Gabi aparare drept

2. Excepţia de decădere
Decăderea este o sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului privitor la declararea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui alt act de atac de procedură ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege (art. 103 alin. 2 ).
Decăderea precede şi determină nulitatea actului procedural săvârşit cu încălcarea unui termen legal ( nu judecătoresc) imperativ, care impune părţii o obligaţie procesuală (pentru termenele prohibitive, sancţiunea este nulitatea actului prematur). Termenul prevăzut de lege poate să fie fix (exemplu : neexercitarea căilor de atac conf. Art. 284, 301, 319,324), o anumită etapă a procedurii (exemplu : art. 29- cererea de recuzare se face înainte de începerea oricărei dezbateri) un anumit moment procesual (exemplu : art. 138- probele se cer prin acţiune, întâmpinare ori la prima zi de înfăţişare )sau legea să prevadă o anumită ordine (art. 136 excepţia de necompetenţă relativă trebuie invocată la prima zi de înfăţişare, înaintea oricărei alte excepţii de procedură).
Pentru a opera decăderea, instanţa trebuie să o constate (căci nu există derogări de drept). Decăderea va fi însă înlăturată dacă nu a fost pronunţată de către instanţă, dacă partea îndrituită renunţă a mai invoca depăşirea termenului legal ( priveşte doar normele dispozitive ; renunţarea se poate face oral sau în scris, după expirarea termenului şi este personală), dacă decăderea priveşte pe una din părţi, legată printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate, când decăderea se acoperă potrivit unor dispoziţii exprese ale legii ( exemplu : art. 135 – părţile consimt ca cele două cereri să fie judecate împreună) sau partea interesată dovedeşte că a fost împiedicată să acţioneze pe întreaga durată a termenului printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei (repunerea în termen).

Caracteristici :Excepţia de decădere este de procedură şi peremtorie, respectiv :

1. 
   În cazul încălcării normelor imperative excepţia este absolută. Ea poate fi invocată de către părţi, procuror sau de instanţă, din oficiu, în orice stadiu al procesului (dacă legea nu impune un anumit moment) chiar în căile de atac.
   
2. 
   Pentru norme dispozitive, excepţia este relativă. Ea poate fi invocată numai de partea interesată şi numai la primul termen de judecată care are loc după cunoaşterea motivului decăderii. Decăderea va fi opusă celui împotriva căruia a curs termenul legal imperativ. Dacă a intervenit o hotărâre a instanţei, decăderea va putea fi invocată prin intermediul căii de atac , în cazul în care norma încălcată este dispozitivă, se va putea formula motiv de atac numai dacă decăderea a fost invocată în termen în faţa instanţei de fond sau aceasta a omis să se pronunţe ori a respins excepţia.
   

Soluţionare : Excepţia se soluţionează prin încheiere sau hotărâre.

Dacă se admite, cel decăzut este oprit să mai facă acel act ;dacă totuşi partea face actul, acesta este nul ca o consecinţă a decăderii. Avem în vedere numai funcţia procedurală a actului : o cerere de apel respinsă ca tardivă poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară sau ca un început de dovadă scrisă; partea decăzută din dreptul de a administra o dovadă va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice (art. 171 c.pr.civ. ).

Dacă este cazul unei repuneri în termen, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, cel decăzut va formula o cerere prin care va solicita repunerea în termen şi va formula calea de atac ori va cere încuviinţarea îndeplinirii altui act de procedură (art. 103 c. pr. civ.) cererea se va aduce instanţei de atac sau celei care îndeplineşte actul respectiv.
Instanţa va admite cererea printr-o încheiere, care va putea fi atacată odată cu hotărârea, asupra fondului, sau o va respinge.

