Georges Dumezil

Pe avers, peste numele de L. PLAVTIVS, se vede o mască, din faţă, mai mare sau mai mică, cu câte un şarpe încolăcit de ambele părţi ale feţei, cura au capetele Meduzei. Pe revers, peste numele de PLANCVS, se vede zeiţa aurorei, în stil grecesc, în picioare, drapată şi înaripată, având în mâna stingă o ramură de palmier înconjurată de o ghirlandă şi alergând spre dreapta la cârma cvadrigei soarelui. Iată comentariul la aceste monede, făcut în 1910, în inteligentul său catalog, de către H. A. Grueber, pe atunci custode al secţiei de monede şi medalii de la British Museum23.

Iv. Plautius Plancus făcea parte din gir ta Munatia şi era frate cu Lucius, Titus şi Cnaeus Munatius Plancus. Adoptat de un oarecare T,. Plautius şi-a primit de la acesta prenumele – înainte îl avea pe cel de Caius – şi numele, dar şi-a păstrat cognomenul originar. Istoria nu pare a avea ştiri despre el înainte de anul 43 când, aflându-se între cei proscrişi de triumviri, a fost descoperit şi ucislângăsalernum, unde se refugiase. Fratele lui, Lucius Munatius, prefect urban în 45, nu a fost străin de proscrierea lui.

Masca Meduzei şi Aurora cu caii soarelui au fost explicate de Eckhel (Doc. Num uet., t. V, p. 276 şi urm.) ca referindu-se la un eveniment din istoria familiei celui care a bătut moneda, cel pe care îl povesteşte Ovidiu (Faste, 6, 651 şi urm.): în timpul cenzurii lui C. Plautius Venox şi a lui Ap. Claudius Caecus, în 312, acesta din urmă a avut o neînţelegere cu flautiştii (tibicines) şi aceştia au plecat la Tibur. Cum poporul suferea de această pierdere, celălalt cenzor, Plautius, a făcut în aşa fel încât, beţi fiind, să fie încărcaţi în căruţe, noaptea şi aduşi înapoi la Roma, unde au ajuns în zori; apoi, ca să nu-i recunoască nimeni, li s-a acoperit obrazul cu măşti de teatru. Carul Aurorei şi masca fac aluzie, respectiv, la sosirea flautiştilor în zori şi la obrazul lor ascuns, în amintirea acestei întâmplări, serbările numite Quinquatrus Minusculae s-au ţinut la Roma, în fiecare an, pe 13 Iunie, iar cei care luau parte la ele purtau măşti.

După acest rezumat, prea puţin fidel, Grueber adaugă: Deşi explicaţia lui Eckhel poate părea fantezistă, nu o putem în nici un caz accepta pe cea a lui Panofka (Zur Erklărung des Pklinius, p. 14 şi urm.), care voia să vadă, pe revers, o reprezentare a tabloului lui Nicomahos pe care, după spusele lui Pliniu (Nat. Hist., 35, 10, 36), Plancus l-a aşezat pe Capitoliu şi pe care se vedea victoria quadrigam în sublime rapiens [o victorie mânând spre înalt o cvadrigă]: L. Munatius Plancus, imperator-nl [generalul suprem] care a aşezat tabloul nu a fost în Grecia, de unde desigur l-a adus, decât ciţiva ani după emiterea monedelor care ne interesează şi de altfel, în acea vreme, nici un emiţător de monede nu a reprezentat evenimente contemporane privitoare la familia lui.

Să fie oare chiar 'fantezistă' explicaţia lui Eckhel? Impresia lui Grueber venea fără îndoială din faptul că accentul pus pe Aurora i sne părea artificial, menţionarea aurorei, moment şi nu zeiţă, fiind în ochii [lui doar un amănunt secundar în povestire. Şi totuşi, încă din vremea lui, la începutul secolului nostru, scepticismul acesta era nejustificat. Chiar ca detaliu de circumstanţă, menţionarea aurorei rămâne esenţială, odată ce întâmplarea nu ar avea sens dacă nu ar asocia vicleniei nocturne surpriza din zori: într-adevăr, pe de o parte, flautiştii sunt bineînţeles prudenţi ziua, dar pot avea slăbiciuni, ca oricare, faţă de tentaţiile nopţii; pe de altă parte, dacă s-ar fi trezit în For cât mai era întuneric, ar fi avut timpul şi posibilitatea să fugă. Dar, mai ales, suntem astăzi în posesia altor date convergente, care confirmă ideea bătrânului învăţat: ănas-usfărâmat al Aurorei vedice justifică acele plaustra părăsite în zori,

