Fundatia si Pamantul

PARTEA A CINCEA
MELPOMENIA

CAPITOLUL 13

Departe de Solaria

56
PLECAREA SE PETRECU CA PRIN CEAŢĂ. Trevize îşi recupera armele inutile, deschise uşa navei, şi se repeziră cu toţii înăuntru. De-abia după decolare îşi dădu seama că Fallom intrase cu ei.

Probabil că evadarea nu le-ar fi reuşit dacă manevrele aeronavei Solariene nu ar fi fost, prin comparaţie, atât de primitive. Nava Solariană avea nevoie de un timp remarcabil de lung pentru coborâre şi aterizare. Pe de altă parte, computerul de pe Far Star porni nava gravitică în mai puţin de o secundă.

Deşi eliminarea efectului gravitaţional şi, în consecinţă, a inerţiei, îi scuti de efectele acceleraţiei, nu scăpară de consecinţele frecării cu aerul. Temperatura învelişului exterior al navei crescu cu o viteză mult mai mare decât cea admisă de specificaţiile navale.

În timp ce urcau, zăriră o a doua navă Solariană aterizând, şi altele sosind. Trevize se întrebă câţi roboţi ar fi putut stăpâni Bliss, şi ajunse la concluzia că, dacă ar mai fi rămas pe suprafaţă încă cincisprezece minute, ar fi fost copleşiţi de numărul acestora.

Odată ieşiţi în spaţiu, Trevize se ascunse în partea întunecată a planetei. Nu trebui să se deplaseze prea mult, pentru că, atunci când părăsiseră suprafaţa, soarele deja se apropia de asfinţit. În întuneric, Far Star se va putea răci mai repede, şi îşi va continua îndepărtarea de planetă, într-o spirală lentă.

Pelorat ieşi din camera pe care o împărţea împreună cu Bliss.

― Copilul doarme normal acum, spuse el. I-am arătat cum se foloseşte toaleta şi a înţeles fără nici un fel de probleme.

― Nu e de mirare. Trebuie să fi avut facilităţi similare în locuinţa subterană.

― Nu am văzut aşa ceva acolo, şi chiar aveam nevoie, spuse Pelorat accentuându-şi cu înţeles cuvintele. Din punctul meu de vedere, nu ne-am întors deloc prea devreme pe navă.

― E valabil pentru toţi. Dar de ce am luat şi copilul?

Pelorat dădu din umeri, parcă cerându-şi scuze:

― Bliss n-a vrut să-l lase. E ca şi cum ar fi salvat o viaţă, în schimbul celei pe care a luat-o. Nu poate suporta...

― Ştiu, spuse Trevize.

― Copilul are o conformaţie foarte ciudată, spuse Pelorat.

― Fiind hermafrodit, mi se pare normal.

― Are testicule, ştii?

― Fără ele nu s-ar putea reproduce.

― Şi un foarte mic vagin.

Trevize făcu o grimasă:

― Dezgustător.

― Nu chiar, Golan, protestă Pelorat. S-a adaptat nevoilor. Nu eliberează decât un ovul fertilizat, sau un foarte mic embrion, care apoi se dezvoltă în condiţii de laborator, sub îngrijirea roboţilor.

― Şi ce se întâmplă dacă sistemul lor robotic cade? Nu vor mai fi în stare să producă urmaşi viabili.

― Orice lume ar avea probleme serioase dacă i s-ar prăbuşi complet structura socială.

― N-aş plânge de nefericire dacă aşa ceva li s-ar întâmpla Solarienilor.

― Recunosc că nu pare o lume foarte atrăgătoare... pentru noi, vreau să spun. Dar nouă ne displac doar oamenii şi structura socială, dragă amice. Fă abstracţie de oameni şi de roboţi şi vei avea o lume care altfel...

― S-ar deteriora, la fel ca şi Aurora, spuse Trevize. Cum se simte Bliss?

― Mă tem că este epuizată. Acum doarme. A avut o experienţă foarte neplăcută, Golan.

― Nici eu n-aş putea spune că m-am distrat.

Trevize închise ochii, şi socoti că ar fi cazul să doarmă un pic. Îşi va oferi această plăcere imediat ce va fi sigur că Solarienii nu au posibilitatea zborului spaţial... iar până acum, computerul nu detectase vreun obiect artificial în spaţiu.