Dacă s-a cerut repunerea în termen pentru exercitarea unei căi de atac şi cererea a fost respinsă, instanţa va pronunţa o hotărâre prin care va respinge şi cererea de repunere în termen ( ca nefondată sau tardivă) şi calea de atac ; în recurs, hotărârea este irevocabilă, iar în cazul contestaţiei în anulare şi a revizuirii hotărârii, este recurabilă dacă şi hotărârea cu privire la care urma să se exercite calea de atac este susceptibilă de recurs (art. 320 alin. 3 şi 328 c.pr.civ.). Hotărârea prin care s-a admis repunerea în termen poate fi atacată de intimat sau procuror numai odată cu fondul.

Principalele cazuri de aplicare a sancţiunii decăderii

a. Dreptul de a invoca probe. Dovezile necerute în condiţiile art. 112,115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul procesului (art. 138 alin. 1 ) cu cele 3 excepţii permise de alin. 2 al art. 138. Partea decăzută păstrează celelalte posibilităţi de apărare, iar instanţa poate ordona probe din oficiu.

Mai este prevăzută în art 138 ultim al., 170 al. 3, 164 alin. 3 şi 4 .

b. Dreptul de a invoca excepţii de procedură. Art. 137 are în vedere excepţiile relative de procedură.

3. 
   Dreptul de a exercita căile de atac legale. Termenele sunt : 15 zile pentru apel (art. 284) şi recurs (art. 301) cu anumite excepţii : 5 zile pentru ordonanţa preşedinţială (art. 582 alin. 1 ), 30 de zile pentru divorţ (art. 619), 40 de zile pentru ordonanţa de adjudecare (art. 552) termenele prevăzute pentru contestaţia în anulare (art. 319) şi revizuire (art. 324).
   

Efectele decăderii : Decăderea afectează numai actul tardiv şi cele ulterioare lui, atrăgând nulitatea acestora. Actul tardiv nu mai poate fi refăcut decât dacă se încuviinţează cererea de repunere în termen (art. 103).

3. 
   Excepţia de perimare
   

Explicaţii :Perimarea este sancţiunea procesuală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte (acţiune, cale de atac, executare silită), având la bază şi prezumţia de desistare a părţii de la cererea făcută, dedusă din lipsa de stăruinţă îndelungată în judecată. Se va considera că cererea nici nu a fost introdusă.
Perimarea judecăţii
Potrivit art. 248 c.pr.civ. orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an în materie civilă şi şase luni în materie comercială.

Pentru a opera perimarea trebuie îndeplinite următoarele condiţii :

• 
  instanţa să fie investită cu o cerere care obligă la desfăşurarea unei judecăţi în fond sau a unei căi de atac, indiferent că acţiunea este prescriptibilă sau imprescriptibilă;
  
• 
  cauza să fi rămas în nelucrare din culpa părţii (chiar dacă ambele părţi au consimţit ca procesul să rămână în nelucrare). Partea nu este în culpă dacă actul de procedură trebuie îndeplinit din oficiu (art. 248 alin. 1 ) – de exemplu, apelul este timbrat, dar nu s-a fixat termen de judecată. Termenul de perimare nu curge dacă cererea n-a ajuns la instanţa competentă – de exemplu în cazul declinării de competenţă – sau nu i se poate fixa termen de judecată (art. 248 alin. 2 );
  
• 
  cauza să fi rămas în nelucrare timp de un an în materie civilă şi şase luni în materie comercială. Perimarea nu operează în instanţa penală ! Acest termen începe să curgă de la orice dispoziţie cu caracter procedural luată de instanţă : rezoluţia preşedintelui de primire a cererii, încheierea de suspendare pentru lipsa părţilor, data ajungerii dosarului la instanţa de atac, etc. . Termenul se calculează potrivit disp. art. 101 alin. 3 c.pr.civ. : se sfârşeşte în ziua anului şi lunii corespunzătoare zilei de plecare. Acest termen poate fi întrerupt (art. 249) prin îndeplinirea oricărui act de procedură făcut în scopul continuării judecăţii, indiferent dacă a fost făcut de părţi (cu efect asupra caracteristicii părţilor) sau de instanţă din oficiu (exemplu : cerere de redeschidere a procesului suspendat, fixarea termenului pentru efectuarea unei cercetări locale, etc.). Termenul va fi suspendat (art. 250) pe tot timpul cât durează suspendarea legală facultativă ( art. 244 ), cât timp partea este împiedicată să stăruie în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa sa, respectiv 3 luni de la data când s-au petrecut faptele ce au dus la suspendarea legală de plin drept (art. 243 ) petrecute în ultimele şase luni ale termenului de perimare.
  