23 Coins of Roman Republic în the British Museum, I, p. 516 – 517. E. A. Sydenham, The Coinage of the Roman Republic, 1952, II, p. 160, n. 959, semnalează monedele fără a le comenta.

Iar mascarada de la serbările Quinquatrus Minusculae are loc în perioada rală a anului, înainte de solstiţiu şi exact după mimarea de la Matralii, a interpretare, mulţumită tot Aurorei vedice, este acum sigură. De fapt, punea pe cele două feţe ale denarului său masca Meduzei şi Aurora grece emiţătorul de monede din vremea lui Caesar nu mai cunoştea vechea reprj tare mitică, naturalistă, care dăduse naştere legendei căruţelor de la.

De vreme ce nu a reprezentat un plaustrum, dar cel puţin îşi dădea sean momentul aurorei era în povestea aceasta tot atât de important pe cî de caracteristică, travestirea24 în rituri.

7. SNOAVĂ.

Am spus şi am repetat: povestioara romană nu se poate suprapune mi vedic în care Indra sfărâmă dnas-ul Aurorei. Ea utilizează altfel, intr-o intrigă, imaginea frapantă a grelei căruţe a zeiţelor leneşe.

Nu ştim şi probabil nu vom şti niciodată, de unde provine intriga, senine din foarte vechiul fond al 'folclorului isteţimii'.

În orice caz este înrudită cu alta, care a prosperat în aşa măsură în j încât a devenit tema uneia din multele anecdote care pun în scenă isteţ] femeilor, acelor, bune', în relaţiile cu soţii lor: cea clasată de Stith Thomj la numărul J. 1545.4 (cu bibliografie) în al său Motif-Index of Folk-Liî ture. Mi se va îngădui să-i citez o scurtă variantă, culeasă recent de la q din Caucaz şi pe care am tradus-o la p. 42-43 ale cărţii mele Livre des E (1965)26.

Într-o bună zi, supărat foc, Uryzmaeg îi spuse nevesti-si, Satana:

— Pentru numele Ştiutului, întoarce-te la părinţii tăi. Ia-ţi din casă ce-i vrea, ce 1 mai drag, dar pe mine lasă-mă, că nu te mai pot răbda.

— Bine, zise ea. Cum să ies eu din vorba ta, dragă bărbate? Da' te rog şi eu ceva mâncat pline şi sare cu narţii, ei au mânoat-o cu mine. Dâ-le o masă, ca să le pot şi eu în o dată pocalul.

Uryzmaeg se învoi şi se găti de ospăţ. Satana întinse o masă bogată, scoţând din că fără cruţare, bucatele cele mai bune, băuturile cele mai alese. După ce se ospătară ei şapte z şapte nopţi, oaspeţii se duseră acasă.

Rămaseră doar băieţii care turnaseră de băut. Satana le spuse:

— Aveţi grijă de bărbatul meu 1 Şi băieţii îi îmbiară lui Uryzmaeg pocal după pocal, până adormi, beat mort. Şi se d şi ei.

Satana puse la căruţă o pereche de boi graşi, aşternu fin pe fundul ei, deasupra înti saltea, deasupra scoarţe şi-l culcă şi pe bărbatul ei în vârf; şi, fără a-şi mai lua altceva, oi spre casa părintească.

Când ajunseră ei la câmpie, se trezi şi Uryzmaeg din beţie. Se uită jur-împrejur: Sa lingă el, mâna boii cu o nuia de mesteacăn şi-i alunga muştele de pe obraz cu o crenguţă de Un.