Se gândi cu amărăciune la cele două planete Spaţiene pe care le vizitaseră ― câini sălbatici şi ostili pe una, hermafrodiţi singuratici şi ostili pe cealaltă ― şi la faptul că nu descoperiseră vreun indiciu asupra locului în care se afla Pământul. În urma dublei vizite, nu se puteau lăuda decât cu Fallom.

Deschise ochii.

Pelorat stătea în continuare aşezat de cealaltă parte a computerului, şi îl privea cu seriozitate.

Trevize declară cu o convingere bruscă:

― Ar fi trebuit să lăsăm copilul Solarian jos.

― Sărăcuţul, spuse Pelorat. L-ar fi omorât.

― Ce dacă? Aparţinea acelei lumi. Făcea parte din acea societate. Ăsta era destinul lui: să fie omorât din cauză că sunt prea mulţi copii.

― Vai dragul meu prieten, vezi lucrurile dintr-o perspectivă foarte nemiloasă.

― O perspectivă sănătoasă. Nu ştiu cum o să avem grijă de el. Cu noi ar putea avea parte de o suferinţă lentă, şi în final, tot de moarte. Ce mănâncă?

― Ceea ce mâncăm şi noi bătrâne. De fapt, problema este ce mâncăm noi? Ce rezerve mai avem?

― Arhisuficiente. Arhisuficiente. Chiar şi cu un pasager în plus.

Pelorat nu părea copleşit de bucurie.

― Meniul a devenit foarte monoton, spuse el. Trebuia să fi luat câteva specialităţi de pe Comporellon... nu că ar fi avut o bucătărie excelentă.

― Nu puteam. Am plecat în foarte mare grabă, dacă îţi mai aduci aminte, la fel cum am făcut pe Aurora şi, mai ales, la fel cum am făcut pe Solaria... Dar ce contează un pic de monotonie? Îţi strică plăcerea, însă te menţine în viaţă.

― N-ar fi posibil să facem rost de nişte rezerve proaspete, dacă avem nevoie?

― Oricând, Janov. Cu o navă gravitică şi cu motoare hiperspaţiale, Galaxia este un spaţiu strâmt. În câteva zile, putem fi oriunde. Numai că jumătate dintre lumile Galaxiei sunt alertate pentru a ne descoperi nava, şi aş prefera să stau la fereală o vreme.

― Bănuiesc că nu avem de ales... Bander nu părea interesat de navă.

― Probabil că nici nu a fost conştient de existenţa ei. Solarienii au renunţat de mult la zborul spaţial. Principala lor dorinţă este să fie lăsaţi complet singuri, şi nu s-ar putea bucura de siguranţa izolării dacă s-ar mişca tot timpul prin spaţiu, făcându-şi simţită prezenţa.

― Ce vom face în continuare, Golan?

― Avem de vizitat o a treia lume, spuse Trevize.

― Judecând după primele două, nu îmi pun mari speranţe în ea.

― Nici eu, în acest moment, dar imediat după ce trag un pui de somn, pun computerul să ne calculeze drumul.

57
Trevize dormi mult mai mult decât se aşteptase, dar asta nu prea avea importanţă. La bordul navei nu exista nici zi, nici noapte. Orele erau definite subiectiv, iar bioritmurile pasagerilor se desincronizau adesea.

Trevize cocheta chiar cu gândul, în cursul frecării (importanţa conservării apei recomandă înlăturarea prin frecare a săpunului, şi nu prin clătire), de a mai dormi o oră sau două... se întoarse brusc şi se trezi holbându-se la Fallom, la fel de dezbrăcat ca şi el.

Nu se putu abţine să nu sară înapoi; spaţiul Camerei de Igienizare fiind foarte strâmt, se lovi inevitabil de ceva tare. Mârâi.

Fallom privea curios şi arăta cu degetul spre penisul lui Trevize. Spunea cuvinte de neînţeles, dar întregul său comportament indica un sentiment de nedumerire. Pentru liniştea sa interioară, Trevize nu găsi altceva de făcut decât să-şi acopere penisul cu mâinile.

Fallom spuse, cu vocea sa ascuţită:

― Salutări.

Trevize tresări uşor la auzul acestui neaşteptat cuvânt în Galactică, care părea să fi fost învăţat pe de rost.

Fallom continuă, rostind cu greutate cuvintele:

― Bliss... spune... tu... speli... mine.

