Georges Dumezil

Dacă admitem ipoteza foarte probabilă că cea care a terminat şi a consa-; templul capitolin este republica la începuturile ei, este limpede că arisaţia dominantă n-a putut omite să renaţiorralizeze, cât se putea, gruparea

2 Despre plebe şi funcţiunea a treia în legenda regelui Ancus Marcius, vezi Tarpeia, 1947'2- 186. Despre originea plebei şi a magistraturilor plebeiene, despre sensul primitiv al distincpatricieni-plebei', există păreri multe şi diferite, dependente, ca şi întreaga istorie a vechii i, de creditul acordat diverselor surse. Vezi, cel mai recent (cu bibliografie), A. Momigliano, to contributo alia storia degli studi classici e del mondo antico, 1969, p. 294 – 323 (1931), 419 -; i966), 437-454 (1967) (p. 429-430, comentariu la Titus Livâus, 25, 12, 10, într-una dintre rile Marciene (Carmina Marciana): Us ludis faciendis praesit praetor is qui ius populo ple-

3 dabit summum [de organizarea acestor jocuri să se îngrijească acel pretor care va da dreptu-: ele mai întinse poporului şi plebei]. Personal şi în această privinţă şi în multe altele, sunt at, cu toate că suspectez autenticitatea amănuntelor şi a multor nume, mai degrabă să accept: mari şi datele importante ale tradiţiee analitice, decât să mă încred în construcţiile cerceilor moderni.

3 Cel mai recent, Jdees romaines, 1969, p. 103-124.

* Constituţia 'lui Servius Tullius' împărţise cetăţenii, după avere, în cinci mari categoriiea se subîmpărţeau în 193 de centurii.

„Legenda lui Attus Navius, RRA, p. 192-193. 6 RRA, p. 281-306, mai ales p. 303, 306.

* Desjâre Iuno, vezi, mai sus, p. 834-839. ' Mai sus, p. 839, n. 9.

Divina care tocmai îi fusese impusă. Fără îndoială aşa se explică pasivital completă, rolul şters la care au fost reduse cele două zeiţe8, simple figurai într-un decor în care singurul stăpm era de acum încolo Iuppiter Optim jvlaximus [Iuppiter _ Foarte Bun şi Foarte Mare] – un zeu pe care îl pute usor considera ca ciind zeul preetrusc care, dintotdeauna, dominase clar tos ierarhiile.

Izolându-l pe Iuppiter alături de cele două parcare ale sale, inactive şterse cum se cuvine unor femei la Roma, evenimentul capitolin nu avea cu să nu-l îndepărteze de cei doi tovarăşi ai lui de odinioară. În sensul acest Iuppiter din timpul republicii este superior celui din timpurile cele vechi i regilor: nemaifiind legat de Marş şi de Quirinus, aşadar nemaifiind limitat ei, are acum înfăţişarea unui 'mare zeu', liber, de tipul zeilor din Orient Apropiat care, ieşind din rândul celorlalţi, deveneau fiecare pentru o vrer stâpânul unic al unui stat. Unica limită a creşterii lui – o mărturisesc anumi legende şi reguli – este faptul că, prin esenţă şi prin tradiţie, el rămâne r [rege], modelul şi garanţia formei de guvernare abia abolite, faţă de ca aristocraţia'conducătoare va arăta secole de-a rândul ură şi teamă, regalităţi (regnum). De aici relaţiile lui uneori delicate cu statul, pe care, totuşi, îl] ocroti fără greş. Am încercat să descriu această situaţie ambiguă într-un capit din La religion romaine archaâque, la care nu pot decât să trimit9.

2. Quimxus Cel de al treilea membru al triadei precapitoline, Quirinus, a trecut pr altă aventură, pe care trebuie să o numim decadenţă. Răspunderea cea mai o poartă în această privinţă mai degrabă transformarea firească a societăţ decât voinţa regi1or etrusci. Nu este aici locul să discutăm originea şi evo'uţ: acestei figuri complexe: de a'tfel, nu aş avea nici o modificare importantă c adus propunerilor făcute în alt capitol din La religion romaine archaâque. V fi destul să reamintesc una dintre cauzele probabile ale declinului său10.