— Ce-o fi asta? Îşi'zise el. Nu înţeleg nimic. Şi o întrebă pe nevastă-sa:

24 F. Bomer, Ovidius Naso, die Fasten (1958), II, p. 332 (ai. 6, 635): 'Die Geschichte sci în der Familieniiberlieferung fortzuleben: Miinzen des h. Plautius Plancus um d. J. 45 n Maskenbilder: Babelon, Monnaies de la Republique romaine, 325 „î. [Povestea pare a se fi pă într-o tradiţie de familie. Unele monede ale lui D. Plautius Plancus din jurul anului 45 înfăţiţ imaginea unor măşti:]. (Dar vechea carte a lui Emest Babelon, II, 1886, menţionează, 323_ şi exemplare care mai târziu s-au dovedit nişte falsificări grosolane).

25 Despre oseţi şi epopeea nartă, vezi partea a doua din Mit şi epopee, I.

— Ai uitat că m-ai gonit de-acasă? Mă duc la ai mei.

— Bine; da' pe mine unde mă duci?

— Când m-ai trimis înapoi la părinţi mi-ai spus: Ia-ţi cu tine ce ţi-o fi mai drag.' Eu n, în viaţa mea, comoară mai scumpă şi mai dragă ca tine; aşa că te-am luat pe tine şi nimic eva.

— M-am însurat cu dracul gol! Zise zâmbind bătrânul Uryzmaeg.

Împăcat cu nevasta, s-au întors acasă şi au trăit împreună, îndrăgindu-se unul pe altul.

Regăsim în această poveste tema omului îmbătat, urcat într-un car şi

— Aici spre o fericită împăcare – încotro nu se gândea să se ducă. Bine-

; les însă că lipseşte aurora, specificarea unui moment al zilei, care nu ar) rezentat aici nici un interes.

CONCLUZIE.

Nu vom obliga rezultatele, mai bine-zis sugestiile născute din acest stu să încremenească în propoziţii rigide: mai bine să rămână maleabile, în aşi tarea descoperirii şi analizării unor cazuri paralele. Dar va fi util să refled în câteva direcţii.

Gruparea, înlăuntrul unei scurte perioade anuale, a Matraliilor, a serbăr Quinquatrus Minusculae, a Vestaliilor şi a zilei de naştere fdies natalis) a Summanus determină un 'anotimp al aurorei' şi al elementelor care o pre tesc şi o condiţionează. Aşezarea acestui 'anotimp' în iunie, aproape de soli ţiul de vară, îi dezvăluie sensul şi intenţia.

Au apărut, dincolo de auroră şi de greutăţile ei din iunie, reprezent solare propriu-zise. Faptul că reapare o interpretare naturalistă nu însean un regres: spre deosebire de visările de acum o sută de ani, aceasta nu îngăduie prea multe libertăţi; strâns legate de calendar, de lista de sărbătc de reguli religioase sau juridice precise, elementele care o constituie, 'fapte aurorale sau solare care o susţin nu sunt reconstituiri, ci constatări, nu s poetice, ci utilitare. Nu am adus în discuţie decât aurora şi soarele romanii aşa cum chiar romanii ne-au spus că le concepeau şi le acceptau.

Mitologia romană a aurorei, pe care un vechi studiu asupra Maicii Maţi începuse să o contureze, s-a precizat, nuanţat şi îmbogăţit şi, în acelaşi tin s-a confirmat stricta analogie a acestei mitologii cu cea indiană. Trecerea la Mater Matuta la Fortuna, intervenţiile ei în cariera unui erou cum a f Camillus, arată de altfel că ea nu este doar o entitate incoloră, agentul S] cializat al unui fenomen natural, ci o divinitate complexă, superioară fenon nului în aceeaşi măsură în care pot fi, în Grecia, de pildă şi solarul Apo sau lunara Artemis. Apreciem astfel mai bine nivelul onorabil la care se desj şura gândirea şi imaginaţia indigenilor latini înainte de invazia Olimpienilc sintem departe de acel mana-numen* al primitiviştilor.