• 
  În speţă să nu existe o cauză de stingere a procesului prevăzut de o normă specială : în materie de divorţ, disp. art. 618 c.pr.civ. (stingerea procesului prin împăcarea părţilor, se vor aplica cu prioritate faţă de art. 248 c.pr.civ. .
  

Caracteristici:Perimarea operează de drept, dar ea trebuie constatată de instanţa care să declare stins procesul.

Dacă procesul civil este în curs, deşi termenul de perimare s-a împlinit (s-a fixat termen pentru judecată în fond), perimarea va putea fi invocată conf. Art. 253 alin. 1 prin intermediul excepţiei. Aceasta este o excepţie de procedură peremptorie şi absolută, putând fi invocată de partea interesată, procuror, sau de instanţă din oficiu, dar numai în cursul judecăţii, în primă instanţă, astfel ea se acoperă neputând constitui motiv de apel (art. 253 alin. Final); dacă perimarea acţiunii a fost invocată la instanţa de fond şi aceasta a constatat în mod greşit că nu a operat, partea interesată va putea ataca hotărârea, pe calea apelului.

Dacă procesul este în nelucrare, mijlocul de constatare a perimării este repunerea pe rol din oficiu sau la cererea părţii interesate (care profită şi coparticipanţilor), în vederea constatării perimării. Părţile vor fi citate de urgenţă, iar grefierul va întocmi o dare de seamă asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea (art. 252).

Soluţionare :Indiferent că este vorba de cerere sau de excepţie, trebuie să aibă loc o dezbatere contradictorie.

Dacă cererea sau excepţia de perimare se respinge, instanţa va pronunţa o încheiere prin care va constata că perimarea nu a operat, fie pentru că nu există culpa părţii, fie pentru că termenul de perimare este sau a fost suspendat ori întrerupt. Încheierea va putea fi atacată numai odată cu fondul.

Dacă cererea sau excepţia de perimare este admisă, instanţa pronunţă o hotărâre susceptibilă de a fi atacată cu recurs în 15 zile de la pronunţare şi nu de la comunicare (art. 252 alin. Final). Va putea fi atacată cu recurs hotărârea de perimare a acţiunii sau a cererii de apel, nu însă şi a recursului, de asemenea poate fi atacată cu recurs hotărârea de perimare a contestaţiei în anulare sau a revizuirii, dar numai dacă şi hotărârea de atac era susceptibilă de recurs.

Efectele perimării :Procesul se stinge, părţile fiind repuse în situaţia juridică anterioară intentării cererii perimate. Actele de procedură nu-şi mai produc efectele dar dacă nu s-a prescris dreptul la acţiune, părţile pot deschide un nou proces, în care se pot folosi probele administrate în procesul stins dacă noua instanţă nu hotărăşte refacerea lor ( art. 254 alin. 2 ).
Sancţiunea lipsirii de efecte a actelor de procedură priveşte doar funcţia lor procesuală :dacă aceste acte cuprind manifestări de voinţă, declaraţii sau constatări de fapt ele îşi vor produce efectele.

Dacă se perimă apelul, hotărârea atacată se desfiinţează şi dobândeşte putere de lucru judecat, împiedicând exercitarea recursului.

Dacă se perimă recursul, hotărârea este irevocabilă.

Dacă se perimă contestaţia în anulare sau revizuirea, calea extraordinară de atac nu mai poate fi reiterată pentru acelaşi motiv.