Quirinus era constitutiv legat de organizarea în curii, al căror nume poartă: aşa cum curia a avut ca formă mai veche *couirâau, el s-a chemt întâi *Couirî-nos, protector deci al întregului popor de Quirites (*couirites în împărţirea lor exhaustivă în treizeci de curii, zece de fiecare trib. Bineînţek că această relaţie este departe de a defini complet o divinitate care îşi împru mută întotdeauna flaminul – de altfel acestea sunt singurele sarcini ale acestt preot – cultului divinităţilor legate de agricultură, în special de anumit momente ale vieţii sau îngrijirii grânelor (Robigalia, Consualia*); care vegheaz asupra Romei în timp de pace, cum veghează Marş în timp de război, car era singurul dintre zei simţit de la început destul de apropiat de oameni c SŞ poată fi asimilat lui Romulus, fiu de zeu, desigur, dar muritor şi, cu excep îia tocmai a acestei asimilări cu Quirinus, mort ca şi ceilalţi oameni, fălj vreo putere sau vreun cult divin; despre care, în sfârşit, o altă legendă spun

8 Despre rolurile propriu-zis romane ale Iunonei şi Minerva, vezi RRA, p- 288 – 299 ş 299-302.

' RRA, p. 195-201. 10 RRA, p. 161-166, 246-271.

'^Aceste *co-uir-ia par omoloage cu vedicele visah; cf. 'Cei Treizeci şi trei (3X10 + 3) Visv FVuh' şi cei 33 de figuranţi (30 de lictori reprezentând 3 X 10 curii + 3 auguri): Jupiter Mari M^irinus, IV, 1948, p. 155-170 (de îndreptat în unele amănunte, dar în mare corect).

* Robigalia, ceremonia pentru apărarea grânelor de rugină. Consualia, cea în cinstea lui Con j Qs, ocrotitorul boabelor puse la păstrare.

Că ar fi fost adus la Roma de componenta ei 'bogată', anume sabinii lu {Titus Td/tius, odată cu un şir de zei care se îngrijeau de belş g şi de fecunditate, cu condiţiile şi consecinţele lor1- Totuşi, la început, tocmai relaţia dintre el şi curia trebuie să fi sprijinit toate aceste lărgiri de atribuţii. În afară de etimologie, s-au mai păstrat până în epoca istorică doua indicii ale acestei relaţii, unul ritual, celălalt epic.

Sărbătoarea zeului, Quiriualia din 17 februarie, are un conţinut curios^ (stultorum feriae)13 [sărbătoarea nerozilor] care se leagă de relaţiile, notate mai sus, ale flaminului său cu Robigo, spiriduşul ruginii griului, cu Consus ocrotitorul grânelor puse în hambare şi cu Larenta, mama primilor Arvali, ei înşişi preoţi ai cultivării ogoarelor: Quirinalia sunt ultima zi a Fornacaliilor serbări ale prăjirii boabelor, ca să poată fi folosite mai mult timp. Or operaţia aceasta, atât de importantă pentru economia primitivă, sau cel puţin ritualul corespunzător, se desfăşura pe curii şi nu în zile fixe: în fiecare an Curio Maximus14 fixa datele şi le afişa. Dar mai erau şi întârziaţi, Utilii [nerozi], care, din zăpăceală sau din neştiinţă, pierdeau ziua hotărâtă pentru curia lor. Pentru ei se prevăzuse o 'zi de ajuns din urmă' în care puteau, în grup, să-şi rezolve întârzierea: ziua aceasta era ziua Quirinaliilor. Sistemul curiilor era deci destul de strâns legat de Quirinus, precum şi aprovizionarea poporului cu grâu, încât sărbătoarea lui anuală să fie închinată restabilirii armoniei între această misiune economică şi acea împărţire socială.

