Geografia Industriei

II.9.3. Industria alimentară

Cunoaşte cea mai largă difuziune în spaţiu, dată fiind legătura cu piaţa de consum şi caracterul perisabil al multor produse agricole. Corelaţia cu ariile de producţie este astfel foarte evidentă, specializarea regională impunând anumite concentrări specifice (producţie de vinuri, de conserve de legume şi fructe etc.).

Există astfel două tipuri de localizare: în zonele de producţie şi în apropierea marilor pieţe de consum. De obicei în primul caz sunt concentrate unităţile de prelucrare primară, în zonele de consum localizându-se cele de prelucrare finită (panificaţie, produse lactate, produse de patiserie şi cofetărie etc.). Evaluarea producţiei acestei ramuri industriale este dificila, dar ţinând cont de totalul producţiei agricole mondiale, este ramura care vehiculează probabil cele mai mari cantităţi de produse. Dezvoltarea tehnicilor moderne de conservare şi prelucrare a mondializat şi acest sector, modelele locale de consum fiind bulversate, multe produse tropicale impunându-se pe pieţele tarilor dezvoltate din emisfera nordică, la rândul lor produse de baza precum cele de panificaţie sau rezultate din prelucrarea cărnii, tipice Europei sau Americii se impun masiv în ţările asiatice sau africane. Cu toată această dispersie ponderea ramurii în crearea P.I.B. este redusă în ţările dezvoltate (cu excepţia unor state specializate precum Olanda, Danemarca sau Noua Zeelandă).

a) Industria morăritului, panificaţiei şi pastelor făinoase se localizează predilect în marile zone cerealiere (Câmpia Padului, Marea Câmpie Rusă, Câmpia Dunării, Câmpia Mississippi, zona Marilor Lacuri, Câmpia Indo-Gangetică, Marea Câmpie Chineză etc.). O altă localizare este cea portuară (Genova, Torino, Roma, Palermo, Sao Paolo, Rio de Janeiro, Marsilia, Constanţa etc.) sau în marile aglomeraţii urbane (New York, Paris, Londra, Madrid, Barcelona, Bucureşti, Budapesta, Milano, Moscova, Los Angeles etc.).

Unele cereale necesită o prelucrare prealabilă cum este cazul orezului, meiului, orzului (decorticare). Orezul rămâne în mod tradiţional alimentul de bază a populaţiei asiatice, mari centre de prelucrare existând în China (Guanghzou, Shanghai, Wuhan, Nanking etc.), Vietnam (Hanoi), India (Calcutta, Madras, Bombay), Bangladesh (Dacca), Myanmar (Rangoon), Indonezia (Djakarta), Japonia (Kyoto, Tokyo, Nagoya);

b) Industria uleiurilor vegetale. Pe fondul utilizării tot mai mari a grăsimilor de origine vegetală (60 %) în detrimentul celor animale, această industrie tinde să capete o importanţă tot mai mare. Materiile prime agricole (arahide, seminţe de floarea soarelui, măsline, soia etc.) sunt tot mai căutate, ceea ce a determinat şi o extindere a suprafeţelor cultivate cu plantele respective. Ţări ca Germania, Olanda, Marea Britanie, Franţa dau producţii importante de ulei de soia deşi nu sunt mari cultivatoare, pe baza importului de soia. Producţia de ulei de floarea soarelui este dată de statele C.S.I. (30 %), Argentina, România, Bulgaria, Ungaria, Turcia, S.U.A., Iugoslavia, Mexic, Spania etc. Uleiul de rapiţă are o dublă utilizare: alimentaţia umană şi industrie, fiind produs de China, India, Japonia, Germania, Marea Britanie, Suedia, Canada. Uleiul de arahide este produs în general de statele cultivatoare de arahide: Sudan, senegal, Nigeria, Uganda (Africa); S.U.A., Brazilia, Argentina (America); China, Indonezia, India (Asia). Uleiul de măsline este unul dintre cele mai apreciate uleiuri datorită calităţilor sale (curative). Statele situate în bazinul Mării Mediterane sunt şi cele mai mari producătoare: Italia, Spania, Grecia, Franţa, Portugalia, Algeria, Liban, Tunisia, Cipru etc. Spania, Grecia, Italia şi Portugalia sunt şi exportatoare de măsline şi ulei de măsline. Uleiul de palmier este produs în ţările Asiei de Sud şi SE (Indonezia, Filipine, Sri Lanka), Africa (Camerun, Mozambic, Madagascar, Zair), America de Sud (Venezuela, Brazilia) şi în insulele oceanice din regiunea intertropicală. De importanţă mai redusă prin prisma producţiei sunt uleiul de muştar (statele C.S.I., India, China), uleiul de susan (India, China), uleiul din seminţe de bumbac (S.U.A., India, statele C.S.I., Mexic, Egipt, Pakistan);

c) Industria zahărului utilizează ca materii prime trestia de zahăr (2/3) şi sfecla de zahăr. Zahărul din trestie este produs de ţările situate în America temperată şi tropicală (S.U.A., Brazilia, Mexic, Cuba, Jamaica etc.), multe dintre ele având tradiţia marilor plantaţii, apoi cele din Asia de Sud şi Sud-Est (China India, Indonezia, Filipine), Africa (Nigeria, Senegal, Angola, Africa de Sud), Australia. Zahărul din sfeclă este obţinut de ţările situate în zona temperată: statele C.S.I. (Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Moldova, Kazahstan), S.U.A., Canada, China, Germania, Polonia, Franţa, Italia etc.

