Geografia Industriei

II.10. Regionarea industriei mondiale

Regionarea reprezintă un apanaj aproape exclusiv a geografiei economice, complexitatea fenomenului industrial producând numeroase interrelaţii mai ales de ordin spaţial. Dacă la începuturile industriei, complexitatea fenomenului ca atare nu era prea evidentă, în prezent regionarea are ca punct central localizarea. Prin localizare, fenomenul industrial acaparează spaţiul geografic, spaţiul economic şi spaţiul social. Regionarea nu înseamnă numai o ierarhizare strict spaţială, ea ţine cont şi de relaţia unităţii economice cu societatea, caută să surprindă acele fluxuri aproape invizibile care se nasc nu numai în spaţiu ci şi în timp (P. Aydalot, 1985).

Ierarhizarea taxonomică caută să pună în evidenţă şi spaţiul industrial discontinuu (întreprinderea, gruparea) şi spaţiul industrial continuu (regiunea industrială). Spaţiul industrial discontinuu este mult mai frecvent, el marcând neomogenitatea unui teritoriu şi chiar gradul de dezvoltare sau de specializare. Spaţiul industrial continuu polarizează de fapt importante mijloace de muncă, resurse umane şi naturale, specializări destul de avansate şi conexiuni multiple. Criteriile de cuantificare a tipului de spaţiu industrial sunt: suprafaţa localizării industriale, forţa de muncă ocupată, valoarea producţiei.
II.10.1. Unităţile taxonomice din domeniul industriei
Extremităţile scării ierarhice a formelor de concentrare în spaţiul industrial sunt date de întreprinderea industrială (prima treaptă) şi de regiunea industrială (ultima treaptă). Fiecărei unităţi taxonomice îi corespunde un spaţiu fizic de localizare, în care sunt integrate resursele naturale şi umane, căile de comunicaţii, baza tehnico-materială. In funcţie de expansiunea acestora şi de interacţiunile teritoriale şi de producţie care au loc se poate face saltul spre un nivel superior taxonomic sau dimpotrivă spre unul inferior.

Un rol determinant îl are specializarea producţiei, spaţiile industriale fiind asociate cu aglomerările urbane, acestea din urmă fiind singurele în măsură să asigure potenţialul uman necesar asigurării cu forţă de muncă. Relaţiile cu mediul rural sunt şi ele intense atât sub raportul aprovizionării cât şi al distribuţiei produselor, ruralul jucând un rol de „rezervor” pentru spaţiul industrial.

a) Marile regiuni industriale ale Globului

O regiune industrială este o unitate taxonomică superioară de concentrare a activităţilor industriale cu numeroase centre şi grupări care au un coeficient superior de valorificare industrială a teritoriului, de urbanizare, căi de comunicaţii bine integrate, potenţial energetic considerabil şi în unele cazuri şi cu o bază de materii prime, personal specializat şi legături economice intense. Prin luarea în considerare a acestor criterii se pot distinge următoarele mari regiuni industriale: Nord-Estul şi Vestul S.U.A., Sud-Estul Canadei, Sud-Estul Australiei, dorsala niponă Tokyo-Kobe-Kita Kyushu, Nord-Estul Chinei, Rin-Ruhr, Midlands, bazinul londonez, bazinul parizian, Silezia superioară, Uralul, regiunea Moscovei, litoralul Golfului Mexic, Golful Arabo-Persic.

Regiunea industrială din Nord-Estul S.U.A. se remarcă prin complexitatea profilului funcţional, ea realizând aproape o treime din producţia industrială naţională a S.U.A. Principalele centre polarizatoare sunt: Boston, New York, Philadelphia, Norfolk, Baltimore, Charleston, Manchester. Baza energetică este asigurată de zăcămintele de cărbuni superiori şi de centralele atomoelectrice (Indian Point, Surry, Shoreham). Din această grupare nu lipsesc nici resursele miniere (minereuri complexe, de fier), care au determinat inevitabil şi apariţia unor complexe siderurgice sau metalurgice neferoase (aluminiu), complexe de rafinare (Baltimore, Yorktown, Philadelphia) şi o reţea densă de conducte de petrol şi gaze naturale, căi de comunicaţii moderne. O anexă a acesteia o constituie regiunea Marilor Lacuri, dominată mai ales de construcţiile mecanice şi industria chimică (Detroit, Cleveland, Toledo, Akron) la care se adaugă o industrie siderurgică cu tradiţie (Buffalo, Pittsburgh). Această regiune concentrează cele mai importante activităţi financiare la nivel mondial.

Sud-Estul Canadei este o regiune industrială strâns legată de cea anterioară, bazată pe imensul potenţial energetic şi mineral al vastului spaţiu canadian. Axată pe valea fluviului Sf. Laurenţiu, regiunea se impune atât prin producţia metalurgică, cât şi prin producţia de echipamente industriale sau prin industriile de vârf.