În timpul războaielor cu samuiţii, adică într-o zonă târzie a 'istoriei romane', în care totuşi au rămas multe urme de afabulaţie, Quirinus este repus la loc de cinste, cu un anume prilej, după secole de eclipsă: în cursul unei bătălii, un general roman face legământ, cum era obiceiul, să înalţe un templu unei divinităţi; şi îl alege pe Quirinus. Alegerea e ciudată. I, egămintele vremii, cunoscute nouă, sunt adresate lui Iuppiter-Victor [învingătorul], Stator [Cel ce ţine pe loc] – sau unor abstracţiuni personificate, ca Salus [Salvarea], Victoria [Victoria] şi Fors Fortuna [Zeiţa Norocului]. De ce tocmai Quirinus, oarecum lăsat la o parte până atunci? Să privim mai îndeaproape circumstanţele.

Titus Livius, povestind bătălia (9, 40), nu menţionează legământul. O face doar în cartea următoare, când fiul celui ce se legase prin acest legământ (uoti reus) îl îndeplineşte; fiul este de altfel pe potriva tatălui său: este vorba de cei doi Papirius Cursor, învingătorii acelor 'oşteni sacri' ai samniţilor în cursul a două campanii care se acoperă atât de exact încât unii cercetători s-au întrebat dacă nu trebuie considerate ca una singură, cu eroii lor cu tot.

Titus Livius spune (10, 46, 7): A consacrat templul lui Quirinus. Nu găsesc la nici un autor din vechime informaţia că ar * făgăduit acest templu în timpul luptei (şi este şi firesc: nu l-ar fi putut termina într-un timp at lsles 'dieux de Titus Tatius', RRA, p. 81, 174-175; 263-271, 364, 36S; despre sensul pe care îl dau acestei expresii, ibid., p. 174, n. 1 şi 266.

„Ovidiu, Faste, 2, 513-532; RRA, p. 164-165.

14 Despre personajul acesta, vezi R. M. Ogilvie, A Commentary on Livy, Books I -V, 19'3' p. 408-409 (Titus Livius, 3, 7, 3). Cred şi acum că acest curio maximus a fost la început „patrician (Titus Livius, 27, 8, 1-3); în Festus, p. 43 L1 = p. 155 L' se găseşte o variantă a cuvin tului curio – curionus.

De scurt); templul a fost făgăduit de tatăl lui, pe când era dictator, iar fiul, în anul consulatu său, l-a consacrat şi l-a împodobit cu prada luată de la duşmani*.

Într-adevăr, în cursul propriei sale bătălii, deloc uşoare, Papirius fi făcuse şi el un legământ, dar lui Iuppiter-Victor şi anume un legământ glume pe care zeul avusese bunul gust să-l primească (10, 42, 17): în clipa de primejdie, când obiceiul cerea să se facă legăminte faţă de zei, el făgăduise ' Iuppiter-Victor să-i dea, dacă spulberă legiunile duşmane, o căruţă de vin îndulcit cu miere, înairi} e a bea el însuşi vreo picătură. I, egământul a fost plăcut inimii zeilor şi auspiciile s-au schimbat dată în bine.

