Geografia Industriei

Petrolul a intrat în uz industrial după 1850, devenind de timpuriu sursa unei concurenţe acerbe între marile puteri pentru controlul acelor regiuni ce deţin rezerve importante. Producţia a cunoscut o creştere ascendentă, cu toată epuizarea rapidă a unor rezerve. Explicaţia acestei dinamici rezidă în creşterea cererii dar şi în utilizarea completă a acestei materii prime (motoare cu ardere internă, propulsia avioanelor, producţie de energie, cauciuc, fibre sintetice, mase plastice etc.). De exemplu, în 1900 se extrăgeau doar 20 milioane tone, în 1930 se ajunge la 210 milioane tone, pentru a se depăşi 1 000 milioane tone în 1960 şi la 3 116 milioane tone în 1973. După această dată, criza petrolieră generată de creşterea preţului de extracţie de către O.P.E.C., producţia s-a stabilizat la circa 3,55 miliarde tone în anul 2000. Aportul O.P.E.C. s-a diminuat, noi producători impunându-se (Marea Britanie, Norvegia, China), exploatările off-shore (submarine) fiind responsabile în bună măsură, alături de alţii care şi-au mărit mult capacitatea de extracţie (Mexicul). Astfel O.P.E.C. deţinea 55 % din producţia mondială în 1972 şi 34 % în anii ' 90.

Economia petrolieră are o istorie mai agitată decât cea a cărbunelui, implicaţiile politice fiind mai pregnante. Printre statele industrializate, doar trei îşi pot asigura integral (Federaţia Rusă) sau parţial (S.U.A., Marea Britanie), necesităţile. Factorii concentrării economiei petroliere sunt:

- cele mai multe state dezvoltate sunt dependente de aprovizionarea cu petrol provenit din ţările în curs de dezvoltare;

- punerea în valoare a unui zăcământ necesită investiţii masive şi o industrie de echipament specializată. Rentabilitatea unor rezerve este condiţionată de certitudinea exploatării lor. Concentrarea financiară devine astfel regula în această ramură, mai ales că investiţiile (prospecţii, foraj) sunt rapid amortizate;

- stocarea şi evacuarea producţiei necesită crearea unei infrastructuri speciale (rezervoare, conducte) care implică investiţii importante, constituind astfel un al treilea factor de concentrare financiară dar şi spaţială;

- rafinarea cere şi ea cheltuieli masive devenind al patrulea factor de concentrare a economiei petroliere. Iniţial, în America cel puţin, concentrarea s-a efectuat la nivelul rafinării şi transportului (Standard Oil a lui J.D.Rockefeller), astăzi însă concentrarea este completă, de la prospecţii la consumul produselor derivate.

La scară mondială există de fapt trei mari concerne care împart controlul producţiei, rafinării, transportului şi distribuţiei: Standard Oil, Shell şi British Petroleum.

După cum s-a menţionat economia petrolieră este extrem de sensibilă la implicaţiile politice. În acest context pot fi distinse trei faze:

- cea a concesiunilor, de tip semicolonial, în care societăţile interesate obţin de la statele posesoare de rezerve dreptul de a efectua prospecţiuni, foraje şi extracţie în schimbul unor venituri (royalties) acordate guvernelor acestor state. Beneficiile obţinute de marile companii petroliere au fost considerabile în această fază(Royal Dutch-Shell, British Petroleum, Exxon, Gulf Texas Oil sunt doar câteva dintre acestea). Conştientizarea valorii petrolului ca resursă a determinat ţările producătoare să devină treptat mai exigente impunând după exemplul Venezuelei un partaj de 50 % al veniturilor obţinute. Această fază a durat până în primele decenii de după 1950;

- naţionalizarea zăcămintelor, este a doua fază, deschisă de iniţiativa Mexicului (1938) urmat în 1951 de Iran (de fapt prima naţionalizare a fost cea sovietică din 1922). În aceste condiţii statele tratează cu societăţile de exploatare plasate sub controlul lor pentru a asigura producţia şi a vinde petrolul altor societăţi care devin astfel doar organisme de comerţ, transport şi distribuţie, funcţia tehnică principală fiind aceea de rafinare;

- a treia fază este deschisă brusc de războiul de Yom Kippur între Israel şi ţările arabe în 1973 şi constă în fixarea preţului petrolului brut de către ţările producătoare organizate în cartelul O.P.E.C. (1960, Bagdad). Aceasta a avut ca efect declanşarea celei mai mari crize petroliere din perioada postbelică, consecinţele vizibile remarcându-se prin scăderea producţiei marilor producători (Libia, Iran mai ales) dar şi o reducere a cererii, în paralel cu creşterea ponderii unor surse alternative de energie (cea nucleară în primul rând a fost impulsionată până la asigurarea unei proporţii de 50-70 % din necesar în Franţa sau Belgia).

O consecinţă a acestor evoluţii a fost proliferarea prospecţiunilor, mai ales în mările puţin adânci, această perioadă punând în valoare marile zăcăminte petro-gazeifere din Marea Nordului care au făcut din Norvegia o mare putere petrolieră şi au salvat Marea Britanie dintr-o criză economică inevitabilă.