― Ce spui tu?! făcu Trevize.

Îl prinse pe Fallom de umeri:

― Tu... stai... aici.

Arătă cu degetul înspre podea iar Fallom, bineînţeles, privi imediat spre locul cu pricina. Părea să nu fi înţeles nimic din frază.

― Nu te mişca, spuse Trevize.

Şi îl prinse pe copil de mâini, strângându-i-le pe lângă corp, ca pentru a simboliza imobilitatea. Se uscă în grabă, îşi puse slipul, apoi pantalonii.

Ieşi din cabină şi scoase un răget:

― Bliss!

La bordul navei, distanţa care separa doi oameni nu putea fi mai mare de patru metri. Bliss apăru imediat în uşa camerei. Spuse, zâmbind:

― M-ai strigat, cumva, Trevize, sau a fost doar murmurul uşor al vântului prin iarba mlădioasă?

― Lasă glumele, Bliss. Ce-i asta?

Şi arătă cu degetul mare peste umăr. Bliss privi dincolo de el, şi spuse:

― Păi, seamănă cu tânărul Solarian pe care l-am adus ieri la bordul navei.

― Tu l-ai adus la bordul navei. Şi pentru ce vrei să-l spăl?

― M-am gândit că-ţi va face plăcere. Este o creatură deosebit de inteligentă. Reţine cu mare uşurinţă cuvintele Galactice. Îi explic un lucru, şi nu îl mai uită. Desigur, îl ajut şi eu.

― Normal.

― Da. Îl calmez. L-am ţinut într-o stare de buimăceală acolo, pe planetă. Aici am avut grijă să doarmă, şi încerc să-i abat un pic gândurile de la Jemby, pe care, după toate aparenţele, l-a iubit foarte mult.

― În cele din urmă îi va place aici.

― Sper. Este adaptabil, pentru că este tânăr, şi îl încurajez în această privinţă atât cât pot. Îl voi învăţa să vorbească Galactica.

― Atunci spălă-l tu. Ai înţeles?

Bliss dădu din umeri:

― Dacă insişti... dar mi-aş dori să se împrietenească cu toţi. Ar fi bine dacă fiecare dintre noi ne-am asuma unele funcţii de părinte. Sunt sigură că poţi coopera în acest sens.

― Da, dar numai până la un anumit punct. Şi după ce îl speli, scapă de el. Vreau să-ţi vorbesc.

Bliss spuse, cu un neaşteptat aer de ostilitate:

― Cum adică, să scap de el?

― Nu-ţi propusesem să-l arunci în spaţiu. Instalează-l în camera ta. Undeva într-un colţ. Vreau să-ţi vorbesc.

― Îţi voi sta la dispoziţie, spuse ea cu răceală.

Privi în urma ei, lăsând mânia să-i crească, apoi se duse în cabina de pilotaj şi activă ecranul.

Solaria era un cerc întunecat, cu un pătrar luminos în stânga. Trevize aşeză mâinile pe pupitru şi mânia i se potoli instantaneu. Trebuia să fii calm pentru o legătură între minte şi computer, iar reflexul condiţionat sfârşise prin a asocia contactul cu pacea mentală.

În jurul navei, pe o rază egală cu distanţa până la planetă, nu existau obiecte artificiale. Solarienii (sau, mai plauzibil, roboţii lor) nu puteau, sau nu erau dispuşi, să-i urmărească.

Foarte bine. Putea deci să iasă din umbră. Oricum, dacă ar fi continuat să se îndepărteze, umbra ar fi dispărut pe măsură ce discul Solariei s-ar fi micşorat în raport cu discul soarelui în jurul căruia orbita.

Puse computerul să scoată nava din planul planetar, îndreptându-se spre o regiune în care curbura spaţiului să fie suficient de redusă pentru a asigura un Salt precis.

Şi, ca de multe alte ori în asemenea ocazii, se trezi studiind stelele. Erau aproape hipnotice, în imobilitatea lor liniştită. Toată turbulenţa şi instabilitatea erau şterse de distanţă, care făcea din ele doar nişte puncte luminoase.

Unul dintre acele puncte putea fi foarte bine soarele în jurul căruia orbita Pământul... soarele original, sub radiaţia căruia a apărut viaţa, şi sub ale cărui efecte binefăcătoare a evoluat omenirea.