Ştim, acum şi că mitologia aceasta a rămas vie, înţeleasă, multe sec după alcătuirea listei sărbătorilor: înainte de a deveni, pentru omul cinstit vremurilor clasice, tot atâtea enigme sau mai curând tot atâtea ciudăţenii lips: de interes, gesturile făcute la Matralii, mascarada flautiştilor, turtele specii; ale Matutei şi a lui Summanus mai erau, la mijlocul secolului al patrulea începutul celui de al treilea, ba poate şi mai târziu, simboluri limpezi care rmiteau o acţiune eficace.

În sfârşit, câteva fapte observate aici contribuie la precizarea relaţiilor ître mituri şi rituri în practica romană. Din acest punct de vedere, probabil i mai utilă din analizele noastre este cea a serbării Quinquatrus Minusculae, care nu dispunem, ca pentru Matralii, numai de rituri, pe de o parte şi, de alta, de concepţiile mitice pe care acestea le reflectă, dar care trebuie iase la lumină. Cunoaştem şi ritualul serbării din 13 iunie şi, direct, o auec-: ă care este, sub formă istorică, mitul ei justificativ. Confruntarea anecdotei ritul scoate în evidenţă limita concordanţei pe care o putem aştepta într-un menea caz: mitul nu este transpunerea servilă a ritualului, ci este mai bogat, au trebuie să tragem concluzia, pe temeiul unor amănunte, fie şi importante, mitului, că există comportări rituale corespunzătoare; este foarte probabil acele plaustra, esenţiale în anecdota tiburtină şi, judecind după carul Aurorei lice, prezente şi în mit, să nu fi jucat nici un rol în cadrul sărbătorii; iar uzanţa beţie a travestiţilor rătăcind prin oraş (beţie despre care vorbeşte altfel numai Censorinus: temulentis ' [fiind ei beţi], 12, 2, celelalte texte nenind numai deghizarea) nu are desigur nici o legătură cu starea chefliilor; i morţi din anecdotă.

* Dar mai ales examinarea gestei lui Camillus va contribui la elucidarea tezei istoriografiei romane. Nu mai este vorba, ca în cazul lacului Alban, un episod limitat, de un corp autonom pe care critica îl poate extrage uşor. Povestirea evenimentelor reale sau imaginare fără a le deranja cursul. De; a aceasta, descoperim că o lungă şi agitată perioadă a istoriei romane şi ticipalul erou al acestei perioade au fost fie influenţaţi şi alteraţi de repretări mitice, fie literalmente fabricaţi, după procedee ingenioase, pornind de un ansamblu coerent de tipuri divine, de rituri, de obiceiuri consacrate, de icepţii tradiţionale. Va fi necesară o muncă migăloasă ca să se inventarieze, ' mai întâi să se cureţe, ceea ce am întrezărit.

Abia atunci vor putea fi abordate obiectiv marile întrebări: când şi de e, sau cel puţin în ce zone sociale au fost făcute aceste transpuneri coete? Impresia mea provizorie este, repet, că esenţialul trebuie să se fi alcătuit intervalul în care şi alte motive ne îndeamnă să plasăm naşterea istoriei finilor: a doua jumătate a secolului al patrulea, primul sfert al celui de al lea – ceea ce, bineînţeles, nu exclude adăugiri şi modificări ulterioare, pirate sau nu din activităţi următoare, până în vremea primilor analişti ale or nume le cunoaştem şi dincolo de ea. Nu am altceva de propus. Nu este tul să se afirme că cea mai veche 'istorie romană' au alcâtuit-o pontifii,.

Ginţile mai însemnate. Desigur, ascensiunea unei familii ca cea a Marcii-lor ilică suficient faptul că unuia dintre primii patru regi i s-a dat numele de; us Marcius, dar putem fi siguri că nu tradiţiile gentilice sau acţiunea faiiumarcii-lor au făurit istoria şi tipul celui de al patrulea rege etrusc, atât de e articulat ideologic cu cei trei precedenţi. Fireşte, ne putem gândi că, încă secolul al patrulea, s-au pus pe treabă nişte greci, dar, cu siguranţă, uici i romani inteligenţi, erudiţi şi buni cunoscători ai religiei şi ai rămăşiţelor mitologie n-au stat degeaba.