După 1978, criza petrolieră s-a atenuat, iar producţia a crescut sensibil fără să depăşească însă nivelul record anterior lui 1973 (3,2 miliarde tone). Relaţiile politice complexe din Orientul Mijlociu au determinat pe tot parcursul anilor ' 80 mai multe fluctuaţii ale producţiei, cu urmări în ierarhia marilor producători, afectate fiind statele cu atitudine politică vădit anti-occidentală (Iran, Libia, Irak). După 1990 producţia creşte sensibil în celelalte state din zonă (Arabia Saudită, dar şi în E.A.U., Kuweit, care deţin împreună cu celelalte state din zonă circa 2/3 din rezervele lumii, evaluate la 140 miliarde tone) în contextul scăderii rapide a producţiei în S.U.A., ale căror rezerve sunt în curs de epuizare. Aceeaşi creştere se remarcă şi în jurul Caraibelor, al doilea bazin petrolier al lumii, în special în Mexic, unde zăcămintele din golful omonim au constituit obiectul unei dispute cu vecinii de la nord. S.U.A. au devenit practic principalul importator (lăsînd deoparte U.E.), peste 1/2 din necesar fiind importat în ultimii ani, faţă de numai 20 % în 1973. Producători importanţi au devenit o serie de ţări africane, unde în afara Nigeriei, producător deja tradiţional, membru O.P.E.C., se impun Congo, Angola, Gabon, care dispun, se pare, de rezerve submarine destul de importante.
Distribuţia principalelor regiuni petroliere:

- bazinul Mării Caraibilor (22 % din producţia mondială) - atât pe coastele sudice (Venezuela cu 167 milioane tone, Trinidad-Tobago), cât mai ales în Mexic (177 milioane tone) şi sudul S.U.A. (Texas, Oklahoma). Caracteristică este exploatarea zăcămintelor submerse (Golful Mexic, lacul Maracaibo). Producţia S.U.A. este în declin continuu datorită epuizării rezervelor care nu mai asigură decât pentru un deceniu o producţie comercială (359 milioane tone în anul 2000 faţă de 412 milioane tone în anul 1990).

- bazinul Golfului Arabo-Persic, cea mai importantă, cu o producţie stagnantă sau în declin (în unele state) din cauze strategice sau politico-militare. Se impune Arabia Saudită, primul producător şi exportator mondial (441 milioane tone), Iranul (187 milioane tone), Kuweitul şi Emiratele Arabe Unite (peste 100 milioane tone fiecare), Irakul (128 milioane tone în anul 2000), Omanul, Qatarul etc. În ansamblu această regiune deţine cea mai mare parte a rezervelor mondiale exploatabile, de aici interesul strategic pe care îl rezervă S.U.A. unor state precum Kuweit (un adevărat "burete îmbibat cu petrol") sau Arabia Saudită, dar şi Irakului sau Iranului, state mai reticente faţă de politica americană în zonă. Caracteristică zonelor de extracţie de aici este frecvenţa zăcămintelor foarte bogate, uşor de extras şi prelucrat, petrolul astfel obţinut fiind mai ieftin decât în alte regiuni;

- regiunile petroliere din statele C.S.I. ("cei trei Baku"), succesiv puse în valoare - bazinul caspic, mai vechi - Azerbaidjan, Turkmenia, Caucazul de Nord, Kazahstan; bazinul Uralului (Tatarstan, Başkiria); bazinul siberian (Surgut), cu producţii în declin, dar care asigură încă 12 % din producţia mondială şi se situează pe locul doi după regiunea Golfului Arabo-Persic în privinţa rezervelor. Este un alt motiv de ingerinţă a factorului politic, problema tranzitului petrolului "caspic" spre Europa fiind una din temele curente ale politicii ultimilor ani. Producţia a fost În anul 2000 de 358 milioane tone, mult sub nivelul record din anii 1970 de peste 600 milioane tone. Dintre statele succesoare ale U.R.S.S., cel mai dinamic producător de petrol este în anul 2000 Kazahstanul;

- sud-estul Asiei, unde Indonezia (68 milioane tone), Malaysia şi Brunei asigură fluxuri importante de export spre Japonia, China (162 milioane tone) cu o producţie în creştere dar de calitate mai proastă;

- nordul Africii - Libia, Algeria, Egipt, state care suplinesc deficitul în combustibili al Europei , cu rezerve importante dar suportând consecinţele unor embargouri (Libia), sau a războiului civil (Algeria). Rezervele sunt situate mai ales în Sahara, producţia totalizând circa 176 milioane tone;

- regiunea Mării Nordului, cu exploatări submerse care aparţin mai ales Marii Britanii (126 milioane tone) şi Norvegiei (157 milioane tone în anul 2000), regiune nouă şi extrem de dinamică datorită consumului ridicat din restul continentului, deşi petrolul astfel extras este cel mai scump.

În afara acestor mari regiuni se mai impun prin importanţa producţiei sau prin impactul asupra economiei locale şi state precum Canada (100 milioane tone, mult peste necesităţi), Nigeria (104 milioane tone), Angola, R. D. Congo, toate situate în jurul Golfului Guineii, producători tradiţionali cu disponibilităţi de export. Noi producători s-au impus în ultimele decenii sub presiunea cererii, ca de ex. India, Brazilia , adăugându-se altora mai vechi precum Argentina sau Ecuador.