Lumile Spaţiene orbitau în jurul unor aştri strălucitori. Aceştia făceau parte dintr-o categorie importantă a stelelor, însă nu erau menţionaţi în harta Galactică a computerului. Desigur, acelaşi lucru ar putea fi valabil şi pentru soare.

Sau sorii lumilor Spaţiene au fost omişi doar din cauza unor acorduri datând din epoca primitivă, şi care stabileau ca acestea să fie lăsate în pace? Să fie soarele Pământului inclus în harta Galactică, dar imposibil de distins printre miriadele de stele asemănătoare lui, şi în jurul cărora nu orbitează totuşi nici o planetă locuibilă?

În Galaxie existau aproximativ treizeci de miliarde de stele asemănătoare soarelui, şi doar una dintr-o mie avea planete locuibile. Pe o rază de câteva sute de parseci în jurul navei ar putea exista o mie de planete locuibile. Să cutreiere toate stelele asemănătoare soarelui, una câte una?

Sau soarele original nici nu exista în această parte a Galaxiei? Câte alte regiuni erau la fel de convinse că soarele se afla în preajma lor, că acolo trăiau urmaşii primilor Coloni?

Avea nevoie de informaţii, şi până acum nu obţinuse nici una.

Nu credea că o examinare, oricât de amănunţită, a ruinelor milenare ale Aurorei îi va da vreo informaţie cu privire la coordonatele Pământului. Se îndoia şi mai puternic că Solarienii puteau fi convinşi să furnizeze informaţii.

Dacă toate informaţiile despre Pământ au dispărut din marea Bibliotecă de pe Trantor, şi din marea Memorie Colectivă a Gaiei, părea puţin probabil să fi fost scăpată din vedere vreo informaţie existentă pe lumile pierdute ale Spaţienilor.

Şi dacă ar găsi soarele Pământului şi apoi chiar Pământul însuşi, prin cel mai pur noroc...? Nu va exista oare ceva care să-l facă să nu-şi dea seama de acest lucru? Apărarea Pământului era perfectă? Hotărârea de a rămâne ascuns era de nestrămutat?

De fapt, ce căuta el?

Pământul? Sau o breşă în Planul Seldon? Breşă pe care el credea (fără vreun motiv clar) că o va găsi pe Pământ?

Planul Seldon funcţiona de cinci secole, şi va purta specia umană (aşa se spunea) într-un port sigur, în pântecul unui Al Doilea Imperiu Galactic, mai mare decât primul, mai nobil şi mai liber... şi totuşi, el, Trevize, votase împotriva lui, în favoarea Galaxiei.

Galaxia ar trebui să fie un imens organism, în timp ce Al Doilea Imperiu Galactic, oricât de mare ca dimensiuni şi varietate, ar trebui să fie o simplă uniune de organisme individuale, de dimensiuni microscopice în comparaţie cu întregul. Al Doilea imperiu Galactic ar fi un alt exemplu al formelor de uniune pe care omenirea le-a cunoscut de-a lungul timpului. Al Doilea Imperiu ar putea fi cel mai mare şi cel mai bun din familia sa, dar nu va fi decât un exemplu în plus.

Pentru ca Galaxia, o formă de organizare complet diferită, să fie mai bună decât Al Doilea Imperiu Galactic, trebuie să existe o fisură în Plan, ceva ce însuşi marele Hari Seldon a omis.

Dar dacă Seldon omisese ceva, ce putea face Trevize? Nu era matematician; nu ştia nimic, dar nimic, despre detaliile Planului; mai mult, chiar dacă i s-ar explica, tot nu ar înţelege.

Nu cunoştea decât ipotezele: că trebuie implicat un mare număr de fiinţe umane, şi că ele nu trebuie să fie conştiente de concluziile obţinute. Prima ipoteză era evident adevărată, având în vedere imensa populaţie a Galaxiei, iar a doua probabil că era adevărată: doar cei din A Doua Fundaţie cunoşteau detaliile Planului, şi nu le divulgau nimănui.

Mai rămânea oare o ipoteză neverificată, una general acceptată, atât de acceptată încât nimeni nu o menţionase şi nici nu se gândise la ea... şi care totuşi putea fi falsă? O ipoteză care, dacă într-adevăr era falsă, ar altera măreaţa concluzie a Planului şi ar face din Galaxia o variantă preferabilă Imperiului?

