Georges Dumezil

Nici faptul că biruinţa a doua s-a petrecut tot în zori nu este un amăni fără importanţă: într-adevăr, Camillus atacă la răsăritul soarelui nu ca să surprindă adversarul, ci fiindcă manevra pe care a pus-o la cale are nevoie fenomenul natural care este, acolo, un fenomen obişnuit, dar numai în a moment al zilei. Căci trebuie să înţelegem, desigur, că puternicul vânt

20 Despre motivul săbiilor celţilor cunoscut şi de Polibiu, 2, 33, 3, în legătură cu o întimpl ulterioara, vezi Placeliere, op. Cât., (mai sus, p. 788, ti. 3), p. 147.

A ri nu se stârneşte numai în ziua aceea, ci bate de obicei şi că generalul man a aflat acest lucru încă de la sosirea lui, noaptea, de vreme ce a avut; ea şi răgazul să poruncească aducerea şi aglomerarea materialelor combustie care nu-i pot sluji decât în zori şi că, după încheierea acestor pregătiri, teaptă într-adevăr ivirea zorilor şi foalele atmosferice menite să aţâţe vâl- – tăia.„ în cea de a treia victorie, interesul ivirii zorilor se plasează la un nivel îi banal: ea îngăduie doar atacul prin surprindere. Dar şi acest lucru merită it în seamă, este important că tocmai acest plan de luptă l-a ales Camillus, nu altul.' Putem oare considera întâmplătoare, lipsită de semnificaţie, o repetiţie t de regulată, atât de completă, de vreme ce aceste trei victorii sunt singurele care Camillus le câştigă în situaţia de comandant unic şi totodată atât de riată, de vreme ce motivul aurorei este folosit de fiecare dată altfel – şi; ă o repetiţie pe care vine să o întărească, în primele două cazuri, un amant pe care nu-l implică logic, pe care nu-l pretinde neapărat ivirea zorilor: nura generalului scânteind în lumina răsăritului; vântul puternic care nu te nici ziua nici noaptea, ci exact când se luminează de ziuă? Nu este oare îi firesc să considerăm că generalul roman, care şi-a pus cu priinţă misiunea i timpul primei sale dictaturi sub ocrotirea zeiţei Aurora şi pe care zeiţa rora l-a ajutat atunci, nu încetează în tot timpul vieţii, de câte ori este nandant suprem, să învingă cu sprijinul aceleiaşi speranţe şi al aceleiaşi „otiri, exact la ora din zi când zeiţa este activă? Cu alte cuvinte că autorii; tei lui au înţeles să facă din el, nu numai cu prilejul victoriei de la Veii şi de-a lungul întregii sale vieţi de soldat, un protejat tipic al zeiţei Mater. Tuta, neînlăturând, ba, dimpotrivă, subliniind trăsăturile solare implicate în; astă onorabilă definiţie?

5. SOLISQUE, 2 Să ne întoarcem la Titus Livius ca să constatăm că la el, în naraţia îloraşi evenimente, nu a mai rămas nici urmă din acest laitmotiv. Pentru mele două împrejurări, istoricul se dovedeşte extrem de concis: nu specifică mentul, ora exactă a faptei de vitejie şi înlătură circumstanţa zorilor; iar reia întâmplare a deplasat-o în mod surprinzător, astfel încât – ca să zicem.

— Tema să fie dezamorsată.

Împotriva lui Brennus (5, 49, 6): Apoi, într-o a doua luptă, mai organizată, din preajma miliarului al optulea al căii spre Gabii, e se adunaseră din fugă, galii au fost învinşi sub conducerea şi sub auspiciile aceluiaşi Camillus. Io stăpân a fost măcelul: tabăra galică a fost cucerită şi n-a mai rămas în viaţă nici măcar: să ducă vestea prăpădului.