Petrolul continuă să fie o resursă de bază, o alternativă completă încă nu a fost găsită, fiind prezent într-o gamă variată de produse, puternic inserate în civilizaţia actuală. Spectrul epuizării sale planează însă la orizontul a cel mult cinci decenii (ritmul actual de consum e plafonat de trei decenii la circa 3 miliarde tone anual), cu rezerva că platformele continentale necercetate mai pot oferi surprize ca şi spaţiile arctice sau antarctice.

c) Gazele naturale - constituie un combustibil modern intrat în uz abia în secolul XX, având avantajul distribuţiei rapide în spaţiu prin sistemele de conducte, capacitate energetică ridicată, şi o paletă largă de utilizări industriale. De obicei, rezervele gazeifere sunt întâlnite aproximativ în aceleaşi arii ca şi cele de petrol, acumularea lor fiind posibilă tot în bazinele sedimentare. Epuizarea lor, previzibilă, o însoţeşte pe aceea a petrolului, legătura între aceste două resurse păstrându-se şi în ceea ce priveşte procesarea industrială. Spre deosebire de petrol, utilizarea gazelor presupune un cost mai ridicat al transportului la mari distanţe (conducte sigure, dificultatea transportului pe mare, care necesită lichefierea prealabilă). Producţia este mai dependentă de cerere, gazul consumându-se aproape instantaneu. Capacităţile de stocare în pânze freatice sau în straturile de sare dezvoltate recent reduc aceasta dependenţă (Franţa dispune de ex. de capacităţi de stocare de 24 miliarde m³).

Distribuţia producţiei este legată de cea a rezervelor cantonate în mare parte în apropierea bazinelor petroliere. Există totuşi şi câmpuri pur gazeifere foarte productive. Orientul Mijlociu rămâne privilegiat, rezervele cele mai mari revenind însă Iranului (14 % din totalul mondial). Statele C.S.I. depăşesc această regiune, concentrând grosul rezervelor cunoscute (40 %), dispersate în mai multe arii de extracţie.

Datorită costului legat de transport, s-a conturat treptat o puternică macro-regionalizare a surselor de aprovizionare cu principalele pieţe de consum. Răspândirea tehnicilor de lichefiere permite marilor consumatori să diversifice ariile de aprovizionare.

Producţia mondială a crescut continuu, nefiind afectată de criza petrolieră decât marginal (1326 miliarde m³ în 1974 şi 2483 miliarde m³ în 2000). Se pot distinge patru mari grupări regionale de producţie şi consum:

- America de Nord - centrată pe S.U.A., cel mai mare consumator mondial (690 miliarde m³) stat care-şi satisface mare parte din necesităţi din producţia proprie (544 miliarde m³). Canada completează necesităţile vecinului de la sud producând anual 183 miliarde m³ în anul 2000. Statele latino-americane deţin rezerve importante (Mexicul, Venezuela) dar au o producţie redusă, abundenţa de petrol fiind o explicaţie, alături de climatul mai cald (consum mai redus pentru încălzit sau termoficare, utilizări esenţiale ale gazului la latitudinile temperate). Argentina, situată mult mai la sud şi-a dezvoltat recent producţia (37 miliarde m³) iar Peru mizează pe rezerve importante puse în evidenţă în sudul ţării;

- statele C.S.I. deşi cunosc după 1990 un declin al producţiei, păstrează primul loc în privinţa producţiei, cu posibilităţi mari de extindere în viitor dată fiind bogăţia în resurse gazeifere, chiar dacă unele sunt situate în condiţii extrem de dificile. Cele circa 600 miliarde m³ sunt obţinute atât în Siberia (zăcământ gigantic la Urengoi pe cursul inferior al fluviului Obi) cât şi în Uzbekistan (56 miliarde m³ cu zăcămîntul de la Gazli) şi în Turkmenistan (47 miliarde m³) ca şi în bazinele petrolifere. Disponibilităţile de export ale acestor ţări sunt foarte mari ca şi perspectivele. În partea europeană, zăcăminte de interes local sunt exploatate în vestul Ucrainei (18 miliarde m³, la Şebelinka îndeosebi) şi în Bielorusia. Cea mai mare parte a producţiei statelor C.S.I. este exportată, mai multe conducte traversând partea europeană spre fostele ţări comuniste, Turcia şi mai ales spre Germania (conducta directă « Prietenia » de la Urengoi). Cea mai mare parte a producţiei este controlată de concernul Gazprom, deschis tot mai mult spre capitalul străin;

- Europa, dispune de rezerve modeste dar intens exploatate, ajungând să producă 303 miliarde m³, cantitate insuficientă suplimentată cu gaz rusesc (în partea central-estică) sau nord-african (adus din Libia sau Algeria cu vase metaniere) sau prin conducte prevăzute peste Gibraltar. Sistemul european de conducte este centrat pe principala arie de extracţie - bazinul Marii Nordului, unde exploatările sunt atât pe continent (Groningen în nordul Olandei) cât şi submerse în zona britanică (Olanda produce 68 de miliarde m³, iar Marea Britanie 105 miliarde m³). Foarte dinamică este producţia norvegiană, care a depăşit în anul 2000 51 miliarde m³, ţară cu un consum redus. La mare distanţă urmează Germania, România şi Italia care îşi satisfac parţial necesităţile. Posibilităţile de extindere a producţiei sunt reduse, cu excepţia Norvegiei care ar putea ajunge la nivelul Olandei sau al Marii Britanii devenind astfel primul furnizor vest-european de gaz natural;

- Africa, deţine mari rezerve în Algeria (în Sahara, 86 miliarde m³ producţie) parţial exploatate şi alături de Libia şi Nigeria compensează deficitul european, consumul local fiind aproape nul. Pentru a-l putea transporta eficient au fost construite mari instalaţii de lichefiere (cele mai noi la Port Harcourt în Nigeria). Perspectivele extracţiei de gaz în Africa pot surprinde, prospecţiuni în curs sunt şi în alte state de pe continent;

- Asia de Est şi Australia constituie piaţa cea mai dinamică şi în acest caz. Cererea depăşeşte 100 miliarde m³. Principalul producător din zonă este Indonezia (64 miliarde m³) dar Australia deţine rezerve însemnate în nordul continentului (producţii de 33 miliarde m³). Necesităţile sunt suplimentate cu gaz lichefiat adus din Orientul Apropiat (Iran cu 60 miliarde m³, Arabia Saudită cu 47 miliarde m³, ambele exploatând doar o parte redusă din rezervele de care dispun). Posibilităţi mari de dezvoltare a extracţiei sunt şi în alte state din zona Golfului (Qatar, .E.A.U., cu rezerve mai mari chiar decât ale Arabiei Saudite). Creşterea consumului în zona temperată a Asiei de est (peninsula coreeană, China) poate fi astfel satisfăcută.