* Mana (cuvânt polinezian cu sensul de 'putere') desemnează, în sociologie şi etnogrL ţa ocultă' închipuită de religiile primitive. Numen – forţă divină, divinitate, în vechea romană.

Aceeaşi mărturisire de neputinţă se impune şi în privinţa cantităţ evenimente autentice cuprinse în această perioadă a istoriei Romei. Pr brusca dispariţie a cetăţii Veii dovedeşte că a fost într-adevăr cucerii Roma cam pe la data indicată de anale, tot aşa şi Roma a fost sigur nim puţin după aceea, de o ceată de gali, de vreme ce, pe lângă tradiţia ei rj nală şi un scurt document grecesc confirmă acea calamitate care, totu; vremea ei, nu trebuie să fi tulburat prea mult lumea. Dar, în afara ac două puncte fixe, oricare dintre noi este liber, prea liber, să acorde mai sau mai puţin credit, după firea sa, celor pe care le va putea numi fie măi înfrumuseţate, fie ficţiuni istoricizate. Despre partea mea, creditul va fi re Confruntarea făcută, în primul capitol, între felul cum prezintă Plutarh şi prezintă Titus Divius 'biruinţele în zori' ale lui Camillus a arătat cât de' plieată este orientarea printre percepţiile personale ale analiştilor: refuzul sofic al istoricu'ui roman de a înregistra miracu'osul, lacunele în inform generală a grecului au alterat în chip diferit imaginea pe care o prelu aceştia, fiecare în parte; şi nu se poate explica totul prin problema surs Dacă n-am fi beneficiat de mica rezervă de lumină oferită de Aurora ve conştiincioasa frecare a variantelor n-ar fi aprins decât focuri amăgitoare Cum ar putea să nu se extindă îndoielile privitoare la aceste evenim relativ târzii şi asupra veacurilor premergătoare asediului cetăţii Veii? C nu vorbesc decât de Franţa, gust, cu o mirare împrospătată la fiecare i lectură, declaraţiile despre vremea regilor, despre începutul republicii, de războiul cu Veii pe care le înmulţesc mereu cei mai credincioşi urmaşi a: Jerome Carcopino şi Andre Piganiol, anume Jacques Heurgon şi Jean G grăbiţi, ca şi maeştrii lor, să descurce 'complexele stratificări ale anali latine', faţă de care cel dintâi îmi reproşează că aş fi nepăsător {Rome t Mediterranee occidentale jusqu'aux guerres puniques = Nouvelle Clio, 7, 1 p. 230). Nu de nepăsare este vorba, ci de respect; nu vreau să silesc prin c mijloace această complexitate să secrete istorie literară, sau vreun alt fe istorie. Refuz să plăsmuiesc documentele şi criteriile care lipsesc. Mă feresi susţin că 'Numa a trăit mult timp în memoria colegiilor sacerdotale ale 1 talelor şi ale Salienilor, ale flaminilor şi pontifilor' şi că 'a aflat acolo un t propice pentru păstrarea amintirii şi elaborarea personalităţii lui' (p. 2 în vreme ce 'unele trăsături ale legendei lui Tullus Hostilius' s-ar datora cî: celor de ospăţ (carmina conviv alia), înălţate pentru nevoile demonstraţie rangul de chansons de geste [cântece eroice] (p. 234). În legătură cu lupta dii Horaţi şi Curiaţi, cu isprava lui Horatius Cocles, caut zadarnic m Titus Livit 25 şi 2, 10, la care se face trimiterea (p. 234), menţionarea unor 'imnuri epic iar în legătură cu torturarea lui Mettus Fuffetius, n-aş putea hotărî dacă Eni a regăsit sau nu 'tonul barbar al cântării (carmen) primitive', a cărei r rinţă nu mi se dă (ibid. J.

