Georges Dumezil

Ne-ar plăcea desigur să înţelegem mai bine începutul frazei care conţine cuvintele Oesan şi uniiabi. Este oare Thesan o altă calificare a Uni-ei? Interpretarea stăpânei sanctuarului ca Mater Matuta ne-ar îndemna să o credem. Oricum, un fapt rămâne sigur şi esenţial. Eileithya şi Leucothea, acoperind, conform încercării noastre de demonstraţie, pe Iuno Lucina şi pe Mater Matuta, ne îngăduie să recunoaştem lumina care loveşte ochii noului-născut şi lumina care întovărăşeşte zorile. Dr această auroră, adevărată sau închipuită, se arată astăzi ochilor noştri în forma ei directă, sub numele ei etrusc, într-un document contemporan cu realităţile la care se referă.

Desigur nu este licit să transferăm mecanic asupra lui Uni de la Veii formula teologică complexă pe care o vădeşte varietate? Interpretărilor latine ale surorii ei de la Caere, Ino în filigran, Lucina şi Mater Matuta în desen clar. Dar este prudent să ne gândim că traducerea Iuno – chiar cu specificarea Regina – pe care romanii au j) referat-o în cazul Veii ar putea să nu fie nici ea exhaustivă. Chiar dacă Gesan Aurora, la Pyrgi, nu o desemnează pe zeiţa Uni, inscripţia aduce dovada că între ele exista o strânsă legătură şi trebuie de asemenea să admitem că Aurora, ca persoană divină, era destul de substanţială la etrusci pentru ca, pe oglinda cu povestea grecească despre Eos şi Tithonos, numele de Tithonos să fie transcris, iar cel al lui Eos, tradus.

'ista Aurora [=statua Aurorae] data (est) Iunoni matri qui [nto? Iunio?]. Quinquatria fac ei ia Iunio. Hoc? (est) uotum? Tanaquilis Cathamiă (natae). [Această Auroră (=statuia Aurorei) a fost dăruită Maicii Iuno în ziua a cincea din iunie. Fă-i jocuri în Iunie. Aceasta este ofranda Tan* quilei născută din Cathamiă.] (a. Cf. M. Pallotino, Scavi nel santuario etrusco di Pyrgi. Relazione delle attivită svolte nell a' 1967. Un al tralaminetta di bronzo con iscrizione etrusca recuperata nel materiale di Pyrgi; G. Colonii, l/ingressa del Santuario, la via Caere – Pyrgi ed altri problemi', Archaeologia classica, 19, 19o p. 332-348.

B. O inscripţie etruscă fragmentară, descoperită tot în cursul săpăturilor de la Pyrgi, cupru1 şi ea totodată numele lui Uni şi cel all ui Tina. Cf. M. Pallotino, I frammenti di lamina di bronz con iscrizione etrusca scoperti a Pyrgi', Studi Etruschi, 34, 1966, p. 175-206.

C. Grupul format din Aurora şi unul dintre iubiţii ei apare frecvent în arta etruscă. CI- ^ craterul Aurore painter, în J. T. Beazly, Etruscan Vase Painting, 1947, p. 80 şi urm. Şi sa. Gândim şi la frumoasa acroteră descoperită tocmai la Caere, datâud aproximativ din 550 [î. E.n. j reprezentându-i pe Aurora şi pe Cephalos; cf. G. G. Giglioli, L'arte etrusca, pi. CLXIV.

Şi atunci, cum să nu ne izbească această coincidenţă: eroul prezentat epopeea romană ca un credincios şi un proteguit al Aurorei latine, Mater Matut care, înainte de a pleca de la Roma să cucerească Veii, s-a încredinţat Mau Jlatuta, acest erou, odată ajuns în castrul său de la Veii, când îşi pregăteş asaltul final, se adresează cu o euocatio zeiţei etrusce pe care nimic până atun nu ne îndreptăţea să o socotim cea mai importantă zeitate a oraşului şi car în alt punct al zonei etrusce, era fie asimilată, fie strâns legată de 6esan, Auror ea însăşi interpretată de latini ca Mater Matuta. Să nu fie, într-adevăr, dec 0 coincidenţă? Sau, atunci, să fi ştiut autorii gestei lui Camillus că echivalent jiaicii Matuta, atât la Veii cât şi la Pyrgi, era fie o formă a zeiţei Uni-lun fie o figură din preajma ei? În felul acesta ar căpăta un sens mai'adânc împl nirea simultană, imediat după triumf, a legămintelor făcute succesiv cele două zeiţe, cea naţională şi cea străină (Titus Livius, 5, 23, 7): A fixat pe Aventin locul pentru templul lui Iuno Regina şi l-a consacrat pe cel al Mai (Matuta.