II.5.2. Producţia de energie electrică
a) Hidroenergia

Energia hidraulică este utilizată de multă vreme, dar sub forma modernă este relativ recentă. Principala formă de energie hidraulică exploatată este aceea a râurilor pentru obţinerea energiei electrice (hidrocentrale). Potenţialul hidraulic este neuniform repartizat pe Glob, de multe ori în regiuni inaccesibile sau slab populate, iar costul amenajărilor este ridicat, compensat însă de preţul coborât al energiei obţinute. Cel mai ridicat potenţial este întâlnit acolo unde se combină doi factori: panta şi precipitaţiile abundente, relativ constante. Zonele montane, bine umezite sunt astfel privilegiate. Amenajarea acestui potenţial depinde de nivelul tehnic al fiecărui stat, dar şi de apropierea de piaţa de consum, la transportul la distanţă prin reţelele specifice determinând pierderi importante. Unele state au amenajat aproape integral acest potenţial (Norvegia, Elveţia dar şi alte state europene), sau îşi asigură cea mai mare parte a consumului energetic din aceasta resursă (Canada, statele europene menţionate, multe ţări africane sau latino-americane - Brazilia, cu cea mai mare amenajare hidroelectrică din lume de la Itaipu pe fluviul Parana, Columbia, Zambia). Avantajele hidroenergiei derivă din faptul că este nepoluantă şi regenerabilă.

Repartiţia acestei resurse nu este uniformă, ca şi utilizarea sa de altfel. Europa atinge cel mai înalt grad de utilizare, până aproape de 100% (Elveţia, Germania, prin tehnici complexe de aducţiune şi acumulare a apei). În America de Sud doar 5% din potenţial este amenajat, cu toate amenajările gigantice din bazinul Paranà. În Africa doar 2% din potenţialul său este amenajat. Absenţa consumului sau distanţa faţă de zonele populate constituie o explicaţie.

Există diferenţe şi în ce priveşte talia centralelor hidroelectrice şi a lacurilor de acumulare. În zonele muntoase relativ populate sunt de obicei de dimensiuni mici (în Europa mai ales), dar dese, pentru a utiliza complet potenţialul fiecărui curs de apă. În zonele de câmpie sau în cele muntoase nepopulate acumulările şi implicit centralele sunt de mari dimensiuni (cazul unor mari fluvii ruseşti - Volga, Enisei, sau nord-americane - Colorado, Columbia, ori sud-americane - Paranà, Orinoco, unde se ajunge la amenajări gigantice).

Avantajele amenajărilor hidroenergetice sunt multiple - producţie de energie, regularizarea debitelor, irigaţii, alimentare cu apă. Interesul pentru planurile de amenajare complexă a unor cursuri de apă a fost constant în ultimii 50 de ani (bazinul lui Tennessee în S.U.A. este cel mai cunoscut caz);

b) Energia mareelor deţine un potenţial imens, slab valorificat, nedepăşind nivelul experimental. Cunoscută este centrala de pe râul Rance din vestul Franţei, dar proiecte îndrăzneţe prevăd utilizarea unor zone cu potenţial ridicat (coastele Canadei, Argentinei, vestul Indiei, zona Mării Barents etc.);

c) Energia valurilor, a curenţilor marini, nu este valorificată încă deşi experimentele în curs par promiţătore. Energia valurilor este utilizată în direct pentru propulsia navelor maritime, dar dispune de un potenţial considerabil;

d) Energia geotermică este deja larg utilizată în statele cu o activitate tectonică mai intensă (Cercul de foc al Pacificului, sudul Europei, Islanda), fie pentru producerea energiei electrice fie prin utilizarea apelor termale;

e) Energia solară constituie resursa cea mai râvnită dat fiind imensul potenţial. Nici una din filierele utilizate (fotovoltaică sau fisionară) nu au dat rezultate convingătoare. Sub diverse forme, acest tip de energie este utilizată tot mai mult (încălzirea agentului termic, efectul de seră, bateriile electrice etc.);

f) Energia nucleară - recent intrată în uz, la început costisitoare, dar în prezent extrem de competitivă, înregistrând cea mai susţinută dinamică. Baza acesteia o constituie combustibilul nuclear, obţinut din uraniu şi alte elemente radioactive. Uraniul este o resursă relativ rară, a cărei utilizare presupune un înalt potenţial tehnic, cele mai mari rezerve sunt cantonate în state africane sau asiatice (Niger, Namibia, Africa de Sud, India), la care se adaugă state precum Canada, Federaţia Rusă, Franţa sau Australia.

Producţia de uraniu s-a dezvoltat rapid în anii 70-80 dar cunoaşte o oarecare criză în prezent. Prospecţiunile efectuate au mărit rezervele, acum dispersate în mai multe state de pe Glob. Contribuţia cea mai însemnată o au patru mari regiuni: cea nord-americană, Canada mai ales; cea a statelor C.S.I., cu rezerve mari în partea asiatică; cea africană unde Nigerul este al doilea mare producător mondial; cea australiană. Fabricarea combustibilului nuclear (uraniul îmbogăţit) este apanajul câtorva state dezvoltate - S.U.A., Franţa, Federaţia Rusă, Japonia, noi tehnici mai puţin poluante fiind în curs de aplicare (utilizarea laserului cu vapori de cupru în locul difuziunii gazoase).

