi cel mic. Insă mi se părea o sumă uriaşă, o sumă care probabil că nu mai fusese niciodată dăruită până atunci vreunui cerşetor, şi din cauza asta mi-era ruşine de cerşetoarea mea să fac un lucru atât de monstruos. De dat însă trebuia să i-l dau, şi atunci am schimbat moneda, i-am dat cerşetoarei un creiţar, am ocolit în fugă clădirea Primăriei şi Laubengangul pe Ringul cel mic, am apărut sub chipul unui alt binefăcător din stângă, i-am dăruit cerşetoarei iarăşi un creiţar, am început iarăşi să ocolesc în fugă şi am tot făcut asta de zece ori. (Sau poate chiar mai puţin decât zece ori, căci am impresia că cerşetoarea şi-a pierdut răbdarea mai târziu, şi a plecat). În orice caz la sfârşit 'eram, din punct de vedere moral, atât de istovit încât m-am întors tot într-o fugă acasă şi am plâns atâta că maică-mea mi-a mai dat încă un sechserl.

Vezi, n-am noroc cu cerşetorii, totuşi mă declar gata să-mi dărui întreg venitul actual şi viitor, mărunţit în cele mai mici bancnote vieneze, acolo lângă Operă, şi în ritm cât mai lent, vreunei cerşetoare, cu condiţia ca tu să fii de faţă şi să te simt aproape de mine.

Franz.

Luni, după-amiază.

Aş fi un mincinos dacă nu ţi-aş spune acum încă nişte lucruri peste cele din scrisoarea mea de azi dimineaţă; mai ales dacă nu ţi le-aş spune ţie, căreia pot să-i vorbesc mai liber decât oricui altcuiva, pentru că nimeni altcineva nu s-a oprit vreodată astfel alături de mine, ştiind şi voind, cum ai făcut tu, în ciuda a toate. (Fă, te rog, deosebirea între marele „în ciuda a toate" şi marele „cu toate acestea").

Cele mai frumoase scrisori ale tale (şi asta e mult spus, pentru că ele sunt în totul, aproape rând cu rând,. Cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat mie în viaţă) sunt cele în care tu dai dreptate „spaimei" mele şi în acelaşi timp cauţi să-mi explici că nu trebuie s-o mai simt. Căci şi eu, chiar dacă uneori par să fiu avocat plătit al „spaimei" mele, îi dau probabil, în ce am eu mai adânc, dreptate, ba chiar eu sunt alcătuit din ea şi este poate ce e mai bun în mine. Şi pentru că ea e ce e mai bun în mine, poate că ea este şi singurul lucru pe care îl iubeşti tu în mine? Căci unde în altă parte ar mai fi de găsit în mine mare lucru demn de iubire? Însă asta este într-adevăr demn de iubire.

Şi dacă ai să întrebi vreodată cum am putut să numesc sâmbăta o zi „bună" cu spaima asta în inimă, nici nu e greu de explicat. Pentru că te iubesc (şi te şi iubesc, tu înceato-la-înţelegere, tot aşa cum marea îşi iubeşte o pietricică în adâncurile sale, tot astfel te învăluie din toate părţile iubirea mea – şi lângă tine aş fi şi pietricica asta, dacă m-ar lăsa cerul), iubesc lumea întreagă şi aici intră şi umărul tău stâng, nu, la început a fost dreptul, şi pentru asta îi şi sărut, dacă aşa îmi place mie (şi tu eşti atât de bună şi-ţi dai acolo bluza la o parte) şi aici intră umărul tău stâng şi faţa ta asupra mea în pădure şi faţa ta sub mine în pădure şi odihna pe pieptul tău aproape desgolit. Şi de asta ai tu dreptate când spui că am fost odată o singură fiinţă, şi nici nu maimi-e frică, ci asta e singura mea fericire şi singura mea mândrie şi nu o mărginesc numai la pădure.