Trebuie deci să presupunem, împreună cu Titus I, ivius, că cel care înch naşe pe vremuri un templu lui Quirinus era tatăl consulului, dictatorul. Bătăi lui fusese mult mai uşoară, nu se ivise nici un discrimen [pericol] grav, dar făcuse totuşi un legământ, fiindcă aşa era obiceiul. Dar de ce lui Quirinus Să ne întoarcem la pregătirile pentru campanie. Se petrecuse atunci v incident foarte rar. ~L,. Papirius, făcut dictator de unul dintre consuli, cu: cerea ritualul, silentio noctis, ut mos est [în tăcerea nopţii, cum se obişnuieşte îşi alesese un comandant al cavaleriei, apoi voise să facă ceea ce de obicei ei o simplă formalitate (9, 38, 15*): Pe când punea la vot legea curiată referitoare la investirea lui cu imperium [puterea oficial (lex curiata de imperiou), un omen [semn prevestitor] rău a pricinuit animarea votării (diem d fidit): prima trebuia să fie curia Faucia (Faucia curia fuit principium16) şi tot ea fusese prima cei doi ani cu situaţii tragice, anume cucerirea oraşului şi capitularea de la Caudium; Licinius Macer1 socoteşte chiar că trebuia înlăturat omen-ul acestei curii (abominandam cam curiam) şi din pricii unui al treilea dezastru, cel al înfrângerii de pe râul Cremera. A doua zi, după ce a repetat auspicii! Dictatorul a pus legea la vot şi, plecând cu legiunile recent recrutate cu prilejul spaimei pricinuite trecerea armatei dincolo de pădurea Ciminia. Acest refuz prudent, necesar atât Romei cât şi dictatorului, de a se coi forma funcţionării normale a sistemului curiilor, ar fi putut totuşi să displac zeului care, până şi prin numele lui, stă în fruntea acestui sistem: de und probabil legământul, cumva compensator, al lui Papirius pe câmpul de bătălie1

* Am tradus textul după ediţia lui H. J. Miiller, Berlin, 1890. Dume/.il pare să fi urmat altă ediţie.

Trimitere greşită, la paragraful 11, în original.

15 A. Magdelain, Recherches sur l'Imperium, la hi curiate et ies auspices d'investiture, 196

18 Adică, foarte probabil, tragerea la sorţi şi acum şi în celelalte două (trei) cazuri, arăta că cea dintâi trebuia să voteze curia Faucia.

* Analist erudit de la începutul secolului I î.e.n.

17 Restaurarea acestui templu de către Papirius Cursor în anul 293 a readus poate în actual tate triada arhaică în care figurase Quirinus. Aşa s-ar putea explica faptul că trei inscripţii ded catorii, una adresată lui Iuppiter-Victor, alta lui Marş, a treia lui Quirinus, jiu fost descoperite]] ocul probabil al templului (Chr. Hulsen, 'Zur Topographie des Quirinals', Rheinisches Museu far Philologie, 49, 1894, p. 406-408). De altfel aceste inscripţii sunt independente, eterogene, i; dedicatarii şi probabil şi epocile, sunt diferiţi (numai dedicaţia către Marş, făcută de un cons numit, P. Cornelius L. î.', se poate data: între 326 şi 180). Dar nu e mai puţin remarcat faptul că s-au găsit acolo toate trei laolaltă şi numai ele, pe câte ştim, la începutul secolului XVll-lea, când a fost distrus (din punct de vedere arheologic) locul destinat să devină Grădini ăuirinalului. Ipoteza construită de U. W. Scholz, Studieri zum altitalischen und altromischen Mar „uit und Marsmythos, 1970, p. 23 – 26, cu toate gravele consecinţe care decurg din ea, după păren lui, pentru cea mai veche religie a lui Marş, este artificială: cele trei inscripţii sunt relativ recen S1 n-au nici o legătură, nici ca loc, nici ca text, cu acel Capitolium Vetus (unde Varro ne spune i *_ aducea cinstire triadei capitoline, Iuppiter, Iuno, Minerva); ele sugerează doar faptul că cult Jeinn., it al lui Quirinus comportă poate în templul lui o 'amintire', o capelă în care îşi găsise: 'oc vechii lui asociaţi, Iuppiter şi Marş, aşa cum Iuno şi Minerva fuseseră plasate, cu două sa ei sute de ani înainte, în două dintre capelele (cellae) templului lui Iuppiter Optimus Maximu E*oi trata mai pe larg această problemă în ediţia a doua a cărţii mele La religion romaine archaiqu a^-tiui iur.