Cu toate problemele legate de depozitarea deşeurilor nucleare, această ramură energetică s-a dezvoltat rapid ajungând să domine energetica unor state precum Franţa, Belgia, Bulgaria, Lituania. Ponderea sa în producţia mondială a ajuns la 20 %, cu tendinţa de creştere, mai ales în ţările recent dezvoltate sau în curs de dezvoltare - Coreea de Sud, Taiwan, China, India, Pakistan, de multe ori combinat cu utilizările militare. Cea mai mare parte a capacităţilor actuale se situează în Europa de Vest (1/3, în special în Franţa ce deţine 17 %) urmată de America de Nord şi Asia. Pericolul unor accidente şi problema deşeurilor a stopat unele planuri de extindere a reţelei de centrale nucleare în Germania, Italia sau Japonia.

II.6. Producţia şi comercializarea materiilor prime de origine minerală
Termenul de materie primă desemnează ansamblul produselor brute necesare elaborării produselor industriale. Fiecare sector necesită materii prime specifice. Problema accesului la materiile prime este esenţială. Definiţia noţiunii de materie primă s-a complicat pe măsură ce multe procese de fabricaţie necesită o prelucrare prealabilă a produselor brute. Un număr tot mai mare de industrii utilizează ca materii prime produse semifabricate încât distincţia între materiile prime propriu-zise furnizate de minerit, agricultură sau exploatarea lemnului şi cele derivate prin diverse procese (chimice mai ales) este tot mai dificilă.
II.6.1. Producţia de minereuri metalice feroase
Producţia mondială a acestor materii prime depăşeşte 2 miliarde tone. Ponderea cea mai mare o au minereurile de fier (80 %) şi bauxita, singurele exportate în stare brută. Cele mai multe minereuri au un conţinut redus în metal util, prelucrat primar în ariile de extracţie şi exportat sub formă de concentrat. Un rol important îl are conţinutul în metale utile, variabil în funcţie de minereu, cele de fier fiind de obicei cele mai bogate minereuri (25-75 % conţinut în metal, faţă de cele de cupru care depăşesc rareori 2-3 %).
a) Producţia de minereu de fier este dată de trei tipuri de zăcăminte: magmatice (filoniene sau metamorfice), sedimentare şi aluviale. Rezervele sunt foarte mari, cele mai bogate fiind zăcămintele magmatice, rentabile mai ales când exploatarea se face la zi (Krivoi Rog în Ucraina, Kazahstan, Venezuela, nord-estul Indiei).

Repartiţia producţiei mondiale cunoaşte mutaţii importante pe fondul unei creşteri lente (514 milioane tone în 1974, 583 în 1989 şi 606 în 1999, fig. 27, 28, 29).

Prima mare regiune producătoare este America Latină, unde Brazilia deţine 20 % din producţia mondială (132 milioane tone în anul 2000 în platoul Matto Grosso), urmată de Venezuela, ambele cu minereuri bogate. C.S.I (fosta U.R.S.S.), altădată principalul producător, cunoaşte un declin, având principalele exploatări în sudul Siberiei (Novokuzneţk), Kazahstan (Karaganda), Ucraina (Krivoi Rog), Federaţia Rusă europeană (Kursk-Belgorod). Al doilea producător mondial este acum Australia (96 milioane tone), care concurează Brazilia pe piaţa mondială, avantajată de rezerve bogate, uşor exploatabile (în vestul extrem sau în Noua Galie de Sud la Iron Knob). India, China şi unele state africane (Mauritania, Liberia, Africa de Sud) completează această listă cu producţii mai modeste, dar de bună calitate. Producătorii tradiţionali, precum S.U.A., Franţa sau Suedia cunosc un declin continuu datorită epuizării rezervelor sau, în cazul Franţei, calităţii tot mai reduse a acestora (în 1960 producea 60 milioane tone pentru ca în prezent să mai contribuie cu doar 0,15 milioane tone, extrase din zăcăminte sedimentare în Lorena). Suedia dispune însă de minereuri de foarte bună calitate în nordul extrem (12 milioane tone în 2000, la Kiruna, Gällivare), care susţin încă exportul.

Exportul afectează jumătate din minereul extras. În prim plan concurează Brazilia şi Australia, ambele cu disponibilităţi de circa 140 milioane tone anual. La distanţă urmează India, Canada, producătorii africani menţionaţi şi Suedia. Principalul cumpărător este de multă vreme Japonia (120 milioane tone în anul 2000), depăşită în unii ani de China a cărei producţie internă este insuficientă şi de proastă calitate, urmate de Germania, Coreea de Sud, Franţa şi Italia.

Producţia de mangan, principalul minereu utilizat pentru producţia de aliaje, este mai concentrată la nivel mondial în câteva arii distincte – statele C.S.I. (25 % din total) cu zăcăminte bogate în sudul Ucrainei (Nikopol), Georgia (Ciatura); Africa de Sud, Gabon în Africa; se adaugă Australia, India, Brazilia, toate furnizând producţii însemnate statelor dezvoltate din Europa şi America de Nord, mari consumatoare de oţeluri aliate.