Comportarea religioasă a lui Camillus ar fi cu totul coerentă, legământi faţă de Iuno l-ar prelungi pe cel faţă de Matuta, iar cucerirea cetăţii Vei care constituie, după purtarea lui, eroică de la Muntele Algidus, cea dint ispravă a lui Camillus şi cea dinţii victorie a sa ca dictator, deja legată c Aurora prin Mater Matuta, ar fi legată de ea şi prin Uni-luno9.

4. APOLLO.

Observaţii paralele s-ar putea face, de altfel – dincolo de consultare oracolului de la Delfi, probabil tot atât de puţin istorică cât şi miracolul car se zicea că a prilejuit-o10 – privitor la cealaltă divinitate străină pe car Camillus promite, înainte de asalt, să o slujească: Apollo. Se spunea că zeu acesta fusese introdus oficial la Roma în anul 433 când, după o ciumă car nu se mai sfârşea, îi fusese promis un templu într-un loc numit şi mai demul Apollinar {e); consacrarea avusese loc peste doi ani (Titus Livius, 4, 25, 3 29, 7). Apollo fusese deci adoptat ca zeu tămăduitor şi multă vreme a avu mai ales această calitate. Oare numai această calitate? S-a spus adesea aşa, ş am susţinut-o şi eu, cu prea multă uşurinţă. Totuşi este greu de 'crezut că adoptând o figură importantă şi multivalentă ca cea a lui Apollo a cărui corn

8 Ipoteza aceasta nu este neapărat imposibil de împăcat cu alta. În forma lui (durată, epi Soade numeroase), asediul cetăţii Veii a fost conceput de romani ca o replică la asediul Troieil î', dată fiind pătrunderea în Etruria a civilizaţiei şi a zeilor Greciei, această replică literară a fosl ttflueuţată de un sentiment de revanşă politico-religioasă: asediatorii, învingătorii sunt de aceasti dată troienii, în persoana urmaşilor lor. Era deci ispititoare ideea de a recunoaşte în Iuno şi anums n Iuno Regina, care îi prigonise atâta pe troieni, pe cea mai strălucită protectoare a duşmaniloi „rusei ai romanilor, cum, de altminteri, o altă epopee va face din ea ocrotitoarea, inspiratoarea Osmanilor lor punici. Este posibil (vezi mai jos, p. 859 – 861) ca aşezarea pe Capitoliu, de către

*egii etrusci, a triadei Iuppiter Optimus Maximus, Iuno Regina, Minerva, care reunea, sub puterea u lupiter, pe cei doi înverşunaţi duşmani cereşti ai troienilor să fie o manifestare inversă a ceea * am numi astăzi, luptă ideologică'. Relaţiile lui Camillus cu Iimo nu s-au mărginit la euocatio,

* „âm din Titus Livius 6, 4, 2-3, că, după Sutrium (vezi, mai sus, p. 828-830), vânzarea prizo'

: rilor etrusei a fost atât de fructuoasă încât, odată despăgubite matroanele care-şi dăruiseră auru!

F*itru darul lui Apollo, necesar după cucerirea cetăţii Veii, prisosise suma necesară făuririi a trei

* de aur. S-a gravat pe ele numele lui Camillus şi au fost depuse la picioarele Iunonei, în templul p.'partit al lui Iuppiter Capitolinus, unde au şi rămas, zice-se, până la incendiul care l-a mistuit.

Celll! 'ui Camillus, 11. Purius Camillus, fiind dictator, a făgăduit şi consacrat un alt templu celebru, l al Iunonei Moneta, clădit pe locul casei lui Manlius Capitolinus (Titus Livius, 7, 28, 6).

