George Calinescu

Dom' Popescu ar mai fi spus multe, dar toate femeile făcură un gest de dispreţ şi Caterina ordonă cu mare asprime:

Ieşi afară de aici şi să vii când te-oi trezi!

Dom' Popescu se mai închină încă o dată cu evlavie şi cu plecăciune şi apoi ieşi afară cucernic, ca dintr-o biserică.

Câtă vreme mortul fu în casă, femeile vorbiră şi chiar râseră cu familiaritate. Li se părea că veghează la căpătâiul unui om care doarme şi care va rămâne în această stare multă vreme. Îi potriveau cu multă atenţie florile, îl priveau ca pe o mobilă şi-l înviorau din când în când flăcările lumânărilor. Când însă veniră cioclii să-l ridice şi să-l scoată afară, se produse repede o nelinişte grozavă, ca de ceva smuls pe neaşteptate. Ochii tuturor începură să picure şi buzele să tremure. Apoi urlară toate ca nişte vite surprinse de flăcări în grajd şi se precipitară două câte două jalnice şi chiuitoare pe treptele casei. Afară se auzea clopotul bisericii şi copii şi femei se îngrămădeau la poartă cu lacomă curiozitate. Silivestru fu dus astfel împărăteşte pe drumuri cu zăpezi murdare şi, salutat de toată lumea, opri pentru întâia oară circulaţia tramvaielor. Apoi, către seară, fu purtat lin pe umeri, sub lungi alei de pomi, depus în groapa udă şi bombardat cu bulgări în sunetele clopotelor şi răcnetele rudelor.

FACEREA LUMII.

Bobby îşi trase repede pălăria de fetru mai pe faţă şi-şi rectifică nodul cravatei, căci văzuse înaintea lui o elevă de liceu, mergând alene cu servieta în mâna dreaptă. Fata, deşi îmbrăcată în şorţ cadrilat de uniformă, prezenta graţii de amănunt ce dovedeau cochetăria. Avea ciorapi negri foarte subţiri, în pantofi cu tocuri joase, dar supli, ca de bal şi cascheta îi era întoarsă ştrengăreşte în stil chasseur, lăsând să i se vadă pletele blonde foarte bine frizate. Când mergea îşi clătina lent şoldurile, încă înguste şi scotea înainte sânii tari, proeminenţi sub şorţ.

„E bine!” gândi Bobby străfulgerat şi-şi iuţi paşii.

De când înfloriseră liliecii şi aerul sufla călduţ, mişcând acele verzi ale ierburilor proaspete, Bobby era tulburat de o nelinişte generală, de un fior ce-l trecea prin şira spinării, învârtindu-se în jurul coapselor şi ramificându-se spre genunchi. Nu-şi găsea loc şi lipsea mereu de la şcoală, hoinărind prin Cişmigiu, Parcul Carol şi la şosea. În fond, destul de iniţiat în tainele sexuale, ştia ce voia. Avea nevoie de o „damă”, de o „tipesă”, însă nu din acelea pe care le-ar fi găsit aşa de uşor, ci de o fiinţă deosebită, care să-l satisfacă amorul propriu juvenil. Într-un cuvânt, Bobby voia „să dea o lovitură”.

Domnişoara păşea mereu înainte, fără vreun scop anumit şi Bobby deliberă repede, cu arterele în flăcări, cum să înceapă. În sfârşit, îşi înghiţi nodul emoţional şi, aşezându-se aproape în rând cu fata, zise:

Sunteţi bine, duduie!

Fata nu întoarse capul, nu se grăbi, nici nu răspunse, dar faţa toată îi tremura într-un zâmbet rău disimulat, de vanitate măgulită. Bobby prinse inimă:

Dacă nu mă-nşel, v-am mai cunoscut!

Domnişoara pufni de râs fără să întoarcă ochii şi iuţi puţin paşii. Bobby iuţi şi el mersul şi se aşeză în rând cu ea. Apoi, scoţând pălăria şi descoperindu-şi frizura lucioasă de pomezi, spuse ceremonios:

Îmi daţi voie să mă recomand, duduie, sunt sigur că ne cunoaştem!