Producţia mondială de zahăr a evoluat de la 85 milioane de tone în 1980 la 127,2 milioane tone în anul 2000. Ţările cu cele mai mari producţii sunt India (13 %), Brazilia (8 %), China, Cuba, S.U.A., Thailanda, Franţa, Germania. Aproape 15 % din producţia mondială este comercializată la nivel internaţional, ţările exportatoare fiind Cuba, Mexic, Brazilia, Thailanda, Republica Dominicană, Jamaica, Argentina, Filipine, India, iar ţările importatoare fiind: statele C.S.I., S.U.A., Germania, Franţa, Austria, Olanda. Multe fabrici din ţările dezvoltate importă zahăr nerafinat pe care îl prelucrează. Gama de produse zaharoase este vastă, ciocolata fiind cea mai cunoscută (Elveţia, Olanda);

d) Industria băuturilor are în componenţă industria vinului, a berii, a băuturilor spirtoase şi industria băuturilor nealcoolice. Industria vinului se bazează pe producţiile de struguri de vin din Franţa (24 % din producţia mondială de vin), Italia (23 %), România, Spania, Portugalia, Grecia, Germania, Ungaria, Republica Moldova etc. Producţia mondială de vin este de 3,4 milioane hl. Din rândul ţărilor exportatoare se disting Italia (32 % din exportul de vin al lum ii), Franţa, Spania, Algeria, Portugalia. Din categoria importatorilor fac parte Franţa (din Algeria), Marea Britanie, Belgia, S.U.A., Austria etc.

Industria berii utilizează ca materii prime orzul, orzoaica, hameiul. Cele 94 milioane hl de bere producţie mondială sunt distribuite în Europa (65 %), America de Nord (30 %). S.U.A. dă 23 % din producţia mondială, urmată de Germania (mare tradiţie şi consum la fel de mare), statele C.S.I., Marea Britanie, Japonia, Franţa, Cehia, Belgia, Canada, Australia.

Industria băuturilor spirtoase (votcă, whisky, lichioruri, coniacuri etc.) utilizează ca materii prime cerealele (cazul vodcii, whiskyului, rachiurilor) sau vinul (cognacurile obţinute prin distilare).

Industria băuturilor nealcoolice (sucuri, siropuri) se bazează pe o bază de materii prime diversă, fructele dominând (citrice, ananas, mere, caise, piersici etc.);

e) Industria tutunului se localizează fie în apropierea zonelor de cultură a tutunului, fie în marile centre urbane (producţia ţigaretelor). Importante producţii de ţigarete dau S.U.A., China, Grecia, Bulgaria, statele C.S.I., Cuba, Brazilia, Albania etc.;

f) Industria cărnii şi a preparatelor din carne este concentrată în apropierea aglomeraţiilor urbane. Producţia mondială de carne (vită, porc, pasăre, oaie, de alte animale, pescuit, vânat) este de 170 milioane tone. S.U.A. dau 17 % din producţia mondială de carne prelucrată şi conservată, China 14 %, statele C.S.I. 10 %, Germania, Franţa, Italia, Brazilia, Argentina, România, Japonia, Marea Britanie, Mexic. Ţări ca Australia, Noua Zeelandă, Argentina, Uruguay cunoscute ca mari crescătoare de animale au o industrie de prelucrare care nu se ridică la nivelul potenţialului, ele rezumându-se la sacrificarea animalelor şi exportul cărnii rezultate. Pe plan mondial se poate observa o oarecare specializare: carne de vită şi de porc în America de Nord şi Europa, carne de vită în America de Sud, carne de vită şi de oaie în Australia şi Noua Zeelandă, carne de porc în Asia de Est. Chicago este considerat un fel de capitală a cărnii, oraşul dispunând de un număr mare de abatoare şi fiind situat în mijlocul unor regiuni mari crescătoare de animale, creştere bazată pe culturile agricole intensive. De altfel 65 % din producţia de preparate din carne a S.U.A. este dată de regiunea situată la sud de Marile Lacuri. Tot în S.U.A. pot fi menţionate şi centrele: Boston, Kansas City, St.Louis, Omaha, Cincinatti. Pe continentul european se impun statele C.S.I. (centre importante la Moscova, Sankt Petersburg, Volgograd, Kiev, Nijni Novgorod), Marea Britanie (centru şi sud), Germania (N şi S), Franţa (regiunea pariziană, est), Olanda (Rotterdam), Ungaria (Budapesta, Szeged) etc. Bine reprezentată este această ramură şi în Brazilia (Rio Grande do Sul, Parana), Argentina (La Plata, Santa Fé, Colon, Rosario, Buenos Aires), Uruguay (Montevideo), China (Shanghai, Tianjin, centrul şi sudul ţării), aceasta din urmă fiind cel mai mare producător de carne de porc (65 %).

g) Industria laptelui şi a produselor lactate. La fel ca şi alte sectoare ale industriei alimentare şi aceasta se suprapune prin unităţile sale pe regiunile cu pondere importantă a creşterii animalelor: Câmpia Germano-Polonă, Bavaria, Podişul Central Francez, Carpaţii de Sud-Est, Câmpia Rusă, preeria americană, pampasul argentinian, Australia, Noua Zeelandă. Producţia mondială de lapte oscilează între 450 milioane de tone şi 500 de milioane de tone. Principalii producători sunt: S.U.A., India, Germania, Franţa, Brazilia, Marea Britanie, Polonia, Danemarca, Olanda. Se constată o specializare a unor state în unele subproduse lactate, cazul Olandei, Franţei (brânzeturi), al Noii Zeelande şi Danemarcei (unt) etc.