10 Mai sus, p. 779.

Plexitate se vădea clar în decoraţiunile vaselor etrusce, romanii să se fi mărginit la aspectul lui de tămăduitor, lăsând la o parte, eliminând tot restul, în special relaţia lui culumina, afinităţile lui solare.

Este poate semnificativ faptul că, după legendă, consacrarea templului lui Apollo făgăduită cu doi ani înainte a fost făcută de către consulul Iulius, rămas la Roma în timp ce colegul său, Quinctius Cincinnatus, era ocupat, sub ordi-” 1 nele dictatorului A. Postumius Tubertus, cu câştigarea primei mari 'biruinţe în zori', anume a bătăliei de la Muntele Algidus (Titus Livius, 4,29,7).

— În care viitorul ocrotit al Aurorei, Camillus, până atunci necunoscut şi provenit dintr-o familie modestă, devine brusc celebru11.

Şi mai semnificativ este cel de al doilea sincronism. Despre Apollo, despre cultul lui, s-a vorbit foarte puţin timp de un sfert de veac: a fost pomenit cel dintâi, dar asociat cu Latona, doar în lectisternium*-udin 399, cu un prilej încă medical. Apoi, brusc, la sfârşitul războiului cu Veii, el intră cu adevărata lui stare civilă de zeu grec locuind în Grecia şi cu toată greutatea lui în istoria religioasă, încă legendară, a Romei: citim că exact înainte de dictatura lui Camillus şi cumva ca să-l arunce în cariera lui de fatalis dux, Apollo, consultat la Delfi, este cel care le-a dat romanilor dezlegarea enigmei lacului Alban şi prima soluţie de victorie; ca urmare, când să atace, acestui zeu şi în acelaşi timp Iunonei etrusce, i se adresează Camillus, făgăduindu-i o zecime din pradă; şi când generalul debitor îşi va neglija – îşi va uita – cam multă vreme datoria, zeul creditor va fi cel care va oferi Romei, matroanelor acelora care o dată pe an se închină Aurorei, prilejul unei somptuoase compensaţii. Prin şi dincolo de oracolul de la Delfi, nu cumva pe Apollo în totalitatea atribuţiilor sale l-au avut în vedere autorii gestei lui Camillus şi, din această totalitate, de vreme ce eroul căruia îi deschide calea şi îi dăruieşte succesul este, pe de altă parte, ocrotit de Aurora şi ca atare asimilabil cu Soarele-răsare, nu cumva tocmai aspectul solar al zeului a favorizat, dacă nu şi provocat, alăturarea lui de acest erou, în acest moment al epopeii romane?

Desigur şi aceste consideraţii sunt greu de dovedit. Dacă le socotim plauzibile, episodul veian al gestei lui Camillus, inclusiv rolul jucat în acest episod de Iuno şi de Apollo, apare ca o construcţie unitară a cărei armătură teologică, în întregime – zeiţa etruscă asociată lui 6esan şi zeul grec înrudit cu Helios întărind acţiunea Maicii Matuta latine – pune în valoare protecţia aurorală şi afinitatea solară atribuite eroului.

11 Mai sus, p. 798 -799., Ziua de naştere' a templului este (de la bun Început?) 23 septembrieân perioada echinocţiului de toamnă.

* Ceremonie de înduplecare a zeilor desfăşurată sub îngrijirea magistraţilor care vegheau asupra cărţilor sibiline. Se oferea o masă unei, sau unor, zeităţi, reprezentate prin statui întinse, dup” moda romană, pe paturi de ospăţ (lecti).

Capitolul V TRAVESTIŢII DE LA IDELE LUI IUNIE.