Fata încercă să facă un gest de sfidare şi întoarse capul într-un mod original, plecându-l pe o parte, dar văzându-l pe Bobby, care clipea din ochi a la Maurice Chevalier, se roşi toată şi încercă în zadar să simuleze indiferenţa şi seriozitatea. Bobby se ţinu scai după ea, îi puse o floare de liliac pe braţ, pe care ea o lăsă să cadă jos şi n-o slăbi din complimente.

Semănaţi foarte mult cu Greta Garbo! Declară el în sfârşit.

Domnişoara păru sensibilă la această identificare şi făcu paşi mai rezonabili, clătinând servieta în dreapta şi-n stingă, prin faţa genunchilor.

Duduie, vă place cinematograful?

Fata strâmbă puţin din gură şi. O victorie! Răspunse:

Îmi place, ce-ţi pasă dumitale?

Atât îi trebui lui Bobby! Cu o volubilitate uimitoare, începu să pună întrebări şi să vorbească singur despre vedetele de cinematograf, despre Anny Ondra şi Lilian Harvey se înţelege, apoi de boxeri, de Max Schmelling îndeosebi, făcu neîntrebat profesiuni de credinţă, mărturisi că visa un automobil mare şi un bazin de înot propriu. Încetul cu încetul, fata fu cucerită la intimitate şi Bobby mărturisind că era şi el licean, începură să-şi povestească unul altuia întâmplări din şcoală, temeri, simpatii şi antipatii. După o jumătate de ceas şedeau amândoi pe o piatră din Cişmigiu şi domnişoara arăta lui Bobby fotografii de prietene. Acesta scrise în albumul ei cu oracol o dedicaţie. Ceva mai târziu îşi declarau natura sufletului. Domnişoara zicea că e „sinceră” şi că a suferit din cauza aceasta, iar Bobby o asigură că este pentru dragostea idealistă, chiar cu sacrificiul morţii, precum a spus „Eminescu” (?!). În sfârşit, îşi deteră unul altuia numele şi-şi promiseră să se revadă. La despărţire, Bobby luă mâna fetei şi vru s-o sărute, aceasta trase de ea, de teamă să nu fie văzută. Bobby trase şi el mai tare şi în sfârşit izbuti să i-o sărute, ceea ce intimidă de moarte pe domnişoară.

Când rămase singur, Bobby o luă în sus pe bulevard. Inima îi era parfumată de un mare lan de trandafiri. „Dăduse lovitura”, avea adică cu ce se lăuda la colegi, dar mai era o tresărire necunoscută până atunci, care îl îndemna dimpotrivă să tacă, să-şi ascundă pentru sine victoria şi să nu vatăme „reputaţia” domnişoarei. Gingăşii inedite înfloriră în sufletul lui şi el, care până acum înţelegea prin femeie „o damă”, adică un mijloc de bravadă genitală, îşi goni imaginea sexului şi visă pentru prima oară să îmbrăţişeze ca la cinematograf şi mai ales să sărute. Cu această sărutare în suflet porni sprinten spre casa lui Jim, aşa de încrezător în graţiile sale virile, încât, trecând pe lângă trei tinere doamne, le făcu cu ochiul şi-şi netezi locul virtualei mustăţi. Doamnele râseră şi se uitară cu mult umor după el.

Ajuns în Udricani, Bobby intră pe poarta nouă de fier şi sună în faţa unei uşi scunde moderniste de stejar. După câteva clipe, uşa se deschise şi Vera apăru în cadrul ei zâmbind.

Casa şi interiorul lui Jim erau acum tot ce poate fi mai paradoxal pe locul acela. În plicul lui Silivestru se găsi o dispoziţie testamentară care lăsa toate casele din acea curte întinsă lui Jim şi Vera, cu condiţia de a găzdui, la dorinţă şi pe mătuşi într-unul din apartamente. Silivestru mai ruga pe Jim să radă până la pământ, în măsura putinţelor, toate acele locuinţe şi să „cureţe locul de molii”, ridicând deasupra case noi, pentru oameni noi. Această moştenire produse spume la gurile bătrânelor. Ele se adunară în casele din fund, scoaseră toate lăzile cu lucruri vechi şi ascunse de prin odăi şi le depozitară în casa Iachii, ca într-un cavou. Apoi rupseră orice legături cu Jim şi Vera şi nu le mai vorbiră. De altfel, nici nu aveau prilejul, fiindcă în afară de dom' Popescu şi baba Chiva nimeni nu mai ieşea din curte.