Împotriva volscilor (6, 2, 9-13): Pe volsci, care intraseră în război din dispreţ, închipuindu-şi că tineretul roman fusese în cea mare parte căsăpit de gali, i-a cuprins o asemenea groază când au aflat că în fruntea armatei iflă Camillus, încât s-au închis între metereze, iar pe acestea le-au înconjurat cu mormane de ici tăiaţi, ca romanii să nu poată pătrunde până la ele. Văzând aşa, Camillus a poruncit să se foc brâului de copaci; şi cum din întâmplare bătea un vârt puternic spre duşmani (forte erat magna uenli uersa în hostem), nu numai că incendiul a deschis drum, ci văpaia, fumul şi trozil trunchiurilor verzi în flăcări i-au şi înspăimântat atât de tare pe volsci, încât romanilor le-a mai uşor să sară peste metereze în tabără decât să treacă prin arborii cuprinşi de focbuşii au fost împrăştiaţi şi măcelăriţi.

„Este vorba de altceva decât de 'temele şi clişeele' studiate de H. Bardon, Revue des etudes nes, 24, 1946, p. 82-115.

I Iată deci că Aurora şi scânteierea armelor lui Camillus provocată de ea dispărut din prima victorie; şi din cea de a doua a dispărut Aurora, iar vân nu i se mai datorează, ci suflă 'ântâmplător', forte, cine ştie când22.

Împotriva celei de a doua năvăliri a galilor (6, 42)23: în acel an a avut loc în preajma Albei, sub conducerea dictatorului M. Furius [Camill o ciocnire cu galii. Izbânda nu a fost nici îndoielnică, nici grea pentru romani, deşi amintirea frângerii suferite îi umpluse de frică. Multe mii de barbari au fost nimiciţi în timpul luptei, m mii şi după aceea, când li s-a cucerit tabăra. Alţii s-au îndreptat, care cum a putut, spre Apv scâpând de duşmani şi datorită depărtării ţintei lor şi fiindcă spaima şi groaza îi împrăştiaser; toate părţile.

Şi de această dată zorile au dispărut din povestire.

Examinând acest al doilea bilanţ, este greu să nu te gândeşti că el rep zintă un nou exemplu al aversiunii binecunoscute a lui Titus Livius faţă orice tradiţie care, depăşind proteguirea generală a zeilor despre care stau m turie, strălucit, istoria Romei şi biografia marilor ei bărbaţi, afirmă interven specială a unei divinităţi în viaţa unui om, intimitatea unei fiinţe omeneşti una supraomenească. Istoricul a avut curajul, chiar de la începutul lucrării: să o acuze de impostură pe vestala care pretindea că ar fi fost iubită de Ma (1, 4, 3); apoi a lăsat să se înţeleagă că nu crede nici în relaţiile amicale din Numa şi nimfa Egeria (1, 19, 5). Mult mai târziu, când va fi nevoit să por nească zvonurile care circulau despre Scipio ca fiu al lui Iuppiter, jena lui fi tot atât de evidentă cât şi discreţia lui (26, 19, 1-8).

Impresia aceasta este confirmată de felul în care Titus Livius a folc ceea ce constituie impulsul celei de a treia victorii în zori. Înlăturată, cum văzut, din 6, 24, la încununarea vieţii militare a lui Camillus, aurora a f plasată mult înainte, în cartea a cincea, la începutul carierei lui, postveien Desigur, Camillus tocmai şi-a sărbătorit triumful în care s-a expus învinu de a imita 'pe Iuppiter şi Soarele' şi tocmai şi-a împlinit făgăduielile f; de Iuno şi de Mater Matuta; dar are greutăţi cu poporul şi cititorul nu po percepe, sub această victorie în care zorile nu apar decât într-un calcul o pur uman, nici o rezonanţă, hu poate bănui nici o complicitate suprana rală – şi aceasta cu atât mai puţin cu cât menţionarea zorilor, izolată, mai urmează celorlalte două cazuri, mai pitoreşti şi mai puţin umane, pe c scriitorul a renunţat pur şi simplu să le utilizeze. Iată această povestire, care duşmanii nu mai sunt galii, ci faliscii* (5, 26, 4-8): La început, duşmanii au rămas între ziduri, socotindu-se astfel mai la adăpost, dar [Camill pustiindu-le ogoarele şi dând foc gospodăriilor, i-a silit să iasă din cetate. Dar le-a fost tei să se îndepărteze prea tare: şi-au aşezat tabăra cam la o mie de paşi de cetate şi au socot apărată mai ales de împrejurimile abrupte şi stâncoase, care strâmtau şi îngreuiau calea spre Dar Camillus, punând pe un prins să-i fie călăuză, a plecat din câmpie în toiul nopţii (multa noi Şi în zori (prima luce) s-a ivit pe locuri binişor mai înalte decât cele ale duşmanilor. Triarii* s apucat să întărească tabăra, iar restul armatei stătea gata de luptă. Încercând duşmanii să împiec lucrările, Camillus s-a năpustit asupra lor şi i-a pus pe fugă; atât le-a fost faliscilor groaza de m încât, trecând în fugă pe lângă tabăra lor, care era mai aproape, au dat buzna spre oraş.