Însă tocmai între această lume-a-zilei şi acea „jumătate de oră" în pat despre care odată mi-ai scris cu dispreţ ca despre o treabă de bărbat, este pentru mine o prăpastie peste care nu pat să trec, probabil pentru că nu vreau. Acolo, dincolo, es-te o împrejurare a nopţii, în toate sensurile o împrejurare a nopţii; aici este lumea, şi eu o stăpânesc şi acum trebuie să sar dincolo în noapte, pentru ca s-o iau iarăşi în stăpânire. Mai poţi să mai iei încă o dată în stăpânire ceva? Nu înseamnă asta – s-o pierzi. Aici este lumea pe care o am eu în stăpânire, şi trebuie să trec dincolo, de dragul unei magii nefireşti, a unui hocus-pocus, a unei pietre a înţelepciunii, unei alchimii, de dragul unui inel cu puteri magice. Să lăsăm asta, mi-e groaznic de frică.

Să vrei într-o singură noapte să strângi în braţe printr-o vrăjitorie, să strângi în braţe în grabă, cu respiraţia tăiată, neajutorat, posedat, să strângi în braţe printr-o vrăjitorie ceea ce fiecare zi îţi oferă ochilor larg deschişi! („Poate că altfel nici nu poţi să ai copii, „poate" şi copiii sunt o vrăjitorie. Dar să lăsăm întrebările astea). De asta sunt eu atât de recunoscător (ţie şi tuturor) şi astfel e şi samozfejme că lângă tine sunt cât se poate de liniştit şi cât se, poate de neliniştit, cât se poate de oonstrâns şi cât se poate de liber, pentru că pentru această împlinire am renunţat la orice altă viaţă. Priveşte-mă în ochi!

[.] Ştii, tu, în fond, mi-ai fost dăruită de prilejul confirmaţiei mele, căci există şi la evrei un fel de confirmaţie. Sunt născut în '83, aveam deci 13 ani când te-ai născut tu. Cea de a 13 aniversare a zilei naşterii este o sărbătoare deosebită, a trebuit să rostesc de exemplu o rugăciune pe care am învăţat-o cu mare greutate, în faţă la altar, şi apoi acasă să ţin o mică cuvântare (şi ea

* Fireşte (cehă).

Învăţată pe dinafară dinainte). Am primit şi multe daruri. Dar îmi închipui că nu am fost cu totul şi cu totul mulţumit, un anume dar îmi mai lipsea încă, îl pretindeam cerului; şi până la 10 august cerul a şovăit.

Vineri.

Noaptea asta mi-am petrecut-o, în loc de somn (şi de altfel nu în întregime din voia mea) cu scrisorile tale. Şi cu toate acestea lucrurile nu stau încă în stadiul cel mai rău cu putinţă. E adevărat că n-a venit nici o scrisoare, dar nici asta în sine nu e grav. Este acum mult mai bine să nu ne mai scriem zilnic; tu ai înţeles asta în taină mai devreme decât mine. Scrisorile zilnice ne slăbesc în loc să ne întărească; înainte sorbeai scrisorile şi deîndată (vorbesc de Praga, nu de Merano) erai de zece ori mai puternic şi de zece ori mai însetat. Acum însă e totul atât de grav deodată, acum îţi muşti buzele când citeşti scrisoarea şi nu mai e nimic sigur decât durerea aceea vagă din tâmple. Dar şi asta se poate, numai un lucru – să nu te îmbolnăveşti, Milena, să nu te îmbolnăveşti. Să nu-mi scrii e bine; (căci de câteva zile aş avea nevoie ca s-o scot la capăt cu două scrisori cum au fost cele de ieri? Prostească întrebare, poţi să o scoţi la capăt cu ele în oricâte zile?), însă cauza nu trebuie să fie boala. Şi spunând asta mă gândesc numai la mine. Ce m-aş face eu atunci? E foarte probabil că exact ce fac şi acum, dar cum aş mai face-o? Nu, nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. Şi din cauza asta, imaginea cea mai limpede când mă gândesc la tine e că tu stai lungită în pat, cam aşa cum erai întinsă pe iarbă seara la Gmiind acolo unde eu îţi povesteam despre prietenul meu şi tu mă ascultai prea puţin atentă). Şi nici nu e deloc o imagine chinuitoare, ci în fond lucrul cel mai bun pe care sunt în stare să-l gândesc acum, şi anume că tu stai întinsă în pat, că eu am puţin grijă de tine, că mă învârtesc în! Sus şi în jos prin cameră, îţi pun mâna pe frunte, mă cufund în ochii tăi când mă aplec asupra ta, îţi simt privirea pe mine pe când mă învârt prin cameră, şi tot timpul ştiu cu o mândrie pe care nu mi-o mai pot stăpâni că eu trăiesc pentru tine, că am permisiunea să fac asta şi că pot să încep să-ţi mulţumesc pentru faptul că tu odată ai rămas alături de mine şi mi-ai întins mâna. Şi ar fi vorba numai de o boală care trece repede şi te face şi mai sănătoasă decât înainte, şi din care să te înalţi iarăşi în splendoare, în vreme ce eu, în curând şi dintr-o dată – şi să nădăjduim că fără larmă şi durere am să mă târăsc sub pământ.