Am văzut mai sus că de zilele dinaintea solstiţiului de vară1 se lea tradiţii care exprimă diferite aspecte sau diferite momente ale îngrijorării sti zate a societăţii romane faţă de răsturnarea care va avea loc în mişcar timpului diurn: creşterea încetează; abia dacă există, în ciuda numelui, o ap rentă de oprire; apoi, scăderea este din ce în ce mai marcată. Datele extrer ale acestui interval, cel puţin cele pe care le-am recunoscut deja, sunt zilele 11 şi de 20 iunie. În ziua de 11 are loc sărbătoarea menită să ajute, pr gesturile matroanelor, pe zeiţa Aurorei, Mater Matuta, să izgonească întuneric şi să-l alinte pe copilul soare2; 20 este dies natalis a templului lui Summam zeul cu activitatea concentrată în acea parte a nopţii care, precedând zori: aparţine deja zilei următoare3. În sfârşit, cu două zile înainte, în 18, este ai versarea – destul de importantă în ideologie pentru ca Ovidiu să o ami tească printre sărbătorile şi datele legate de religie – unui eveniment legend care stă în dublu raport cu ansamblul epic ce culminează cu Camillus, ero Maicii Matuta: bătălia de la muntele Algidus prilejuieşte prima rană, prin ispravă şi gloria bruscă a cavalerului Camillus, necunoscut până atunci; i asemenea, ea este prima 'biruinţă în zori' din istoria romană şi prefigureaz în planul ei, ceea de a treia dintre 'biruinţele în zori' ale dictatorului Camilll însuşi4.

1. ANOTIMPUL AUROREI.

Constatarea aceasta impune bineînţeles o anchetă. Între 11 şi 20 iuni eventual puţin înainte, cam de la Calende până la solstiţiu, sunt oare aces trei zile singurele care vădesc, prin conţinutul lor teologic, ritual sau epi Preocupările pricinuite de apropierea solstiţiului?

Legenda nu plasează în acest interval nici o altă întâmplare veche. C Priveşte sărbătorile, ele nu se pot ţine, după o regulă cunoscută, decât în zile

1 Despre valoarea unei asemenea expresii aplicate calendarelor preiuliene, vezi, mai sus, p. 71 a- 8 şi lnai jos p. 939-941.

2 Mai sus, p. 790 – 791 şi Anexele I şi II.

3 Mai sus, p. 824.

4 Mai sus, p. 798-799.

Impare, adică, aici, în 13, 15, 17 sau 19 iunie; or, în starea actuală a documentării noastre, nici ultimele două zile, nici, de altfel, zilele de 21,23 şi 25 nu aduc nimic fa dosar; cea de a doua jumătate a lui iunie (16-30), ca şi cea a lui ianuarie, ca şi prima jumătate a lui februarie şi aprilie, ca şi septembrie şi noiembrie în întregime, este unul' dintre lungile intervale goale ale listei sărbătorilor. Rămân zilele de 13 şi de 15.

15 încheie timpul Vestei, început în 7. Numai în acest răstimp este deschis templul Vestei şi numai pentru femei, care intră numai în picioarele goale. 9 este propriu-zis ziua Vestaliilor. În 15, 'gunoiul' siercus5, este în mod ritual scos din templu şi aruncat în Tibru, ceea ce face ca această zi să fie una dintre cele trei fissi ale anului, adică nefastă în prima parte, până la scoaterea gunoiului şi fastă după aceea. Nimic din toate acestea nu pare a avea o relaţie directă cu vreo intenţie solară. Totuşi, datele ne reţin atenţia: deschiderea templului Vestei, în 7, este despărţită de Matraliile din 11, iar Matraliile sunt despărţite de încheierea răstimpului Vestei, în 15, printr-un interval de trei iile despre care Wissowa a remarcat că atestă adesea o legătură ideologică între cele două ceremonii care îl încadrează6. Este deci posibil ca localizarea principalului cult anual al Vestei într-o perioadă care precede cu puţin solstidul de vară şi a cărei zi centrală era cea a Aurorei să ateste că, prin cele două referiri ale lor la soare, se simţea o strânsă legătură între zeităţile principalelor surse de căldură şi de lumină necesare omului: cea a focului domesticit, smuls din razele de soare, eventual reaprins cu ele; cea de fiecare zi a astrului însuşi. Această legătură s-ar exprima şi în arhitectura sacră, dacă am putea avea siguranţa că templul rotund din Forum Boarium, ocupat astăzi de biserica Sfânta Măria a Soarelui şi obiect al unei lungi discuţii, era cel al Maicii Matuta: dintre toate vechile zeităţi indigene, numai Vesta avea un templu: ircular. O asemenea legătură ar aminti mai ales strânsa asociere din imnurile.