' Diodor din Sicilia (14, 117, 2), dimpotrivă, lasă la o parte vântul şi incendiul, dar sublini faptul că victoria asupra volscilor a fost pregătită de Camillus de cu noapte (vuxto? LţvjX8 Şi ciştigată în zori ţxai xoctaxaşivteţ &p.' Tjixepqc -rouţ 'Ouoxouaxouţ tjj mxps|j. {3oX'n Trpoo|j. Ixx0lxivol JJiodor nu specifică ora victoriei prin care Camillus redobândeşte de la gali aurul roman şi, apro toată prada lor', victorie evident deplasată din ziua următoare retragerii lor de la Roma în următoare eliberării orăşelului Satricum de către Camillus (117, 4). Nu se specifică nici ora victo U1 Camillus, din timpul dictaturii sale, asupra equilor şi equicolilor (117, 3).

A Titus Livius scrie aceste cuvinte după ce a discutat despre izvoare; în legătură cu acesl vezi Placeliere, op. Cât. (mai sus, p. 788, n. 3), p. 147.

* Locuitorii oraşului Falerii.

* Veterani care luptau în linia a treia.

U rose ucişi sau răniţi înainte de a fi putut, în spaima lor, să ajungă la porţi. Tabăra a fost clientă21. Iată ce a păstrat Titus Livius din tradiţia pe care Plutarh o prezintă în ablou complet, cu trei momente: a deplasat, devalorizându-l astfel, singurul noment pe care nu l-a suprimat. Nu trebuie atunci să credem că menţiunea * iolisque, în povestirea triumfului, are menirea de a înlocui pudic tot restul, lemitizându-l, reducând la rangul de pretenţie de moment a unui om ceea ce usese, într-o versiune mai puţin sceptică, semnul triplu, evident pentru oricine,:1 bunăvoinţei speciale a^zeiţei Aurora şi a înţelegerii ei cu eroul25? Probabiliatea ca Plutarh să fi păstrat aici fidel, literal, o tradiţie romană autentica este u atât mai mare cu cât, să o mai spunem o dată, el nu pare să fi fost informat le ceea ce Titus Livius nu putea să nu ştie, anume că proteguitoarea lui Canillus, Iveucothea, alias Mater Matuta, este zeiţa aurorei, mamă adoptivă şi „rotitoare a Soarelui.

6. PRIMA BAtalIE Ift ZORI.

Camillus a întâlnit aurora mult mai demult, chiar la începutul vieţii sale mblice. Înaintea lui, zice Plutarh (2, 1-3), casa familiei Furii nu era prea estită26: El singur, cel dintâi, a avut parte de glorie, ciştigându-şi-o în marea bătălie cu equii şi volscii, ind se afla sub ordinele dictatorului Postumius Tubertus. Călărea înaintea armatei şi a fost lovit i coapsă. Dar nu s-au dat îndărăt, ci, smulgându-şi suliţa din rană, i-a atacat pe cei mai viteji intre duşmani şi i-a pus pe fugă. Din pricina aceasta a primit nu numai obişnuitele răsplăţi, ci funcţia de cenzor, la mare cinste în acele vremuri.