— Aşadar, asta nu mă chinuie deloc, dar să-mi închipui că tu, acolo departe, ai fi bolnavă.

Sigur, M'ilena, tu ai aici la Praga ceva care îţi aparţine, o proprietate, nimeni nu-ţi contestă asta, cel mult noaptea care s-ar lupta să ţi-o smulgă, dar noaptea se luptă să smulgă orice. Însă ce proprietate mai e şi asta! Nu ţi-o miziimalizez, ceva tot este, şi e chiar atât de mare încât ar putea să întunece clarul de lună, acolo sus în camera ta. Şi n-are să ţi se facă frică de atât întuneric? Întuneric fără căldura întunecimii. Ca să vezi ceva din ocupaţiile mele, îţi trimit aici un desen. Sunt patru stâlpi, prin cei doi din mijloc s-au trecut nişte bare de care se leagă mâinile „delincventului"; prin celelalte două de afară s-au petrecut bare pentru picioare. Şi îndată ce omul e legat astfel, barele acestea se trag încet tot mai departe unele de altele, până când omul e sfâşiat la mijloc. Sprijinit de coloană e cel care a inventat asta, îşi dă aere foarte importante, cu mâinile şi picioarele încrucişate, ca şi cum ar fi o descoperire foarte originală, pe când de fapt n-a făcut decât să-l copieze pe măcelarul care-şi expune în faţa prăvăliei porcul spintecat. [.]

Ieri te-am visat. Ce se întâmpla în amănunte, nu mai ştiu, numai asta ştiu că ne revărsam mereu dintr-unul într-altul, eu eram tu, tu erai eu. În cele din urmă tu ai luat, nu mai ştiu cum, foc, mi-am amintit că focul se înăbuşe cu cârpe, am luat o haină veche şi am început să te bat cu ea. Însă iarăşi au început metamorfozele şi au mers atât de departe încât tu nu mai erai acolo, ci eu eram cel care ardea şi tot eu cel care lovea cu haina, însă nu ajuta la nimic să mă bat aşa şi mi se întărea doar temerea mea cea veche că asemenea mijloace nu au nici un efect împotriva focului. Între timp au venit însă şi pompierii şi ai fost salvată într-un fel sau altul, însă acum erai altfel decât înainte, spectrală, desenată cu creta pe perete, şi rni-ai căzut în braţe neînsufleţită sau poate doar leşinată de bucurie că ai scăpat. Însă şi aici continua nesiguranţa asta a metamorfozărilor, poate eu însumi eram cel care-mi cădeam mie însumi în braţe.