Litoralul Golfului Mexic este o regiune industrială impusă de importantele resurse petro-gazeifere, baza unei industrii chimice foarte dezvoltate, dublată de industria textilă şi de unele ramuri de vârf precum aeronautica.

Vestul S.U.A. nu formează o regiune continuă fiind constituită din mai multe nuclee, între care există o anumită legătură dată de specificul activităţilor. Dominante sunt aici activităţile industriale de vârf (aeronautică, echipamente electronice şi electrotehnice etc.). Este regiunea cea mai dinamică din S.U.A., având avantajul deschiderii spre economiile emergente ale Asiei de Sud-Est.

Regiunea industrială din Sud-Estul Australiei concentrează numeroase activităţi industriale (producţii de nave, avioane, autoturisme, tractoare, textile, produse petrochimice) şi realizează cca 60 % din producţia acestui stat. Principalele concentrări industriale sunt: Sydney, Melbourne, Adelaide, Brisbane, Canberra.

Regiunea industrială niponă (dorsala niponă) asigură circa trei sferturi din producţia industrială naţională. Destul de restrânsă spaţial, cu o densitate foarte ridicată a populaţiei şi a activităţilor se impune printr-un profil complex în care se disting ca ramuri principale: producţiile de nave comerciale, de autovehicule, de maşini-unelte, de produse electrotehnice şi electronice. Principalii poli sunt: Tokyo-Yokohama, Osaka, Nagoya, Kobe, Kita Kyushu, Kawasaki, Hiroshima etc. Concentrările din această regiune permit obţinerea unor producţii care o situează pe primul loc în lume (oţel, laminate, nave maritime).

Nord-Estul Chinei este o regiune conturată încă din perioada ocupaţiei japoneze, bazată pe bogatele resurse de cărbune şi minereu de fier. Profilul său este dominat de siderurgie, producţia de energie electrică şi industria mecanică. Nivelul tehnic nu este foarte ridicat, fiind depăşită în prezent de regiunea costieră din Sud-Estul Chinei.

Regiunea Golfului Arabo-Persic este cea mai recentă concentrare industrială. Dominată mult timp de industria petro-chimică, îşi diversifică în prezent profilul prin implantarea unor industrii energofage (producţia de aluminiu, de ciment, siderurgia etc.).

Uralul este o regiune industrială bazată pe exploatarea unor resurse variate (minereu de fier, petrol, minereuri neferoase, săruri de potasiu etc.). Concentrările industriale sunt disperse şi dominate de industria de prelucrare primară şi doar în ultimul timp de ramuri ale industriei mecanice sau ale chimiei de sinteză.

Regiunea Moscovei este o regiune urban-industrială, care a profitat de centralizarea excesivă a activităţilor social-economice încă din perioada ţaristă. Profilul industrial este complex, de la industria textilă tradiţională (Ivanovo) la industriile de vârf. Criza postcomunistă a afectat în egală măsură această regiune ca şi precedenta.

Silezia superioară este extinsă predominant în sudul Poloniei, dar şi în Nord-Estul Cehiei, având ca element motor bogatele resurse de cărbune superior şi tradiţia industriei textile. Dominantă este în prezent industria siderurgică şi construcţiile mecanice.

Regiunea industrială Ruhr-Rin este una dintre cele mai tipice concentrări industriale şi mai vechi din lume. Bazându-se pe o tradiţie meşteşugărească şi având toate atuurile posibile pentru dezvoltare industrială (potenţial uman, căi de comunicaţii, resurse naturale, capital), regiunea s-a dezvoltat în jurul industriei siderurgice. La rândul ei, regiunea industrială se împarte în două grupări industriale: Ruhr şi Rin-Frankfurt am Main. Din prima grupare industrială fac parte centrele Duisburg, Dusseldorf, Essen, Dortmund, Bochum, profilul lor industrial fiind orientat spre industria extractivă a cărbunilor superiori, producţia de cocs metalurgic, energie electrică, siderurgie, construcţii de maşini, petrochimie etc. Ce-a de-a doua grupare industrială beneficiază de o reţea bine integrată a căilor de comunicaţii, inclusiv Rinul cu afluenţii săi, principalele centre fiind Hannau (metalurgie), Darmstadt, Frankfurt am Main (industria mecanică), Mainz (chimie) etc.

Regiunea pariziană este principala concentrare de tip urban-industrial din Franţa, având avantajul centralizării îndelungate a acestui stat în jurul capitalei. Profilul industrial este complex, putându-se totuşi remarca construcţia de automobile, industria farmaceutică şi cosmetică, industria modei, la care se adaugă industriile de vârf.