Dar dacă ipoteza era atât de evidentă şi de acceptată încât nu fusese niciodată exprimată, cum putea ea fi falsă? Dacă nimeni nu o menţionase, sau nu se gândise la ea, cum putea Trevize să ştie că există? Sau să aibă vreo idee despre natura sa, chiar dacă îi ghicise existenţa?

Să fi fost Trevize într-adevăr omul cu intuiţia infailibilă, aşa cum insistase Gaia? Ştia ce trebuia făcut, chiar dacă nu ştia din ce motiv?

Acum cerceta toate lumile Spaţiene de care aflase... Era corect? Lumile Spaţiene deţineau răspunsul? Sau, cel puţin, începutul răspunsului?

Ce se afla pe Aurora, în afară de ruine şi câini sălbatici? (Şi, probabil, alte creaturi sălbatice. Tauri turbaţi? Şobolani uriaşi? Feline prădătoare cu ochi verzi?) Solaria era populată cu oameni, dar ce puteai găsi acolo în afară de roboţi şi fiinţe umane capabile să transducă energia? Ce legătură să existe între fiecare dintre aceste lumi şi Planul Seldon, în afară de secretul coordonatelor Pământului?

Dar ce legătură are Pământul cu Planul Seldon? Nu era totul o nebunie? Nu cumva aplecase prea mult urechea la basmele privind propria sa infailibilitate?

O ruşine imensă îl copleşi, şi păru să îl apese cu greutatea ei până când aproape îl sufocă. Privi stelele ― îndepărtate, nepăsătoare ― şi gândi: Probabil că eu sunt Marele Nebun al Galaxiei.


58
Vocea lui Bliss îl scoase din gânduri:

― Ei bine, Trevize, pentru ce vrei să... S-a întâmplat ceva?

În glasul său se desluşea o bruscă îngrijorare.

Trevize ridică privirea şi, pe moment, găsi că-i era dificil să-şi alunge starea mizerabilă. O privi fix, apoi spuse:

― Nu, nu. Nu s-a întâmplat nimic. Pur şi simplu... mă pierdusem în gânduri. Din când în când, mă mai trezesc şi eu gândind.

Era conştient şi jenat de faptul că Bliss îi putea citi sentimentele. Nu avea decât promisiunea ei că se va abţine să-i spioneze voluntar mintea.

Totuşi, Bliss păru să accepte această explicaţie.

― Pelorat este cu Fallom, spuse ea. Îl învaţă fraze Galactice. Copilul pare să mănânce ceea ce mâncăm şi noi, fără mofturi exagerate... dar pentru ce doreai să mă vezi?

― Ei bine, nu aici, spuse Trevize. Deocamdată, computerul nu are nevoie de mine. Dacă vrei să vii în camera mea, patul este făcut şi poţi sta pe el; eu voi sta pe scaun. Sau invers, dacă preferi.

― Nu are importanţă.

Parcurseră distanţa până la camera lui Trevize. Ea îl privi cu atenţie:

― Nu mai pari furios.

― Îmi spionezi mintea?

― Nu. Îţi studiez faţa.

― Nu sunt furios. Din când în când, se întâmplă să mă mai pierd cu firea, dar asta nu înseamnă că sunt furios. Totuşi, dacă nu ai nimic împotrivă, trebuie să îţi pun câteva întrebări.

Bliss se aşeză pe pat, dreaptă, cu o expresie serioasă pe faţa cu pomeţi largi şi în ochii întunecaţi. Părul negru îi cădea pe umeri, aranjat cu grijă, iar mâinile stăteau larg deschise pe genunchi. Răspândea o urmă discretă de parfum.

Trevize zâmbi:

― Te-ai făcut frumoasă. Poate îţi închipui că nu voi ţipa la o fată tânără şi drăguţă.

― Dacă crezi că-ţi face bine, poţi să strigi şi să urli cât vrei. Însă nu vreau să strigi şi să urli la Fallom.

― Departe de mine acest gând. De fapt, nici la tine nu vreau să strig şi să urlu. N-am hotărât că suntem prieteni?

― Faţă de tine, Trevize, Gaia nu a avut niciodată alte sentimente decât de prietenie.