— Edice şi din liturgia brahmanică a lui Uşas cu Agni, a zeiţei Aurora şi a zeului Foc – ale căror trei manifestări la cele trei paliere ale universului sunt, con-: orm unor obişnuite speculaţii, focul cultual, fulgerul şi soarele.

Aceste relaţii sunt numai probabile, nu şi riguros demonstrabile. Dar nu aşa itau lucrurile cu ultima zi impară disponibilă din interval, imediat următoare Matraliilor din 11: 13, ziua Idelor, este cea a unei sărbători care vădeşte un ilt aspect, mai puţin plăcut, al Aurorei şi care are fără îndoială, sau a avut: îndva, menirea de a-l îndrepta. Odată ce interpretarea celor două rituri ale Vâatraliilor ne-a asigurat-o vedica Uşas, să examinăm mai întâi mitologia ei.

2. CARUL AUROREI VEDICE.

Uşas, aducând zilnic soarele, nu se mulţumeşte să aprindă o feerie în cer,: i face şi pe pământ un serviciu valoros prin imensele lui consecinţe, prin ceea: e îngăduie să înfăptuiască sau să rabde neamurile ărya, individual sau social.? E scurt, luminând, ea trezeşte7.

Aurora păşeşte, trezind făpturile înzestrate cu picioare, ea face să-şi ia zborul (fiinţele) îaripate (RV, 1, 48, 5).

Trezind, o Auroră, pe cel ce doarme, făpturile cu două şi cu patru picioare, tot ce e viu, a să meargă (4, 51, 5).

Aurora a luminat drumul oamenilor, trezind cele cinci aşezări omeneşti. (7, 79,!)

5 Despre sensul lui stercus şi valoarea acestui ritual arhaic, vezi RRA, p. 314. 8 Religion und Kultur der Rimer%, 1912, p. 437 şi n. 2.

7 Reproduc aici traducerile lui L. Renou, Etudes vediques et pănineennes, III (imnuri adresate mrorei), 1957.

Ea nu se mulţumeşte să-i trezească pe actorii comediei umane, ci le propune fapte: le oferă, le aduce în vederi şi în memorie, deci în existent scopurile şi mijloacele acestor fapte (1, 113, 4-6): Aurora a trezit toate fiinţele.

Pe cel ce dormea de-a curmezişul, ea, darnica (îl face) să umble, să caute hrană sau ba _e cei care văd prost (îi face) să vadă până departe. Ea a trezit toate fiinţele.

Pe unul, să caute stăpânirea, pe altul, slava, pe altul, măreţia, pe altul să-şi vadă de trebi Ca ele să aibă în vedere toate felurile de trai, Aurora a trezit toate fiinţele.

În sfârşit, fiind o zeiţă bună, face ea însăşi daruri, împărţind tot ceea aduce viaţă şi fericire. Poetul primului imn al Aurorei din Figveda (1, 4 cere de la început esenţialul: Cu toate cele plăcute, străluceşte-ne în zări, Auroră, fiică a Cerului! Cu înalta preţuire, se teietoareo, cu bogăţia, zeiţă, tu care ai în stăpânire toate darurile!

Citim de asemenea, la începutul imnului următor: Auroră, vino cu (darurile) fericirii, din înaltul bolţii scăldate în lumină a cerului.

Toate acestea sunt liniştitoare, idilice: punctuala şi devotata zeiţă îşi fa datoria, în carul ei strălucitor, râtha, încărcat cu daruri de împărţit (1, 49, 2 Bogat în podoabe, sprinten este carul pe care te-ai aşezat, Auroră. Adu-l astăzi în sprijii omului cu nume bun, o tu, fiică a Cerului.

Gu alte cuvinte, cum observă Renou8, 'se cere de fapt ca omul să fie ajut; cu bogăţiile purtate sau simbolizate de car'. Faptul că această bogăţie, ca constă mai ales, după formula obişnuită, în vaci, cai şi oameni (1, 113; 18 etc, nu ar putea fi, în realitate, uşor transportată de un car nu are nici o impo tanţă: chipul împărţitoarei, totodată sprintenă şi supraîncărcată, se alcătuieş cum poate.