La început din entuziasm, apoi de voluptatea facerii în necaz, Jim şi Vera făcură nişte inovaţii scandaloase. Transformară apartamentele putrede şi afumate din faţă, dar trainice totuşi, în cuburi moderniste, cu ferestre late ca la cabinele de vapor şi cu terase mărginite cu bare de metal. Făcură un gard de fier acoperit cu tablă, ca să închidă vederea străzii şi-n chiar mijlocul curţii, tapetate cu gazon englezesc, săpară un bazin destul de încăpător. Acolo, în văzul „babelor” şi în costume de baie, se bălăceau toată ziua, alternând înotul cu şederea pe chaise-long-uri de pânză, spre indignarea tantei Ghenca, din fund, care făcea observaţii tari, să se auză:

Femei tinere şi neruşinate! Astea strică bărbaţii!

Deseori venea chiar Bobby şi toţi trei făceau „plajă” şi uneori chiar coregrafie atletică.

Jim îşi mobilase odăile într-un mod excesiv de igienic, punând sticlă şi zinc pe mucegaiul rasei Căpitanovici, oglinzi fixate în perete, lămpi ascunse în interstiţiile duşumelei, mese de cristal gros, fotolii plate din metal şi piele roşie. Toate mobilele cariate şi desfundate ale lui Silivestru fură rupte şi aruncate intenţionat în fundul curţii, spre furia mătuşilor, care se văitau prin odăile lor de acest sacrilegiu. Peste noapte însă toate cioburile şi fragmentele de scaune şi lucruri dispărură. Tanti Mali, zisă şi „Colivăreasa”, le furase. Dar ceea ce forma mândria casei Jim era vesela. Îşi cumpăraseră puţine, dar complete truse de porţelan şi cristal, pentru toate momentele unei consumaţii de aparat, în forme curajoase, neprevăzute până la derutarea ochiului. Deşi veşnic în „lună de miere” şi nevoind să primească pe nimeni, Jim şi Vera se jucau de-a viaţa, oferindu-şi unul altuia recepţii, la care uneori era admis şi Bobby. În urma unei asemeni invitaţii venise acum junele cuceritor.

Jim pofti pe Bobby ca pe un bărbat matur şi-l oferi o ţigară, pe care i-o şi aprinse. Acesta trase din ea cu aer critic şi se întinse în fotoliu ca un mare financiar. De altfel, Jim însuşi era îmbrăcat în smoching, ţinând să respecte în chip abstract, pe locul moliilor, ceremonialul oamenilor vii. Vera reapăru în rochie de seară decoltată până la capătul de jos al şirii spinării, cu atât mai graţioasă cu cât capul îi era veşnic copilăresc, numai cu o lucire de femeie în pupile.

Domnii mei anunţă ea, înclinându-se ceremonios ceaiul este servit!

Trecură în sufrageria cu pereţii netezi, vopsiţi cu roşu pompeian şi în care, în jurul unei lungi mese de cristal, fixată pe bare de metal poros vopsit în albastru de bronz, se aflau o mulţime de scaune simple din drugi de acelaşi metal şi de piele. Pe masa neacoperită, translucidă, un ceainic şi câteva ceşti, întinse ca nişte cochilii, fumegau de un ceai pur, vinos, neadulterat cu felii de lămâie. Sorbiră ceaiul în picioare, întrecându-se în politeţi comice, apoi Jim, înclinându-se în faţa Verei, o complimentă pentru graţia desăvârşită cu care făcuse onorurile casei şi-l întinse braţul. Bobby potrivi aparatul de radio Atwater Kent evitând postul Bucureşti, ca fiind, după părerea lui, execrabil până ce talgere şi plângeri de saxofon răsunară în odaia alăturată, lipsită de orice covoare şi mobile complicate şi ornamentată de jur-împrejurul pereţilor cu cele mai confortabile, mai joase şi mai bizare fotolii. Jim prinse atunci de talie pe Vera şi începu s-o poarte lin prin odaie, strângându-l imperceptibil şalele şi sărutându-l uşor lobul urechii stângi.