― Nu mă refeream la Gaia. Ştiu că faci parte din Gaia şi că eşti Gaia. Totuşi, există în tine o parte care îşi păstrează individualitatea, cel puţin într-un anumit sens. Eu vorbesc cu individul. Vorbesc cu cineva care se numeşte Bliss, fără referire ― sau referindu-mă cât mai puţin posibil ― la Gaia. N-am hotărât că suntem prieteni, Bliss?

― Ba da, Trevize.

― Atunci, cum se face că ai întârziat să te ocupi de roboţii de pe Solaria, după ce am părăsit locuinţa subterană şi ne-am îndreptat spre navă? Am fost umilit şi lovit fizic, totuşi nu ai acţionat în nici un fel. Deşi fiecare moment de întârziere putea aduce în scenă alţi roboţi, şi numărul lor ne putea copleşi, nu ai făcut nimic.

Bliss îl privi cu seriozitate, şi vorbi ca şi cum intenţiona să-şi explice faptele, dar nu să le justifice:

― Nu este adevărat că stăteam degeaba, Trevize. Studiam minţile Roboţilor Gardieni, încercând să aflu cum îi pot controla.

― Ştiu că asta făceai. Cel puţin, aşa mi-ai spus la momentul respectiv. Numai că nu văd ce rost avea. De ce să le manevrezi minţile, când le puteai distruge... aşa cum ai şi făcut, în cele din urma?

― Crezi că este uşor să distrugi o fiinţă inteligentă?

Trevize strânse buzele, într-o expresie de dezgust:

― Haide, Bliss. O fiinţă inteligentă? Era doar un robot.

― Doar un robot?

Bliss vorbi cu înflăcărare:

― Întotdeauna, argumentul este acesta. Doar. Doar! De ce să fi ezitat Solarianul, Bander, să ne omoare? Noi nu eram decât fiinţe umane fără transductori. De ce să nu-l lăsăm pe Fallom în voia soartei? Este doar un Solarian, ba mai mult, un specimen imatur. Dacă începi să dai la o parte pe cutare sau cutare spunând că este doar aşa sau aşa, poţi distruge orice doreşti. Oricine şi orice poate fî introdus într-o categorie.

― Nu împinge la extreme o remarcă perfect legitimă, numai pentru a o face să sune ridicol, spuse Trevize. Robotul era doar un robot. Nu poseda o inteligenţă umană. Era o maşină mimând inteligenţa.

― Cu câtă uşurinţă poţi vorbi atunci când nu ştii nimic despre un lucru, spuse Bliss. Eu sunt Gaia. Da, sunt şi Bliss, dar sunt Gaia. O lume care consideră că fiecare atom din ea este preţios şi are un sens; fiecare structură organizată a atomilor este chiar mai preţioasă şi plină de sens. Eu/noi/Gaia nu distrugem cu uşurinţă o structură organizată, deşi am fi bucuroşi să o transformăm în ceva mai complex, cu condiţia ca procedând astfel să nu aducem prejudicii întregului. Cea mai înaltă formă de organizare pe care o cunoaştem produce inteligenţă, şi pentru a distruge inteligenţa trebuie să fii mânat de necesitatea cea mai acută. Foarte puţin contează dacă este inteligenţă artificială sau biochimică. Robotul Gardian repre­zenta o formă de inteligenţă pe care eu/noi/Gaia nu am întâlnit-o niciodată. Ar fi fost minunat să o putem studia. Să o distrugem, ar fi fost de neconceput... cu excepţia unei situaţii disperate.

― Erau trei inteligenţe mai preţioase în joc, spuse sec Trevize. A ta, cea a lui Pelorat, omul pe care îl iubeşti, şi, dacă nu te supără că o menţionez, a mea.

― Patru! Uiţi în continuare să îl incluzi pe Fallom... Însă nu erau în pericol. Aşa am apreciat eu. Ascultă... Să presupunem că eşti în faţa unei picturi, o mare capodoperă, a cărei existenţă îţi este fatală. Tot ce ai de făcut este să aduci repede o bidinea şi să o mânjeşti la întâmplare, distrugând-o pentru totdeauna. Aşa vei fi în siguranţă. Să presupunem însă că, în loc să faci acest lucru, studiezi pictura cu atenţie, adaugi o tuşă de vopsea aici, o pată micuţă acolo, răzui o suprafaţă foarte mică în altă parte, şi tot aşa, până vei modifica pictura suficient de mult pentru a evita moartea, ea rămânând în continuare capodoperă. Normal, modificarea nu se poate face fără cea mai mare atenţie. Va cere timp, dar dacă îl ai la dispoziţie, merită să salvezi şi pictura, nu numai propria-ţi viaţă.