Perimarea instanţei
Conform art. 1891 c.civ., instanţele începute şi delăsate, se vor prescrie în lipsă de cerere de perimare în 30 de ani socotiţi de la ultimul act de procedură prevăzut în cauză.

Deşi în sistemul actual perimarea operează de drept, s-ar putea iviv situaţii excepţionale în care perimarea să nu poată funcţiona şi atunci şi-ar găsi aplicabilitatea dispoziţiile art. 1891 c.civ. .

Perimarea executării silite
Potrivit art. 389 c.pr.civ., „dacă creditorul a lăsat să treacă şase luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei. În caz de suspendare a executării, termenul de perimare curge de la data suspendării executării”.

O aplicare specială a acestui principiu este cea din art. 496 c.pr.civ. cu privire la comandament :dacă au trecut 6 luni de la data comunicării comandamentului, fără ca alte acte de procedură să fi urmat, comandamentul se consideră de plin drept ca şi când nu ar fi fost.

Condiţii : - termenul de 6 luni de la data împlinirii oricărui act de executare. Termenul se calculează de la ultimul act de la care creditorul a rămas inactiv şi nu a mai continuat executarea. Dacă executarea a fost săvârşită, nu mai poate interveni perimarea ; chiar dacă încheierea ultimului act de executare nu intervine în termen de 6 luni de la săvârşirea executării, aceasta nu se perimă, iar părţile au în continuare deschisă calea contestaţiei la executare (art. 403).
Intervalul cât durează suspendarea executării nu intră în calculul termenului de perimare; ci termenul va curge de la încetarea suspendării (art. 389 alin. 2), chiar dacă această suspendare a fost consimţită de creditor.

-nu au urmat alte acte de urmărire. Este suficient însă ca creditorul să-şi fi manifestat diligenţa, chiar şi printr-o cerere în vederea continuării executării. În acest caz deşi un nou act de executare nu a intervenit, cererea constituie un act de procedură care întrerupe perimarea executării, la fel cum se întrerupe şi perimarea acţiunii (art. 249). Nu are importanţă de la cine vine actul de procedură (creditor, debitor, terţ).

-culpa creditorului. Perimarea nu intervine dacă actul de executare trebuie îndeplinit din oficiu (încheierea prevăzută de art. 403 c.pr.civ. sau ordonanţa de poprire prev. de art. 461¹ c.pr.civ)

Caracteristici : Perimarea executării silite operează de drept (ope legis).Dacă organul de executare constată că au trecut mai mult de 6 luni de la ultimul act de executare,, va trebui să refuze continuarea urmăririi. Dacă creditorul contestă această apreciere, se va adresa instanţei de executare cu o contestaţie la executare.

Dacă executorul continuă urmărirea, deşi intervine perimarea, are el dreptul la contestaţie la executare.

În situaţia procedurilor execuţionale jurisdicţionale, instanţa este obligată să constate perimarea din oficiu prin intermediul excepţiei. Şi debitorul are dreptul să invoce această excepţie sau să facă o cerere la instanţă pentru a se constata perimarea executării silite, care este admisibilă numai dacă partea interesată nu are deschisă calea contestaţiei la executare.

Soluţionare : Judecarea cererii sau excepţiei invocate se face potrivit disp. art. 248-254 c.pr.civ.. Sunt valabile toate menţiunile făcute cu privire la perimarea judecăţii.

Efecte : Toate actele de executare îndeplinite sunt desfiinţate, astfel încât debitorul sau terţul interesat poate cere desfiinţarea măsurilor de indisponibilizare (sechestru, popriri, comandamente).

Creditorul poate începe o nouă executare silită, dacă nu s-a prescris acest drept, dar la noua somaţie nu se va mai alătura titlul executoriu (art. 389 alin. ultim), căci acesta a fost o dată comunicat.