Acea 'mare bătălie' care îl scoate brusc pe Camillus din anonimat şi îi eschide o minunată carieră şi întâi de toate îi aduce o neverosimilă funcţie e cenzor23, este binecunoscută: este bătălie dată în 431 î.e.n., cu mult înainte e războiul cu Veii, la muntele Algidus. Şi bătălia aceasta este, în povestirea arte amănunţită, patetică, epică, a lui Titus Iyivius (4, 27-29, 4) o 'victorie î zori'.

Într-adevăr, acolo, la muntele Algidus, un şir de coline care se întind de i Praeneste la munţii Albani, dictatorul A. Postumius Tubertus a nimicit rmata equilor şi volscilor coalizaţi – aceiaşi duşmani pe care de atâtea ori, upă tradiţie, i-au înfrânt Camillus şi generalii din vremea lui, cu o jumătate e veac mai târziu. În mare, dictatorul a pregătit toată noaptea o ofensivă „Analogiile cu povestirea celei de a treia 'victorii în zori' la Plutarh sint evidente: ocupare către romani, noaptea, a unor înălţimi greu accesibile, fără ştirea duşmanilor; coborârea romalor în zori de zi; renunţarea fugarilor de a-şi folosi castrul.

25 R. M. Ogilvie, A Commentary on Livy, Books I-V, 1965, p. 680 (la Titus TJvius, 5, 23, notează: Solisque: the mention of the Sun as well as Juppiter as an object of comparison ust post-date the introduction of the Hellenic mythology about the Sun, i.e. after the beginning: the third century B. C. [Menţionarea Soarelui, alături de Iuppiter, ca obiect de comparaţie trelie să fie posterioară introducerii mitologiei greceşti despre Soare, adică începutului secolului trei: n.] (Weinstock, Journal of Roman Studies, 50, 1960, p. 117). Cred că răspunzător de această enţionare izolată este chiar Titus Livius, din motivele expuse în text.

' Plutarh, adică tradiţia reprezentată de el, este categoric în această privinţă; oricum, ar ebui pusă de acord declaraţia lui cu faptele lăudabile atribuite înaintea lui Camillus citorva membri familiei Furii şi adunate de J. Hellegouarc'h, art. cât. (mai sus, p. 789, n. 6), p. 16; vezi, mai s, p. 814.

*' Flaceliere, op. Cât. (mai sus, p. 788, n. 3); După alte izvoare, Camillus nu a fost făcut nzor (împreună cu M. Postumius Albinus) decât în 403 î.e.n., adică cu douăzeci şi opt de ani îpă biruinţa lui [de la muntele Algidus].

Complexă pentru zori, ofensivă la care urmau să ia parte mai multe ui armate, inclusiv cavaleria (4, 28, 1) – cu interdicţia absolută de a face mişcare ante lucem [înainte de a se lumina], fiindcă escadroanele sunt gre condus în învălmăşeala luptelor de noapte'. Aşadar, planul se înfăptu jân zori: Se lumina deja de ziuă şi se vedea totul foarte bine: şi Fabius atacase cu cavaleria şi ui ţâşnişe din tabără asupra duşmanilor descumpăniţi. Iar dictatorul, lovindu-le din partea ce trupele de rezervă şi linia a doua, le aşeza împotrivă, când se întorceau la auzul strigătelor as şi ca să facă faţă atacurilor neaşteptate, pe călăreţii şi pedestraşii săi biruitori.

Victoria ar fi imediat deplină dacă eroismul unui voise n-ar izbul prelungească lupta. Dar soarta acesteia este pecetluită, iar armata coali este până la urmă nimicită. Atunci dictatorul (4, 29, 4), punându-l pe consul în fruntea taberei, s-a întors în triumf la Roma (triumphans ini urbem) şi a abdicat de la dictatură.

Patru versuri din Faste (6, 721-724) ne completează informaţia de acest triumf, despre momentul, ziua exactă a victoriei.

Steaua aceasta pe volsci şi pe equi-i văzu puşi pe goană Odinioară, pământ Algid pe-a tale câmpii. Mândru de-acea biruinţă smulsă sub Roma, Tubertus Postumus (sic, dus în triumf fosta-i de caii de nea.

(trad. I. FLORESCU-TR. COS.