Jim, Vera şi Bobby petrecură astfel până seara târziu, alternând glumele cu dansul şi audiţiile cu consumaţia. Bobby se produse solo, executând cu multă frenezie rumba şi schiţând platonic câteva lovituri de box. Erau toţi tineri şi erau fericiţi să se simtă trăind. Când Vera încercă din nou cu Jim câţiva paşi de dans, simţi deodată o ameţeală şi o senzaţie de dezgust visceral şi fu pe punctul de a se prăbuşi. Înspăimântat, Jim o luă în braţe şi o întinse pe pat şi, neobişnuit cu boala, trimise după doctor pe Bobby, care alergă ca din puşcă. Un tremur interior zgudui pe Jim, slăbit de atâta fericire, încât, deşi Vera nu se mai simţea rău, aştepta cu nerăbdare doctorul.

În curând Bobby sosi cu un bătrân zâmbitor complet depilat pe faţă şi pe cap, care întrebă foarte familiar:

Unde-l bolnava, tinere?

Dus în faţa Verei, care îngălbenise din nou, de astă dată de frica doctorului, bătrânul se aşeză pe un scaun în faţa patului şi zise râzând:

Cum, dumneata eşti bolnava? Fugi de-acolo! Apoi făcu semn lui Bobby, care se îndesa curios, să iasă afară. Ascultă puţin inima Verei, pipăi pântecele în toate părţile şi mai ales în dreptul ovarelor, o puse să scoată limba, se uită în ochii ei, apoi spuse ca pentru sine:

Mda!

Jim şi Vera aşteptau tremurând o sentinţă neaşteptată şi absurdă.

Câţi ani aveţi? Întrebă doctorul.

Eu 25 şi ea 18 ani.

Felicitările mele! Zise doctorul. Şi de când sunteţi căsătoriţi?

De vreo câteva luni!

Uite ce e, amicilor, aţi lucrat bine, nu v-aţi încurcat! Tânăra dumitale doamnă e însărcinată! Să vă fie de bine şi să consultaţi un mamoş!

Zicând acestea, bătrânul doctor le strânse mâna la amândoi, îi ciupi de obraz şi fugi pe uşă, smulgând din mâna lui Jim şi strecurând în buzunar bancnota pe care acesta i-o întindea.

Jim strigă Vera când tânărul soţ se întoarse de la uşă sunt aşa de fericită! Tu nu?

Se înţelege, Vera!

Nu e aşa că acum o să avem un scop în viaţă?

Se înţelege, Vera!

Şi Jim o sărută lung pe gură, în vârful nasului, în orbitele ochilor, tulburat profund de dragoste, dar altfel, indicibil altfel.

Acum tu trebuie să te odihneşti! Zise el. Îi scoase pantofii din picioare, îi trase ciorapii, îi desfăcu şi dezbrăcă rochia şi dând la o parte plapuma, o depuse în inima patului. În mişcarea picioarelor lungi şi zvelte, cămaşa căzu la o parte şi pântecele rămase dezgolit ca un mare taler de sidef. Gândindu-se că acolo, dedesubt, se concepea acea fiinţă mică, ce avea să strige în curând tulburătoarele vorbe tată şi mamă, Jim îngenunche la marginea patului şi, prinzând pe Vera de mijloc, o sărută în mijlocul pântecelui.

Vezi tu zise el, mângâind-o pe păr şi sărutând-o aci, în viscerele tale, este principiul universal al facerii! Câtă vreme tu vei rodi, universul există. Dintr-un astfel de uter au ieşit la facere aştrii şi stelele, pământul şi natura. Dacă viscerele tale s-ar usca şi împreunarea noastră ar fi seacă, atunci odată cu moartea noastră s-ar produce moartea virtuală a generaţiilor. Pământul s-ar răci şi zbârci, stelele ar cădea la loc spre nucleele lor, ca fulgii de cenuşă în vatră, scânteile lumii eterice s-ar strânge într-o singură flacără tremurată şi chircită, care la rândul ei, învinsă de gheţurile golurilor eterne, s-ar încleia într-o zgură de neguri, restabilind întunericul fără margini şi fără sfârşit.

Vera îl privi cu cea mai profundă recunoştinţă şi, întinzând mâna spre mâna lui, şopti:

Jim, te iubesc ca pe nimeni pe lume! Te iubesc fiindcă tu eşti tatăl copilului nostru!

SFÂRŞIT