Perimarea nu se aplică măsurilor asiguratorii (sechestru asigurator, poprire asiguratorie ), fiindcă ele se iau anterior obţinerii titlului executoriu, pentru asigurarea acţiunii. După obţinerea titlului, dacă nu se cere validarea popririi asiguratorii, totuşi va opera perimarea.

Conform art. 390 alin. 1, perimarea nu se aplică în cazurile în care legea încuviinţează executarea silită fără somaţie (ex: ordonanţa preşedinţială, dar doctrina nu este de acord cu aceasta.

În materia urmăririi silite imobiliare în Ardeal, ipoteca execuţională nu este supusă perimării, ci doar actele de executare ulterioare.

4. 
   Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant (art. 161)
   

Explicaţii :Conf. art. 67 alin. 1 c.pr.civ., părţile pot să-şi exercite drepturile procedurale nu numai personal ci şi prin mandatar ( nu avem aici în vedere cazurile de reprezentare judiciară legală care vor fi examinate la excepţia lipsei capacităţii procesuale).
În cazurile persoanelor fizice, reprezentarea nu este posibilă în cazul art. 218 (răspunsul la interogatoriu) şi art. 614 (judecata în faţa instanţelor de fond a divorţului); în rest poate fi desemnat ca mandatar fie un avocat (în condiţiile Legii 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat) fie o altă persoană care nu va putea însă pune concluzii decât prin avocat (art. 64 alin. 4) cu excepţiile prev. de art. 64 alin. 5 şi 6 şi art. 70 c.pr. civ. .
Avocatul este angajat în baza unui contract de asistenţă judiciară şi se legitimează în faţa instanţei prin împuternicire avocaţială. Mandatarul neavocat trebuie să prezinte o procură care să îmbrace forma unui înscris sub semnătură legalizată (art. 68 alin. 1)

În ce priveşte persoanele juridice, acestea pot sta în proces personal (prin organul de conducere) sau, de regulă, prin jurisconsult (art. 4 lit. E din Decretul 143/1955 privind oficiile juridice). În faţa instanţei legitimarea organului de conducere se face prin înscrisul din care rezultă această calitate, iar a jurisconsultului, prin delegaţia semnată de şeful oficiului juridic sau de conducătorul persoanei juridice.

Organele centrale pot fi reprezentate prin jurisconsulţii organelor locale, în localităţile în care acestea îşi au sediul (art. 8 din Decretul 143/1955).
Nimic nu împiedică persoana juridică de a apela la serviciile unui avocat.

De menţionat că pentru pornirea acţiunilor, fixarea pretenţiilor, darea răspunsurilor la interogator, renunţarea la pretenţii, acţiune sau căi de atac 8 nu şi introducerea căii de atac) este nevoie de o delegaţie specială ( art. 7 din Decretul 143/1955).

Caracteristici : Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură, absolută, care începe dilatoriu şi sfârşeşte peremptoriu. Ea poate fi invocată în orice stare a pricinii.

Soluţionare: Dacă reprezentantul părţii – persoană fizică sau persoană juridică – nu face dovada calităţii sale, instanţa va acorda facultativ ( în funcţie de împrejurările de fapt ale pricinii) un termen pentru împlinirea acestor lipsuri, iar dacă în acest termen ele nu se împlinesc, va anula cererea (art. 161 c.pr.civ.).

Deci, nulitatea nu intervine în mod automat.

Între timp, titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu avea calitatea de reprezentant.

CAP. III. EXCEPŢIILE DE FOND

Secţiunea I. Excepţiile privind condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procedurale, prin care în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, ori a unor interese civile ocrotite de lege.