Cromul, indispensabil în industria aliajelor de oţel dar şi în industria chimică, este un metal rar, exploatat (minereu de cromit, circa 4.6 milioane tone) în câteva zone ale Globului doar - Africa de Sud, Kazahstan, secundar în Zimbabwe, Albania, Finlanda, India, Turcia. Rezervele sunt tot mai reduse iar producţia este absorbită masiv de ţările dezvoltate.

Nichelul este la fel de rar (peste 1 milion tone anual), fiind utilizat pentru obţinerea oţelurilor inoxidabile. Exploatările sunt la fel de localizate, monopolul fiind deţinut de Canada şi Federaţia Rusă, urmate de alţi producători mai modeşti - Cuba, Noua Caledonie, China, Brazilia, Australia etc. Rezervele cele mai importante revin Canadei, care a deschis recent cel mai bogat zăcământ de pe Glob în Peninsula Labrador, urmată de Noua Caledonie. Consumul este în extindere în sud-estul Asiei (Coreea de Sud, Taiwan) dar viitorul acestui metal este incert datorită rezervelor în curs de epuizare.

Wolframul (50 mii tone anual) cunoscut pentru rezistenţa la temperaturi înalte, cunoaşte o distribuţie ceva mai dispersă. Se impune în primul rând China, urmată de Federaţia Rusă, Bolivia, S.U.A., Canada, Birmania, Peru, Brazilia.

Molibdenul, utilizat pentru a conferi calităţi deosebite (duritate) oţelului este concentrat aproape exclusiv în America de Nord (100 mii tone anual).

Cobaltul, utilizat atât în siderurgie cât şi în industria chimică, a cunoscut o scădere continuă a producţiei (20 t în 1995), dar este relativ dispers, asociat rezervelor de cupru (R.D. Congo, Zambia) sau altor minereuri (Finlanda, Norvegia, Canada, Federaţia Rusă, China etc.).
II.6.2. Producţia minereurilor şi metalelor neferoase
Minereurile neferoase sunt relativ răspândite în scoarţa terestră, dar prezintă dezavantajul concentraţiei reduse, astfel doar o parte infimă fiind exploatabile. Exploatarea îndelungată a făcut ca unele zone ale Globului, în primul rând Europa, să îşi epuizeze rezervele (zone importante altădată precum Boemia, Harz sau Transilvania şi-au pierdut importanţa). Noile rezerve puse în valoare în Europa (Polonia, Irlanda, Scandinavia sau Iugoslavia) nu satisfac necesităţile principalului consumator - piaţa U.E.

Statele europene, în primul rând Marea Britanie au avut un rol esenţial în crearea unei pieţe mondiale a minereurilor şi metalelor neferoase. Bursa din Londra constituie încă principalul factor în dezvoltarea acestei ramuri, având în vedere rolul său în exploatarea unor mari rezerve de minereuri neferoase din Africa şi Asia în perioada colonială. După 1950 se adaugă S.U.A. care au reuşit să domine treptat marile rezerve de pe continentul american, cel mai bogat în prezent în aceasta categorie de resurse. Federaţia Rusă a încercat în perioada sovietica să creeze propria piaţă a metalelor neferoase, fără succes, în prezent acest sector fiind larg controlat de S.U.A. şi Marea Britanie.

După o perioada de criză, se constată în ultimul deceniu o restructurare şi un reviriment, fără precedent, datorat parţial creşterii consumului în ramuri specifice (electronica şi electrotehnica) dar şi descoperirii de noi rezerve în zone anterior neexplorate (Indonezia, Papua-Noua Guinee).

O particularitate a acestei ramuri este concentrarea financiară, producţia şi comercializarea fiind dominate de mari trusturi şi concerne atrase de privatizarea unor companii naţionale (ca cele din Polonia, statele C.S.I., Zimbabwe). Chile este singurul mare producător care păstrează monopolul de stat asupra bogatelor resurse cuprifere (Codelco). Aceasta concentrare a fost însoţită de o reluarea a explorărilor, cu rezultate promiţătoare în Africa de Vest, Asia de Sud-Est, Australia şi Canada.

Se pot distinge două categorii de metale neferoase: tradiţionale şi moderne.

a) Minereurile neferoase tradiţionale cele mai importante sunt cuprul, staniul, plumbul şi zincul, la care se adaugă metalele preţioase. Cunoscute încă din antichitate, au utilităţi diverse, fiind indispensabile civilizaţiei actuale.

Producţia de cupru, a cunoscut o dezvoltare extremă după 1950, legată de dezvoltarea electrotehnicii (1913 – 1,03 milioane tone, 1938 – 2,04 milioane tone, 1973 – 7,5 milioane tone, 2000 – 14,2 milioane tone). Nu există o coincidenţă între regiunile de extracţie şi cele de consum. Continentul american domină larg - Chile cu cele mai mari şi mai rentabile rezerve, în deşertul Atacama (Chuquicamata, 4,6 milioane tone), S.U.A. (1,47 milioane tone) şi Canada (0,63 milioane tone) cu mari rezerve în Munţii Stâncoşi, Peru, Mexic. Zona Asia-Pacific participa tot mai mult, atât prin producători tradiţionali ca China sau Australia (Mount Isa, 0,83 milioane tone) dar şi alţii mai noi ca Indonezia (1 milion tone), Papua-Noua Guinee, Iran şi Filipine. Africa, cu rezerve notabile în sud, înregistrează reduceri imputabile mai degrabă situaţiei politice (Copperbelt - Zambia şi Zair). În Europa mai contează printre marii producători doar Polonia (0,46 milioane tone la Legnicza în sud) şi Portugalia. Statele C.S.I. înregistrează un declin continuu după 1990, datorat dificultăţilor tranziţiei deşi deţin un potenţial imens în Ural, Kazahstan şi în Extremul Orient.