― Poate, spuse Trevize. Dar, până la urmă, ai distrus pictura iremediabil. Bidineaua s-a prăbuşit peste ea, eliminând toate tuşele minunate de culoare, toate subtilităţile formelor şi modelelor. Şi ai făcut asta imediat ce micuţul hermafrodit a fost în primejdie. Atunci când noi, împreună cu tine, înfruntam pericolul, nu ai fost deloc mişcată.

― Noi, Străinii, nu eram încă într-un pericol imediat, în timp ce Fallom, după părerea mea, era. Am avut de ales între Roboţii Gardieni şi Fallom, şi, fără întârziere, l-am ales pe Fallom.

― Chiar aşa să fi fost, Bliss? Un calcul rapid care să decidă între o minte şi alta, o judecată rapidă care să spună unde se află complexitatea şi valoarea mai mare?

― Da.

― Dar dacă îţi spun că în faţa ta nu ai văzut decât un copil, un copil speriat de moarte? Atunci ai fost cuprinsă de un sentiment matern instinctiv, şi l-ai salvat; mai devreme, când eram în pericol numai trei vieţi adulte, făceai calcule.

Bliss roşi uşor:

― Ar putea fi ceva adevăr în asta; dar nu în modul batjocoritor în care te-ai exprimat. La bază a existat şi un raţionament.

― Mă îndoiesc. Dacă ar fi existat un raţionament, ai fi considerat că acel copil urma să-şi suporte destinul în propria societate. Cine ştie câte mii de copii nu au fost sacrificaţi pentru a menţine populaţia redusă la un număr pe care Solarienii îl consideră convenabil?

― Nu este numai atât, Trevize. Copilul urma să fie omorât deoarece era prea tânăr pentru un Succesor, iar asta se în­tâmpla din cauză că părintele său murise prematur, omorât de mine_.

― Într-un moment în care trebuia să alegi între a ucide sau a fi ucis.

― Nu are importanţă. Eu i-am ucis părintele. Nu puteam rămâne indiferentă, acceptând uciderea copilului, ca urmare a propriilor mele fapte... În plus, am ocazia de a studia un gen de creier care nu a mai fost niciodată studiat pe Gaia.

― Creierul unui copil!

― Nu va rămâne pentru totdeauna un creier de copil. În părţile laterale ale creierului se vor dezvolta mai târziu cei doi lobi-transductori. Aceşti lobi oferă Solarienilor capacităţi pe care întreaga Gaia nu le poate avea. Pentru a ţine aprinse câteva lumini, pentru a activa un mecanism de deschidere a unei uşi, eu am depus eforturi epuizante. Bander putea furniza energie pentru o moşie mai complexă şi mai întinsă decât oraşul pe care l-am văzut pe Comporellon... o putea face chiar şi în timpul somnului.

― Deci priveşti copilul ca pe un element important în cercetarea fundamentală a creierului, spuse Trevize.

― Într-un fel, da.

― Eu nu simt lucrurile la fel. Eu am impresia că am luat la bord un pericol. Un mare pericol.

― Pericol, în ce sens? Se va adapta perfect... cu ajutorul meu. Este deosebit de inteligent, şi deja dă semne de afecţiune pentru noi. Va mânca ceea ce vom mânca şi noi, va merge unde vom merge şi noi, iar eu/noi/Gaia vom obţine informaţii inestimabile referitoare la creierul său.

― Şi dacă produce un urmaş? Nu are nevoie de o fiinţă complementară. Este complet.

― Vor trece mulţi ani până să fie capabil să dea naştere unor urmaşi. Spaţienii trăiesc câteva secole, iar Solarienii nu au avut nici un interes să se înmulţească. Reproducerea tardivă este probabil implementată genetic în Solarieni. Fallom nu va avea copii multă vreme de acum încolo.

― De unde ştii?

― Nu ştiu. Pur şi simplu fac apel la logică.

― Iar eu îţi spun că Fallom se va dovedi periculos.

― N-ai de unde să ştii. Şi nici nu eşti logic.

― Simt asta, Bliss, fără un motiv precis... În acest moment. Şi tu, nu eu, insişti asupra infailibilităţii intuiţiei mele.

Bliss se încruntă, încurcată.