Elementele acţiunii civile sunt părţile (cel care se pretinde titularul dreptului subiectiv şi cel care a tulburat exerciţiul normal al acestui drept), obiectul ( protecţia respectivului drept sau interes) şi cauza ( este vorba de causa petendi, adică scopul spre care se îndreaptă voinţa celui ce reclamă sau se apără şi nu causa debendi, adică temeiul juridic al dreptului invocat).
Pentru a exercita o acţiune (avem în vedere toate formele procedurale ce intră în conţinutul acţiunii : cererea de chemare în judecată, excepţie, măsură asiguratorie, cale de atac, executare silită), cel care recurge la ea trebuie să afirme existenţa unui drept şi să justifice interesul de a apela la serviciul justiţiei. Toate părţile vor trebui însă să aibă capacităţile şi calitatea procesuală de a sta în proces.

1. 
   Excepţia de prematuritate a dreptului/interesului
   

Prin drept subiectiv civil înţelegem posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ de a avea o anumită conduită în raport cu dreptul său, de a pretinde o conduită corespunzătoare de la subiectul pasiv şi de a apela la forţa coercitivă a statului în caz de nevoie.

Explicaţii :Dreptul subiectiv civil/interesul legitim trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege, să fie exercitat cu bună credinţă şi în limitele sale externe (materiale şi juridice) şi interne (potrivit cu scopul economic şi social), să fie actual (numai pentru acţiunile în realizare, nu şi cele în constatare).

La sfârşitul judecăţii, deci după dezbateri contradictorii, dacă se constată că reclamantul nu justifică un drept sau acesta nu îndeplineşte cerinţele de mai sus, cererea va fi respinsă.

Dacă dreptul nu este actual, se va ridica excepţia de prematuritate.

Caracteristici : Excepţia de prematuritate a dreptului/ interesului este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

Cel care a ridicat-o, invocă faptul că dreptul este supus unui termen sau condiţii suspensive.

Soluţionare : După punerea în discuţia părţilor, excepţia se soluţionează potrivit regulilor generale. Dacă se admite, cererea va fi respinsă ca prematură, fără a se mai intra în cercetarea fondului. Desigur, reclamantul va putea reitera cererea sa în momentul în care s-a împlinit termenul sau condiţia.

În doctrină s-a conturat opinia că, dacă la punerea în mişcare a acţiunii obligaţia nu devenise exigibilă, pârâtul poate invoca prematuritatea cererii şi cere respingerea ei chiar dacă termenul ar fi foarte apropiat sau condiţia ar fi pe punctul de a se împlini. Dar dacă în momentul în care se pune problema prematurităţii, obligaţia a devenit exigibilă, cererea reclamantului nu ar mai putea fi respinsă ca prematură.

De asemenea, acţiunea nu ar putea fi respinsă dacă pârâtul nu a invocat excepţia prematurităţii, în cazul în care dreptul era afectat de termen, şi a acceptat discuţii asupra fondului!
Este de observat că drepturile neactuale nu sunt cu totul lipsite de protecţie juridică, deoarece creditorul poate cere anumite măsuri de asigurare ori conservare, poate proceda la o asigurare a dovezilor sau poate introduce o acţiune, provenită în baza art. 110 c.pr.civ. care stabileşte şi excepţii de la regula actualităţii dreptului.

2. 
   Excepţia lipsei de interes
   

Explicaţii : Prin interes înţelegem practic folosul material sau moral pe care-l urmăreşte cel ce porneşte acţiunea sau săvârşeşte un act procedural.

Interesul trebuie să fie legitim ( în legătură cu pretenţia formulată), personal şi direct (folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurală), născut şi actual (partea s-ar expune la un prejudiciu dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune).

De regulă, dacă dreptul pretins este actul şi interesul este născut şi actual, totuşi este posibil acest lucru şi când dreptul nu este actual : în cazul acţiunilor prev. de art. 110 c.pr.civ., în cazul asigurării dovezilor (art. 235 alin. l ) şi în ipoteza cererilor în constatare (art. 111).

Caracteristici :Excepţia lipsei de interes vizează fie inexistenţa interesului, fie cazul în care interesul nu îndeplineşte cerinţele de mai sus. Ea este de fond absolută şi peremptorie şi poate fi invocată şi de procuror sau instanţă din oficiu.