Aceasta este, în mare, analiza serviciului Aurorei: un serviciu extrem important. Poate fi el împiedicat? Desigur şi multe imnuri îl laudă pe Ind că a scăpat-o pe zeiţă de nişte demoni întunecaţi, precum alte imnuri îl lau că a salvat soarele. Dar se întâmplă şi ca greutatea să vină chiar de la zeiţ în sens fizic şi moral, dacă îndrăznim să ne exprimăm aşa: fie că nu mai a putere pentru performanţa ei zilnică, fie că se arată răuvoitoare. Bineîuţele nici imnurile adresate ei, nici majoritatea celorlalte nu pomenesc acest risi nu fac decât să arate cum Aurora şovăie să se scoale, să 'iasă' şi dacă ur poeţi, răsturnând rolurile – cum le place să facă în asemenea situaţii – pr tind că lauda lor o trezeşte pe zeiţă (aşa 4, 52, 4; 5, 81, 1; 7, 76, 4), pretenţ aceasta nu implică ideea că, în închipuirea lor, cea interesată nu vrea sămdeplinească misiunea: numai că are nevoie, ca toţi zeii, de cântările preoţilo Dar imnurile lui Indra, menite să-i înalţe laude numai zeului, nu au nici t motiv să o menajeze pe zeiţă. În mai multe rânduri ele amintesc o scenă: c_are Aurora este tratată cu asprime de Indra, căruia îi revine, între altele şi pede] Slrea, chiar în felul violent care îl caracterizează, oricărei abateri de la ordins lumii, fie în purtarea oamenilor, fie în marile ritmuri ale naturii. Mai preci Indra îi loveşte carul, iar acesta nu mai este unul strălucitor şi iute, râth cum are ea de obicei, ci un vehicul de cărat, o căruţă, un car de povar anas – cuvântul este acelaşi cu latinul onus, 'povară' – tras, fireşte, de bo „nadvăh şi nu de cai9.

8 Op. Cât. (nota precedentă). I. 9 Episodul acesta a fost altfel utilizat – pentru explicarea celui de al doilea rit al Maţi uior – desigur greşit, în lucrarea mea Deesses latines et mythes vediques, 1956, p. 30-38. A teneflciat în această privinţă de critica lui J. Brough.

XCX. LU1 WC1 lllctl Ulcll C&LE JY Y, t, JU, O-11*'.

Şi ai făcut tu această ispravă, o Indra, această bărbătească faptă, să_o loveşti pe răuvoitoarea11 emeie, pe fiica Cerului.

Pe fiica Cerului, Uşas cea trufaşă, tu, cu adevărat măreţule, ai înfrânt-o.

Uşas, înspălmântată, a sărit din căruţa ei sfărâmată când a lovit-o bărbatul.

Căruţa, făcută bucăţi, i-a rămas pe (riul) Vipăs, iar ea s-a aruncat din înaltul cerului1*.

În 2, 15, 6, mai pe scurt, Indra sfăr'mă căruţa lui Uşas cu trăsnetul; n 10, 73, 6, a lovit pe cele două femei ale lui Namuci cum a lovit şi căruţa ui Uşas; în 10, 138, 5, Uşas, tremurând în faţa trăsnetului lui Indra şi-a) ărăsit căruţa.