Exact cvadriga lui Camillus. Data victoriei este instructivă: zorile de 18 iunie se află în miezul per dei care pregăteşte solstiţiul de vară, perioada pe care a deschis-o, în zim 11, sărbătoarea zeiţie Aurora şi care va cuprinde şi mai aproape de solst: pe data de 20, ziua de naştere, dies natalis, a templului altei divinităţi care o vom regăsi curând şi a cărei activitate se plasează exclusiv în jumăti a doua a nopţilor: Summanus. Precizările acestea referitoare la momei victoriei şi la felul triumfului trebuie să fi fost importante, să fi avut un s în gesta lui Tubertus, de vreme ce au fost reţinute de Ovidiu: ele fac acest bătrân dictator, atât în victoria cât şi în triumful său, o prefigurar marelui protejat al Aurorei, Camillus. Or, tocmai sub ordinele lui, luând pa în rândul cavalerilor, la această 'victorie în zori', ajunge foarte de tânăi glorie acest viitor protejat al Aurorei. Laitmotivul biografiei se află as schiţat încă de la început.

7. Batalii în zohi în primele cahţi ale lui titus livius Demonstraţia ar fi incompletă dacă nu s-ar verifica faptul că, în to istoria legendară şi semilegendară a Romei, adică până către începutul secok al treilea, tema victoriei obţinute în zori, departe de a fi un loc comun, e foarte rar utilizată. * Mai mult, singurul exemplu pe care îl cunosc nu este în mod evident ăi o copie sărăcită a bătăliei de la muntele Algidus. Ea ocupă, la Plutarh, per timiil capitol (22) al vieţii lui Publicola, iar în Antichităţile Romane ale Dionis din Halicarnas, trei capitole (5, 41-43). Ca şi la muntele Algic ofensiva romană este dusă de trei unităţi militare separat, care trebuie

* In continuare, toate pasajele din Faste vor fi redate în aceeaşi traducere.

Cţioneze în colaborare şi pe neaşteptate, dis-de-dimineaţă, de data aceasta npotriva unor cotropitori sabini.

Informat chiar în aceeaşi zi despre toate acestea de nişte fugari, Publicola a luat masurile: trebuinţă, împărţindu-şi armata astfel: ginerele său, Postumius Albuş*, în fruntea a trei mii! Pedestraşi, s-a dus şi s-a aşezat înainte de lăsarea nopţii pe înălţimile de pe care putea supraveâea locul unde îşi întinseseră sabinii cursa. Colegul de consulat al lui Publicola, Lucretius, cu trupele 9 ai uşoare şi mai aprige la luptă ale cetăţii, a fost orânduit să-i atace pe călăreţii care aveau să îcă cu ei prada. Publicola însuşi, cu restul oştirii, i-a încercuit pe duşmani. S-a nimerit (xa-ri i/Tjv) că, în zori, s-a lăsat o pâclă deasă şi atunci, deodată, Postumius şi oamenii săi, cu striite puternice, au început să arunce o ploaie de săgeţi asupra sabinilor care stăteau la pândă, Iuetius şi-a azvârlit luptătorii asfcpra călăreţilor care înaintau, iar Publicola a început să ia cu asalt. Bara duşmană. Astfel că, de pretutindeni, sabinii se aflau covârşiţi şi nimiciţi.

Nu numai ora şi acţiunea concomitentă a celor trei unităţi sunt identice n cele din bătălia de la muntele Algidus, ci şi numele unuia dintre coniananţi, deşi există şi o variantă (3 „X6oş [Balbos], este acelaşi: lui Postumius. Lbus, ginerele lui Publicola şi comandant al uneia dintre unităţi, îi corespunde, i muntele Algidus, legatul Postumius Albuş, comandantul unei dintre cele ei unităţi ale armatei conduse de alt Postumius, dictatorul Tubertus. Este orba deci de o altă utilizare a unei scheme, aşa cum se mai găsesc multe în istoria' primelor secole. Or, primele zece cărţi ale lui Titus I, ivius nu mai nprind nici o altă bătălie pornită deliberat prima luce [în zori] de romani şi îcheiată cu biruinţă.