Ce mult aş vrea să pot crede şi eu că 'din sursele etrusce şi-au ci analiştii povestirile atât de dense şi de amănunţite despre faza etruscă a moi hiei romane' (p. 236)! În adevăr, sursele acestea etrusce provindenţial ră] curiozităţii noastre şi pe care le folosea destul şi Jean Bayet, vin mult ajutorul contemporanilor noştri. Acum doi ani, un istoric exprima un adevî consensus [consens] când scria: 'Problema surselor lui Titus Divius, nu nu: pentru alcătuirea personajului lui Camillus şi a discursului acestuia, ci şi peri tot episodul galic, este aici capitală: dincolo de sursele latine de la sfârş secolului al treilea sau de la începutul celui de al doilea, Titus Livius^ a ci multe ecouri din surse etrusce şi greceşti, dintre care cele mai vechi sunt c temporane, sau aproape, cu evenimentele luate în considerare' – ceea d lemna să dea un verdict împotriva căruia protestează toată lucrarea de faţă:) acă eroul a avut cu adevărat, cum este posibil, o existenţă şi un rol istoric veacul al patrulea a. chr. atunci acestea trebuie aşezate la locul lor, în Etruria în contextul neînţelegerilor ligii etrusce cu cetatea Veii şi nu la Roma şi salvator al oraşului de primejdia galică'.

Bineînţeles, acest îndemn la rezervă, care ar fi pe cât de' uşor pe atit de itil de justificat, cu ajutorul celor mai recente manuale, prin zeci şi? Eci de împle, nu implică nici o condamnare de principiu, nici o lipsă de resp? Ct ă de istoria corectă. Una dintre misiunile istoricilor, cea dintâi, este stabilirea rielor, a cât mai multor fapte: să şi-o îndeplinească | Şi mai ales să confrunte de aici înainte toate variantele fiecărei povestiri, încereând să stabilească re ele o cronologie relativă. Dar, pentru ca aceste bilanţuri, fundament al orlalte consideraţii, să nu fie simple amăgiri, trebuie să se renunţe o dată îtru totdeauna la trei variante ale unui mod de gândire care pare a fi fost dat de productiv în exegeza gestei lui Camillus şi în cea a legendelor despre mele veacuri ale Romei regilor şi republicii.

1. Lipseşte din cea mai veche sursă păstrată un element prezent în altele?: a înseamnă că acel element este un adaos posterior la acea sursă.

2. Cutare element este atestat doar începând cu cutare autor? Asta înmnă că cel care l-a inventat sau introdus este acel autor.

3. Anumite surse nu conţin, laolaltă, elementele X, Y şi Z care în alte ţi alcătuiesc un ansamblu articulat? Asta înseamnă că punerea lor la un este, în ciuda aparenţelor, secundară şi nesemnificativă.

I/a aceste paralogisme banale vom adăuga, cu riscul unor severe represalii, tulatul implicit care a dat siguranţă de sine, dacă nu certitudine, atâtor rări din toate timpurile: 'Tot ce scrie un istoric acreditat participă la irurile, la privilegiile şi la înlesnirile istoriei'.

PARTEA A TREIA.

CADRUL CELOR TREI FUNCŢIUNI.

Doamnei Cecilia Reeves-C în amintirea lui Darsie.

Capitolul.

CELE TREI FUNCŢIUNI ÎN ISTORIA ROMANA.

Oare ce contribuţii a adus sau ce urme a lăsat în poveştile despre pi veacuri ale, istoriei romane' mecanismul celor trei funcţiuni, moştenit indo-europeni? Întrebarea nu este artificială: mai multe scene sau grupi scene cu intenţie trifuncţională nu se dezvăluie imediat, aducând dova analiştii, sau predecesorii lor din secolele patru şi trei, sau utilizat pe conştient acest vechi cadru, iar această conştientă, după alte indicii, parc fi prelungit până dincolo de Augustus şi de acţiunile lui restauratoare, deci legitimă încercarea de a alcătui un repertoriu precis, exhaustiv, al ai urme sau contribuţii.

Dar va trebui făcută foarte atent distincţia între două categorii de două forme de exprimare a mecanismului celor trei funcţiuni: cea teolog cea ideologică, cea dintâi complet epuizată de zeii triadei capitoline, lup Marş şi Quirinus; cea de a doua putând îmbrăca şi chiar îmbrăcând: multiple, întinerind şi diversificându-se fără încetare atât în istorie cât şi î produse ale spiritului roman.