Europa, S.U.A. şi Japonia absorb cea mai mare parte a acestei producţii, mult timp comercializată în stare brută. Europa şi statele C.S.I. consumă 60% din total, constituind astfel principala destinaţie a fluxurilor comerciale, fiind la discreţia producătorilor americani controlaţi de S.U.A.. Ponderea Europei este în scădere, o piaţa activă fiind cea est-asiatică (Japonia, Coreea de Sud etc.), impulsionând de fapt producătorii menţionaţi în zona Asia-Pacific. Tendinţele actuale merg spre prelucrarea, cel puţin primară, în locurile de extracţie, aceasta şi pentru că metalurgia neferoasă este energofagă. Rafinarea metalului este încă apanajul statelor dezvoltate (S.U.A., Canada, Mare Britanie, Germania, Belgia, statele C.S.I., Japonia) dar state precum Chile şi Indonezia au investit enorm în rafinarea producţiei proprii.

Producţia de staniu este de o importanţă mai redusă dar are o utilizare veche (aliaje cu cuprul - bronzul). Foarte rar astăzi, este net concentrat în sud-estul Asiei. Unii producători de aici (sudul Chinei, Indonezia, Vietnam) sunt mai dinamici, alţii (Thailanda, Malaysia) sunt în declin secundar în unele state latino-americane (Peru, Bolivia) şi Federaţia Rusă (în Yakuţia, în Ural) sau Australia. Consumul acestui metal este în scădere în Europa şi America unde a fost înlocuit de aluminiu, dar în creştere în sud-estul Asiei, datorită proximităţii principalelor rezerve. Aici se manifestă delocalizarea unor capacităţi de producţie electronică, mari consumatoare, din Japonia spre China, Indonezia, Vietnam etc.

Producţia de plumb şi zinc. Cele două metale se găsesc de regulă combinate sub forma minereurilor complexe şi au o importanţă deosebită, dar sunt tot mai deficitare, producţia mondială fiind într-o scădere lentă, dar iremediabilă (3,6 milioane tone Pb în 1974 şi 2,6 în 1999 sau 7,1 milioane tone Zn, respectiv 6,7 milioane tone). Favorizate sunt tot statele americane - Canada, S.U.A., Mexic, Peru, Bolivia, la care se adaugă, cu mari disponibilităţi de export, Australia, precum şi China sau statele C.S.I. (Kazahstan). Unii producători dispun în principal de rezerve de zinc (Canada - locul 1 în lume, Bolivia, Mexic, Brazilia), alţii de plumb (Africa de Sud, Maroc, statele C.S.I.) sau în cantităţi relativ egale (China, Peru, S.U.A.). Europa şi Japonia rămân principalii importatori şi în acest caz, dar piaţa acestor metale este supusă unor distorsiuni tot mai mari datorită recuperării masive a metalului util din deşeuri (s-a ajuns la peste 30 %), motiv pentru care, creşterea producţiei în unele state, mai ales în China, nu este agreată de marile puteri.

Metalele preţioase au o utilizare restrânsă (etalon monetar, electronică, bijuterie), sunt la fel de rare, producţia mondială traversând o criză.

Producţia de aur a fost mult timp dominată de Africa de Sud unde rezervele au scăzut considerabil, ca şi în Australia sau vestul S.U.A., motivat şi de scăderea cursului. Producţia mondială este în creştere însă (2.576 tone în anul 2000 faţă de 2066 tone în anul 1990), datorită sporirii producţiei în unele state africane (Ghana, Zimbabwe) sau americane (Mexic, Chile, Peru, Venezuela). Rezerve mari sunt în statele C.S.I. (Federaţia Rusă, Kazahstan, Uzbekistan) sau în unele state din vestul Pacificului, recent puse în valoare (Filipine, Papua Noua-Guinee). Europa are o participare simbolică, dar aici şi consumul s-a redus enorm. Dimpotrivă, cererea este în creştere rapidă în unele state în curs de dezvoltare, mai ales în cele petroliere de la Golful Arabo-Persic (bursele de la Abu Dhabi sau Kuweit participă tot mai mult în domeniu).

Argintul cunoaşte o evoluţie similară cu cea a aurului, dar distribuţia spaţială a zonelor de extracţie favorizează net America (2/3, cu producători tradiţionali precum Mexic, Peru, Chile, Bolivia, la care se adaugă S.U.A. şi Canada). Europa este ceva mai dotată decât în cazul aurului (Polonia, Spania, Suedia), la fel ca şi Australia sau statele C.S.I. Asia şi Africa sunt foarte slab dotate din acest punct de vedere, cu excepţia Chinei, unde prospecţiunile au pus în valoare rezerve importante, exploatate deja pe scara largă, sprijinind dezvoltarea industriei electronice, consumator tradiţional.

Producţia mondială de argint era în anul 2000 de 17400 tone, şi spre deosebire de aur, argintul înregistrează global, o creştere a consumului, mult state constituindu-şi stocuri strategice, motiv pentru care şi preţurile sunt în scădere.

Platina este un metal preţios rar a cărei producţie este foarte strict localizată în Africa de Sud şi Federaţia Rusă mai ales (aici rezervele sunt în curs de epuizare dar au fost constituite rezerve strategice importante), consumul (în construcţia de automobile şi în chimia industrială) fiind concentrat în câteva state dezvoltate.

b) Metalele neferoase moderne

Sunt mai recent introduse în circuitul economic deşi au o mai mare răspândire în scoarţa terestră adesea (aluminiul). Utilizarea lor este în creştere datorită calităţilor deosebite (rezistenţa la coroziune, duritate, maleabilitate etc.). În afara aluminiului celelalte metale din această categorie (vanadiu, stibiu, titan etc.) sunt mai rare şi de aceea mai scumpe.