Cum trebuie înţeleasă această scenă în care zeiţa este umilită, luată în Lerâdere de Indra şi de poeţi? În admirabilul său studiu despre Indra, Abel Bergaigne a propus să fie interpretată ca un caz special al conflictului general ntre acest zeu şi puterile întunericului13: Vom vedea, în partea a patra, că zeii cu care se luptă Indra sunt păzitorii straşnici ai averilor creşti şi că, prin contrast cu zeul prin esenţă liberal, ei capătă un caracter care îi asimilează într-o irecare măsură demonilor. In versurile 3 – 6 ale imnului 4, 30, îl vedem pe Indra, furându-le') arele ca să-l arate ochilor oamenilor. Lyupta cu aurora, a cărei descriere urmează aproape imediat, i versurile 8-11, trebuie să fie şi ea, oricât ar părea de ciudat la prima vedere, tot o luptă pentru imină. Vedem că aurora are aici, ca şi ceilalţi zei cu care se luptă Indra, un caracter aproape delonic. Şi aceasta pentru că fenomenul care mai degrabă vesteşte decât face ziua pare adesea a o itirzia prin prea marea lui durată. Această idee este clar exprimată în versul 5, 79, 9: Străluceşte, ică a Cerului, nu-ţi mai amina fapta, că s-ar putea ca soarele, ca un hoţ nemernic, să te ardă cu ara lui'. În mitul nostru, rolul soarelui îl joaca Indra sau, cel puţin, el deschide drum astrului lei printre zori. Chiar într-una din formulările care ni-l arată sfărimând cu trăsnetul carul aurorei tim că 'fringe cu cele iuţi pe cele care nu sânt', 2, 15, 16. 'Cele iuţi' sunt probabil rugăciunile ngirasilor sau, mai general, ale vechilor sacrificatori pe care îi vom vedea intervenind ca ajutoare i lupta zeului. Cele care nu sunt, iuţi' trebuie să fie chiar zorile. Aşa că aurora cu care luptă îdra este una prea înceată, pe care încetineala ei o asimilează nopţii. Ivirea soarelui este o ictorie a lui Indra atât asupra ei cât şi asupra întunericului. Fără îndoială aceasta este direcţia în care trebuie să meargă cercetarea. Ia îndoiesc doar de încetineala plecării Aurorei odată sosite, căci imaginea ceasta nu ar corespunde nici unui fenomen real, afară de cele din extremul lord, de care Indra este foarte departe: odată soarele născut, aurora nu întârie, nu poate întârzia. Este vorba mai degrabă, pretutindeni, inclusiv 5, 79, 9, e încetineala ei de a sosi, de a izgoni întunericul.

În principiu, am mai spus-o, ea ar putea fi nevinovată de această întâr-: ere care prelungeşte noaptea în detrimentul zilei: dacă nori deşi acoperă srul, cum s-ar putea ivi soarele adus de ea? În acest caz, intervenţia lui ndra, ca unul care de obicei străpunge norii, ar fi firească. Numai că Indra u atacă norii duşmani ai Aurorei şi ai luminii, ci chiar pe Aurora şi tocmai e ea o batjocoresc şi o ocărăsc şi poeţii.

Singurul fapt de experienţă pe care îl poate reflecta noţiunea aceasta de pregetare de a sosi' este sezonier. Nici la hotarul Indiei, unde au fost compuse

10 Reproduc aproximativ – restituindu-i lui dnas sensul lui propriu,. Căruţă' şi nu, car' traducerea lui A. Bergaigne, La religion vedique d'apres Ies hymnes du Rig Veda, II, 1883, 193.

11 Exact, auf TJnheil sinnend' [care pune la cale o nenorocire] (Grassmann), missgiinstig' eprielnică] (Geldner).

12 Iată textul ultimelor două strofe: dposă onasah sărat sdmpisţăd dha bibhyuşl ni yăt sim sisndthad vrsa. 10 etdd asyă dnah saye susampisţam vipasy ă sasăra sâm paruvdtah 11 Op. Cât. (mai sus, n. 10), p. 192-193.

Iiiiumc veuice, mei în Jiuropa noastră mediteraneană ziua nu începe tot la aceeaşi oră, iar timp de şase luni ea se tot scurtează, altfel spus, Ai,. Pregetă' tot mai mult. Cei care făuresc mituri pot explica această sce prin ideea că, de la începutul până la sfârşitul crizei, Aurora îşi pierde j rile: aceasta este interpretarea care, cum am văzut, justifică sărbătoarea ror din iunie a Maicii Matuta, sărbătoare menită să sporească puterile zeiţei încep să slăbească. Dar acelaşi fenomen poate fi înţeles cu mai puţină bun inţă: nu ameninţată sau slăbită, ci leneşă sau răzvrătită, Aurora îşi înc neşte prost misiunea cu bună ştiinţă şi deplină voinţă. Intervenţia lui I se justifică şi în acest caz, dar altfel: acum ca şi alte ori, el păstrează restabileşte ordinea lumii, adică la urma urmelor apără interesele zeilor poeţilor şi ale ansamblului de neamuri arya, trei termeni între care Al trebuie să pună în mişcare, zilnic, mecanismul prestaţiilor triunghiulare, ben pentru toţi.