În 2, 25, 2, sabinii sunt cei care atacă prima luce şanţurile (fossae) şi teterezul (uallum) castrului roman; dar generalul roman aşteaptă (parumper), ca să-şi pună soldaţii la încercare şi nu angajează lupta (tandem! N sfârşit]) decât după ce s-a încredinţat de înflăcărarea lor, precum în 2, 9, 6, volscii sunt cei care iau prin surprindere prima luce o coloană romană î marş şi o pune pe ugă. În 2, 51, 7, consulul Servilius atacă imprudent micului orta luce şi este îufrânt. În bătălia din 2, 64-65, zorile nu văd decât îcheierea unor acţiuni care au durat toată noaptea şi au istovit duşmanul, recum, în 3, 28, 8 cea de a doua bătălie care începe prima luce nu este de ipt decât completarea lungii bătălii nocturne, cum a fost bătălia prusienilor relungind bătălia englezilor în seara înfruntării de la Waterloo – sau cum, i 5, 28, 9 – 13, după o luptă în timpul nopţii, ante lucem [înainte de ivirea rilor], prima lux nu face decât să-i arate generalului că trupele lui pot urmări î învinşi fără teamă de ambuscadă – sau cum, de asemenea, în 7, 12, 1-2, gravă alarmă nocturnă îi face pe romani să se repeadă la zidurile oraşului r până să le dezvăluie prima lux numărul mic de tiburtini care atacă şi pe ire îi nimiceşte foarte repede. În 9, 24, oraşul Sora a fost cucerit noaptea, consulii sosesc prima luce, când s-a terminat totul. În 9, 35-37, romanii; acă nu în zori, ci în timpul care precede zorile, paullo ante lucem, 'fiindcă, i nopţile de vară, acesta este timpul somnului celui mai adânc', quod aestiuis jctibus sopitae maxime quietis tempus est. În 10, 20, aflând de la spioni, cu nţin înaintea ivirii zorilor, aliquanto ante lucem, că duşmanii îşi ridică tabăra icturna trepidatione [într-o îmbulzeală nocturnă], generalul nu aşteaptă să se imineze şi îi atacă în preajma, dar înaintea zorilor, iam lux appetebat [se îropiau zorile]. În 10, 43, consulul, e drept, se pregăteşte prima luce să-i ace pe samniţii închişi în Cominium, dar douăzeci de cohorte duşmane semilate în împrejurimi îl fac să revoce ordinul de atac.

Acesta este bilanţul. Prin contrast, acumularea asupra lui Camillus a patru actorii în zori' – cea care îi vădeşte calităţile şi cele trei pe care le obţine

* în originalul grecesc, Balbos.

X) ca dictator – precum şi rolul pitoresc şi imprevizibil jucat de auroră în mele două, nu poate fi decât semnificativ: autorii gestei au ţinut ca gene Camillus să apară, de-a lungul anilor, ca protejat al zeiţei Mater Matut

8. VIAŢA LUI CAMILLUS.

Ar fi semn de uşurătate să vrem să deducem din această primă inv gaţie consecinţele ei, desigur importante, în privinţa formulării, dacă i soluţionării problemelor fundamentale: când, de cine, cu ce mijloace a plăsmuită istoria primelor secole ale Romei – ale Romei nu numai rei dar şi republicane? Mă voi mărgini la trei observaţii care privesc numai g lui Camillus şi teologia Maicii Matuta.

1. Trebuie să admitem că această teologie le era clară şi familiară re nilor încă din timpul născocirii acestei geste, adică din timpul'născocirii înt istorii vechi: cândva între 350 şi 27029, probabil mai degrabă la încep acestui interval, puţin după data tradiţională a morţii lui Camillus.