1. DE LA IO TRIADA DIVINĂ LA ALTA.

Istoricii s-au slujit foarte puţin de triada divină ca atare. Probabil p că devenise deja prea străină de actualitate în perioada în care s-a fixat gata ', cu evantaiul ei de variante. Deşi menţinută în practica rituală şi, când după or do sacerdotum [ierarhia preoţilor], aşezată în continuare, teo pe treapta cea mai înaltă a şirului demnităţilor (maiestates1), ea nu mai de fapt decât un rol secundar: ca şi acel rex din vremea republicii, fia maj ori erau simpli supravieţuitori, chiar dacă trebuie să credem că Roma lului patru sau trei n-ar fi acceptat să fie lipsită mulţi ani de un fi Dialis [fiaminul lui Iuppiter], cum a făcut-o republica la vremea bătrâne] In mare, se pot ghici motivele acestei estompări.

În partea a doua a epocii regilor, mai ales sub dominaţia etruscă, co ziţia şi spiritul societăţii suferiseră alterări adânci de pe urma prospei

1 RRA, p. 149 (şi 110-119).

Sscute şi a tehnicilor, a fluxului de imigranţi diverşi şi a formării unei mase, ebs [plebea^, foarte diferită de fiofulus [popor]2. Instituirea censului [census]* lică a acelor classes [categorii] şi centuriae [centurii]* şi o nouă împărţire a tporului în tribus [triburi] locale modificaseră şi ele organizarea şi instituţiile. L sfârşit, nici stăpânii străini 'buni' sau 'răi', nu simţeau deloc nevoia să tărească armătura religiei naţionale4. Rezultatul acestor presiuni a fost deztiilibrarea, chiar dislocarea vechii triade; iar dintre zeii care o alcătuiau, irs, figură simplă, nu a evoluat deloc, Iuppiter a avut de câştigat, iar QuiN us, de pierdut, de pe urma noilor împrejurări.

Construirea templului capitolin, stabilirea cultului triadei Iuppiter, Iuno, herva, fac vizibilă această prefacere5. Noua grupare nu este latină. Etruscă ate? Mai degrabă grecească, în haină etruscă. Poate nici nu a fost preluată Tarquini din Grecia, adică din mitologia grecească, decât în vederea acţiuni spriu-zis romane în care apare pentru prima dată. În vechile comunităţi lice, legendele de origine, de întemeiere se foloseau ca justificări ale felurior pretenţii şi orientări politice şi naţionale. Or, în legende care au circulat timpuriu în Italia, Hera şi Atena, sub semineutralitatea lui Zeus, apăreau distrugătoarele Troiei: cele două zeiţe îşi îndepliniseră cu înverşunare răzlarea6. Pe de altă parte, este sigur că, tot foarte de timpuriu, câteva cetăţi ine au pretins că îşi datorează existenţa unui ilustru troian sau unui ilustru: c pe care nimicirea patriei sau a corăbiei l-au aruncat pe aceste pământuri usene: încă de atunci, legenda romană a lui Aeneas, măgulitoarea tradiţie iriginii troiene a Romei trebuie să fi oferit argumente, să fi stimulat pe plan igios pe cei pe care i-am numi astăzi naţionaliştii romani în rezistenţa lor e, până la urmă, a izbutit să-i alunge pe regii străini. În aceste condiţii e de înţeles că 'Tarquinii' au vrut să aşeze Roma 'lor', în opoziţie cu: a veche', sub controlul unui grup de zei dintre care doi, hotărât 'antitroi', compromiteau, orientau în sensul lor pe cel de al treilea, principalul, acelaşi timp, gruparea aceasta ofensivă nu putea decât să slăbească, să discrete triada care îi reunea pe Iuppiter, Marş şi Quirinus şi care exprima conţii străine etruscilor: cea nouă înlocuia termenii masculini doi şi trei a i vechi cu termeni feminini fără legătură cu funcţiunile vechii doctrine7.