Regiunea londoneză este similară celei anterioare având totuşi o personalitate distinctă dată de importanţa construcţiilor navale şi aeronautice. În prezent este cea mai dinamică regiune industrială a Marii Britanii.

Midlands este cea mai veche regiune industrială, dezvoltată pe baza resurselor de cărbuni şi de minereu de fier, la care se adaugă creşterea tradiţională a oilor, care asigurau materia primă unei industrii textile dezvoltate. Expansiunea colonială britanică a contribuit la dezvoltarea amplă a industriei textile prin importul de bumbac ca şi a industriei siderurgice sau a diverselor ramuri ale industriei mecanice. Puternic afectată de criza vechilor regiuni industriale, cunoaşte o reconversie reuşită prin implantarea unor activităţi industriale de vârf.

În România se disting 4 regiuni industriale (raportat la suprafaţa ţării): Central-Sudică, Sud-Vestică (Banat), Intracarpatică (Transilvania), Est-Carpatică. Aceste 4 mari regiuni concentrează la rândul lor 29 de grupări industriale. Municipiul Bucureşti este încadrat după unii autori în categoria de regiuni industriale prin complexitate.

b) Nucleele neoindustriale

Primul şoc petrolier din 1972 a determinat printre altele şi o restructurare a industriei. Ramurile industriale energofage (siderurgie, chimie, construcţii navale, automobile) din statele dezvoltate au cunoscut un regres determinat de căutarea soluţiilor cele mai optime pentru scăderea consumului de energie. În fapt a fost vorba de o problemă de adaptare a vechii economii la condiţii noi din punct de vedere energetic, această adaptare fiind mai mult decât necesară din cauza competiţiei de pe piaţă. Această criză a constituit o conjunctură favorabilă pentru dinamizarea „noilor industrii”: microelectronica (semiconductori, circuite integrate, sisteme de comandă, echipament cibernetic, de telecomunicaţii, echipament optoelectronic), robotica (echipament de automatizări), industria noilor materiale (superaliaje, materiale ceramice, optice, carbonice), biotehnologiile. Noile tehnologii se transformă într-un timp relativ scurt în industrii independente. Apariţia nucleelor neoindustriale este determinată de concentrarea spaţială a acestora, deosebindu-se două etape în evoluţia acestora.

O primă etapă este marcată de progresul realizat în domeniul ştiinţei şi tehnicii de concurenţa militară dintre cele două blocuri ideologice (NATO şi Tratatul de la Varşovia) şi de concurenţa dintre trusturile industriale. Localizarea noilor industrii a ţinut cont de câţiva factori cum ar fi:

- existenţa prealabilă a concentrărilor industriale clasice (civile sau militare) cum ar fi aeronautica, industria nucleară, armament, automobile (decizia amplasării are câteva raţiuni care ţin de strategie, dar şi de economia regiunii). Ex. Sateliţii Los Angelesului: Burbank, Pasadena, Santa Monica, Palmdale sunt „conectaţi” la câte un nucleu neoindustrial: Chatsworth, Canoga Park, Downtown, El Segundo, Hawthorne, Inglewood, Irvine (electronică, industria aerospaţială). Parisul este înconjurat de nuclee industriale: La Défense, Marne-la-Vallée, Roissy, Orsay-Saclay. Polul tehnologic Sophia Antipolis situat la 25 de km de Nice este cel mai mare din Europa. De altfel, Franţa este presărată cu asemenea nuclee neoindustriale, legislaţia franceză încurajând dezvoltarea acestora. În Belgia, asemenea nuclee sunt la Keiberg, Louvain-la-Neuve, în Marea Britanie sunt în Scoţia centrală, în Germania sunt dezvoltate în Renania şi Bavaria. Eindhoven şi Rotterdam din Olanda, provinciile Lombardia şi Toscana din Italia, Sevilla din Spania sunt alte concentrări de nuclee neoindustriale din Europa. În fosta U.R.S.S., noile nuclee industriale s-au dezvoltat în jurul concentrărilor cu industrie nucleară (Moscova, Sankt Petersburg) sau cu industrie militară (Karkov, Celiabinsk) sau a echipamentului aerospaţial (Alma Ata, Magnitogorsk, Volgograd, Ekaterinburg). Japonia este poate singura ţară din lume care şi-a dezvoltat noile industrii în toate concentrările industriale, ea fiind ţara cu cea mai dinamică dezvoltare a acestora. Spre deosebire de ţările dezvoltate, ţările în curs de dezvoltare nu au reuşit să ajungă la concentrări industriale de tipul celor din statele dezvoltate. În acestea sunt prezente doar câteva laboratoare localizate de obicei în suburbiile marilor metropole (Brasilia, Madras, Calcutta, Beijing, Dakar, Sheniang, Tel Aviv, Măgurele-Bucureşti);