2. Relaţiile lui Camillus cu Aurora implică faptul că, încă de atunci, ro nii erau gata să admită un tip de erou menit unei mari cariere în veacij următoare: tipul lui Scipio, urmaş încă modest al lui Iuppiter; şi mai tipul protejaţilor succesivi şi din ce în ce mai gălăgioşi, ai Venerei, pâni cel mai vestit, prea-iubitul ei nepos [strănepot], Iulius Caesar; cel al lui Auj tus, care îşi va datora victoria şi principatul, dar întâi şi întâi naşterea, Apollo. Desigur, Camillus nu este nici fiul, nici nepotul Maicii Matuta, i prin imitarea carului Soarelui cu prilejul primului său triumf (Titus L, iviî sau prin strălucitoarea sa epifanie cu prilejul 'victoriei în zori' asupra gal lui Brennus (Plutarh), el apare ca echivalentul epic al astrului pe care îl ad şi îl ocroteşte în fiecare dimineaţă Aurora şi al cărui echivalent ritual2 constituie nepoţii mângâiaţi şi daţi în grijă de matroanele romane în cui celui de al doilea ritual al Matraliilor.

3. Titus Iyivius nu este nici singura, nici principala sursă a lui Plutarl

4. Principala sursă a lui Plutarh – şi foarte probabil şi a lui Ti L/ivius – trebuie să fi prezentat complet, continuu, dublul tablou al relaţii lui Camillus cu Aurora: întâi cu Mater Matuta cea bine personalizată în s bătoarea anuală a Matraliilor, apoi cu cea care inaugurează fiecare zi, mai c cretă, întrucâtva ascunsă de fenomenul ei. Plutarh a păstrat ambele aspec dar, neînţelegând, cum dovedeşte fişa lui, valoarea exactă a zeiţei Matra lor31, n-a păstrat şi n-a exprimat legătura între cele două aspecte; pe dintâi l-a redus la menţionarea, fără consecinţe, a legământului lui Camill apoi, de trei ori, de fiecare dată când Camillus, fiind dictator, iese biruitor, i-a păstrat victoriei caracterul ei auroral care, în primele două cazuri, este n mult decât o indicaţie a momentului – şi aceasta fără să bage de sean bineînţeles, că aurora este domeniul Maicii Matuta. Titus I, ivius a păstrat n ' Ceea ce nu exclude, fireşte, remanieri ulterioare şi chiar plăsmuirea unor variante noi.

' Camillus prefigurează deci pretenţiile solare, hrănite de religiile şi speculaţiile Orientt Apropiat, pe care Henry Seyrig le-a decelat pe monedele bătute de Antonius şi a căror pond 'mportantă în personajul creat de Nero de la începutul domniei sale a demonstrat-o de curând Pie Primai, Comptes Rendus de l'Academie des Inscriptions et Belles-Lettres, 1972, p. 225 – 230.

30 Flaceliere, op. Cât., (vezi mai sus, p. 788, n. 3) p. 144-147.

31 Ceea ce exclude ipoteza, prea puţin admisibilă în sine, că Plutarh ar fi adăugat sistema °ota 'auroră' celor trei victorii ale lui Camillus din timpul dictaturii sale.

— Mit şi epopee ent primul aspect, prima parte, lipsind-o însă de orice originalitate: acel dum făcut faţă de Mater Matuta şi acea dedicatio a templului făgăduit nu nstituie decât un caz particular, banal, cadrul unei proceduri obişnuite: dar, m el mai cunoştea, ca şi T ucreţiu, valoarea adevărată, naturalistă, a Maicii ituta şi cum filosofia istoriei care îl ghida respingea ideea unei legături eciale între un om şi o divinitate, a suprimat pur şi simplu, păstrând doar.ga lor evocare în enigmaticul Solisque, scenele dramatice care exprimau în rmeui de timp cotidian favoarea prea constantă, prelungită mult dincolo de dicatio, pe care i-a arată Aurora eroului ei.

Capitolul II AURORA ŞI CAMILLUS.

În acest punct al studiului, se impun două sarcini, complementare, i o parte, interpretată cum o interpretăm noi, este a priori probabil ca lui Camillus, acţiunea zeiţei şi comportarea eroului în această gestă lămurească mai bine asupra teologiei, cam prea concise, a Maicii Ma Reciproc, este posibil ca alte episoade ciudate din gesta lui Camillus explice prin componente ale acestei teologii, cunoscute de altunde şi prin ale cultului aferent.