Aluminiul este produs în primul rând plecând de la minereul numit bauxită, frecvent întâlnit în zonele tropicale dar şi în cele temperate, fiind uşor de exploatat. Utilizat masiv în industria automobilelor, în aeronautică şi în industria ambalajelor, a cunoscut ritmul cel mai important de creştere dintre metalele neferoase. Prelucrarea sa presupune consum ridicat de energie, motiv pentru care este localizată în apropierea unor surse bogate (hidroenergie în primul rând). Este una din ramurile care a permis decolajul industrial al unor ţări în curs de dezvoltare care dispun de surse de energie ieftină (state arabe petroliere de ex.).

Minereul din care se extrage aluminiul, bauxita se găseşte în cantităţi foarte mari. Cel mai mare producător este Australia, ce domină net comerţul mondial, urmată de o serie de state din America Centrală, Caraibe şi vestul Africii. În Europa se remarcă sudul şi sud-estul continentului (Ungaria, Grecia, Iugoslavia), iar în Federaţia Rusă se exploatează un minereu similar numit nefelin în nordul extrem (Peninsula Kola). Producţia mondială depăşea în 1999, 130 milioane tone, cel mai mare producător şi exportator fiind Australia (48 milioane tone).

Rafinarea aluminiului, (prin electroliza aluminei obţinută după concentrarea şi hidrolizarea minereului) a fost mult timp apanajul ţărilor dezvoltate, mai ales a celor cu producţie mare de energie ieftină (S.U.A., Canada, Norvegia, Elveţia), dar în ultimul timp statele producătoare de bauxită îşi dezvoltă propriile capacităţi, industria aluminiului fiind considerată o ramură profitabilă, capabilă să sprijine dezvoltarea unei industrii naţionale. O politică similară o au statele mari producătoare de petrol, care folosesc avantajul unei resurse energetice abundente. Se pot distinge mai multe regiuni de producţie:

- America de Nord, unde S.U.A. cunosc un regres (3,7 milioane tone în anul 2000 faţă de 4,1 milioane tone în anul 1990), având capacităţile localizate pe litoralul Golfului Mexic iar Canada are mari disponibilităţi de export din unităţile amplasate pe cursul inferior al fluviului Sfântul Laurenţiu, în apropierea marilor hidrocentrale din Peninsula Labrador.

- Europa, cu o producţie stagnantă, având în frunte Norvegia cu unităţile amplasate în preajma hidrocentralelor din Alpii Scandinaviei (peste 1 milion tone în anul 2000), urmată de statele alpine (Franţa, Germania, Elveţia) şi de producătorii de bauxită (Ungaria, Grecia, România, Spania);

- Asia, cunoaşte o dinamică susţinută şi în acest domeniu, în China (locul 3 în lume deja cu 2,62 milioane tone în anul 2000), India, state petroliere de la Golful Arabo-Persic (Iran, Bahrein, E.A.U.), Indonezia etc.;

- statele C.S.I. dispune de capacităţi însemnate în partea asiatică - sudul Siberiei, unde utilizează energia hidroelectrică ieftina a centralelor de pe Angara, sau în Tadjikistan (3,15 milioane tone în anul 2000);

- Australia şi-a sporit producţia, dirijată masiv spre export (1,76 milioane tone), cale urmată recent şi de unele state latino-americane (Brazilia, Venezuela). Africa rămâne în continuare un furnizor de minereu, cu excepţia Nigeriei, stat petrolier şi a Africii de Sud, proiecte de dezvoltare a unor capacităţi fiind în curs în Mozambic, Egipt etc.

Producţia este în mare parte controlată de firme multinaţionale precum: Alcoa (S.U.A.), perspective de fuzionare cu firma australiană Western Mining; Alcan, firma canadiană ce controlează şi o parte din producţia europeană la concurenţă cu firma franceză Péchiney. Toate aceste mari firme au o tendinţă de delocalizare a capacităţilor de producţie energofage spre statele în curs de dezvoltare, mai ales acolo unde resursele de energie sunt abundente.

Vanadiul, este şi mai rar (10 mii tone anual), şi are ca utilizare principală rolul de catalizator în industria chimică. Vanadiul îmbunătăţeşte oţelul prin tărie, elasticitate şi rezistenţă la coroziune, calităţi care se păstrează şi la temperaturi înalte. Alte utilizări vizează construcţiile navale şi aerospaţiale. Africa de Sud, acest muzeu mineralogic al lumii dă 40 % din producţia mondială (Middelburg), Federaţia Rusă dă 30 % (Ural, Asia centrală, peninsula Kola), S.U.A. cu 15-16 % (Colorado, Utah, Idaho, Arizona).

Titanul este un alt metal rar, utilizat pentru aliaje uşoare cu rezistenţă mare atât în metalurgia neferoasă cât şi în cea feroasă, fiind cunoscut pentru calităţile sale deosebite (duritate, rezistenţa la coroziune şi la temperaturi ridicate, motiv pentru care are utilizări în aeronautică). Cele mai mari concentrări fiind cele din Munţii Appalachi (S.U.A.), lângă lacul Alard (Canada), în statele C.S.I. şi în nisipurile titanifere de pe plajele Australiei, India, Norvegia. Rezervele sigure sunt de 526 milioane tone. Principalul producător mondial este Norvegia cu zăcăminte importante în nord (Mo I Rana).