- concentrarea specialiştilor supercalificaţi din cadrul universităţilor a jucat şi ea un rol determinant în localizarea noilor industrii. După acest al doilea factor se deosebesc două tipuri de amplasare teritorială: în apropierea campusurilor universitare şi în jurul parcurilor de cercetare tehnică şi ştiinţifică afiliate universităţilor. Acest model debutează în anii celui de-al doilea război mondial (laboratoarele de la Chicago şi Alamogordo, Celeabinsk în Federaţia Rusă. Freiburg, Berlin în Germania). Principalele raţiuni au fost cele militare, însă imediat după cel de-al doilea război mondial au continuat activitatea din timpul războiului sau au trecut la activităţi civile. Centrul de la Boston concentrează peste 400 de întreprinderi în jurul universităţilor Tuft, Harvard, Massachusstes Institute of Technology, iar în California se află celebra Silicon Valley cu peste 1000 de întreprinderi grupate în jurul Universităţii Stanford din Los Angeles. În apropierea parcurilor tehnologice, tot S.U.A. deţine prioritatea: Princeton, Purdue (Illinois), Ann Arbor (Indiana), Triangle Research Park (Virginia), Los Alamos (New Mexico), Silicon Prairies (Texas). În Europa se manifestă tendinţa îndepărtării de mediul urban. Londra are nucleele neoindustriale amplasate în Green-Belt: Cambridge (Trinity College), Melbourn (Science Park), Milton, Girton, Ely, St.Ives, Huntingdon. În Scoţia centrală se conturează aşa numita „Electronic Belt” datorită concentrării mai multor parcuri ştiinţifice (Livington, Cumbernault New Town). În Franţa, parcurile ştiinţifice sunt construite în apropierea centrelor universitare: Meylan-Montbonnot lângă Grenoble, Vendargue, Montferrier, Grabels lângă Montpellier, Aix 2000 şi Agroparc lângă Aix en Provence şi Avignon. În Germania, centrele neoindustriale Essen, Duisburg şi Dortmund sunt legate de Universitatea din Bochum, iar în Olanda un asemenea centru este Fokker. În Elveţia, Geneva joacă un asemenea rol. Nici statele în curs de dezvoltare nu se lasă mai prejos, exemple relevante în acest sens fiind Science Bassed Industrial Park de la Hsinciu (Taiwan), Bangalore care se grupează în jurul Institutului Indian de Ştiinţe (India). Fosta URSS are asemenea centre plasate fie în Federaţia Rusă europeană (Moscova, Sankt Petersburg), Kazahstan (Alma Ata, Baikonour, Semipalatinsk);

- consumul intens de echipamente de high tech din megalopolisurile şi metropolele urbane a constituit cel din urmă factor în localizarea nucleelor neoindustriale: Washington, New York, Dallas, Paris, Londra, Luxemburg, Tokyo, Osaka, Roma, Milano etc. Localizarea aceasta s-a făcut şi prin prisma receptivităţii la nou a acestor centre şi a puterii lor de difuziune a inovaţiilor.

Cea de-a doua etapă (după 1980) este marcată de un nou factor de localizare: concentrarea teritorială a echipamentelor de vehiculare rapidă a informaţiilor. S-au conturat teleporturile (teleportul parizian rezultat din conexiunea teleparcurilor Valmy-La Défense-Marne la Vallée-Roissy-Orsay-Saclay) şi mai recent zonele de telecomunicaţii avansate prin gruparea mai multor teleporturi (compania japoneză Marubeni, care are interconexiuni între Tokyo-New York şi Bruxelles; Mitsui cu interconectări între Osaka şi Poitiers, Tokyo, New York, Londra, Sydney şi Bahrein). În a doua fază a acestei etape, teleporturile s-au dezvoltat în nuclee urbane: porturi (London Docklands, Rotterdam, New York, Tokyo, Osaka, Marsilia); vecinătatea aeroporturilor (Roissy-Charles de Gaulle în Paris, Heathrow în Londra, Frankfurt am Main, Dusseldorf, Amsterdam, Newark – S.U.A.); oraşe bancare sau bursiere (Chicago, New York, Londra, Rotterdam, Singapore, Kuala Lumpur, Tokyo).

Între americani şi europeni se remarcă un decalaj în domeniul neoindustriilor. Diferenţele constau în dominarea netă a S.U.A. prin calificările şi competenţele înalte de care dispune şi pe care a ştiut să le atragă, cercetarea publică în Europa are mai puţine aplicaţii private, ştiinţa europeană nu este unită (mobilitate şi cooperare redusă). La acestea se mai adaugă externalităţile slabe.

Producţia neoindustrială are ca principal avantaj volumul redus al mărfurilor produse, compensat însă de valoarea ridicată a acestora.