/muia curtata [comiţii curiate] atât în timpul republicii romane, cât şi, poate, în vremea etruscă: reduse la câţiva figuranţi întovărăşiţi de auguri, ele nu mai au pe ordinea lor de zi decât lucrări privitoare mai ales la religie şi la dreptul familial, astfel încât au înfă. Ţişarea unor adunări religioase, pe câtă vreme înainte de împărţirea societăţii în centurii, când numai ele o reprezentau în faţa regilor, competenţa lor obişnuită sau accidentală trebuie să fi fost mult mai largă r ca şi flamen Diaus [fiaminul lui Iuppiter] sau Tribunus Celerum [Tribunul Celor Iuţi], Curio Maximus [Marele Preot al Curiei] trebuie să fi avut şi el un rang înalt pex lângă rex, pe când în epoca în care îl cunoaştem este tot atât de evanescent cât şi comiţiile curiate însele. Cât despre Quirinus, graţie legăturilor lui cu un grup de divinităţi de 'funcţiunea a treia', graţie mai ales asimilării lui cu Romulus, el va păstra sau va recăpăta mai multă actualitate şi mai multă putere, dar baza lui politică se năruise complet, tulburându-i definiţia.

Nu e deci de mirare că se constată că, în vremea când se fixează istoria primelor secole, triada primitivă, cu excepţia povestirilor despre unele întemeieri religioase (crearea de către Numa a celor trei flamini majori şi a cultului lor asociat pentru Fides18, crearea, de către Numa şi Tullus Hostilius, a celor două grupe de Salieni [preoţi] care sunt în tutela Iouis Martis Quirini19 [spre paza lui Iuppiter, Marş, Quirinus]), joacă în această istorie un rol foarte modest. Nu cunosc decât un singur personaj a cărui legendă să se sprijine în parte pe ea: întemeietorul Oraşului (conditor Urbis) este fiul lui Marş; Iuppiter, care îl ocroteşte şi îl îndrumă, este unicul beneficiar al legămintelor lui; după moarte se preface în Quirinus20.

Trebuie să aşteptăm bătălia de la Sentinum din 295, cu ofrandele felurite din anul precedent, ca să-i aflăm pe cei trei zei adunaţi într-o acţiune şi încă, la nivelul al treilea, cu două schimbări şi o suplimentare care îi alterează profund sensul-1. Quirinus se ascunde sub chipul lui Romulus conditor Urbis şi a căpătat deja caracterul războinic care face din el pe câmpul acestei bătălii, în prorocirea lupoaicei, un dublet al lui Marş; funcţiunea a treia, care i-a fost astfel răpită22 şi care, în ideologia vremii, a trecut asupra plebei, are ca reprezentante pe zeiţele plebeiene Ceres şi Tellus, Ceres slujită de edilii plebei în ofrande, Tellus agreând în bătălie acea deuotio [jertfire] a consulului plebeu. Numai Marş inaugurând cu lupoaica lui bătălia şi Iuppiter primind în momentul hotărâtor legământul consulului patrician şi-au păstrat vechea valoare. Se pare că numai în cursul restaurării religioase, totodată arhaizantă şi novatoare, din vremea lui Augustus – nou întemeietor, dar mai ales pacificator – şi-a redobândit complet Quirinus, sau Romulus Quirinus, sensul său de a treia funcţiune, estompat în veacurile precedente, în special patronarea păcii şi a prosperităţii în timp de pace.

Toate celelalte menţionări ale triadei în prima decadă a lui Titus Livius înt sau formulare sau retorice: retorică, numirea ei, cu Vesta ca al patrulea; ermen, în discursul prin care Camillus îi convinge pe romani să nu-şi strănute cetatea după dezastrul galic; formulară, utilizarea ei în ritualurile feţiailor şi ale jertfirii (deuotio).

19 RRA, p. 150-152 şi 279.

18 RRA, p. 171-172, 237, n. 1, 274-276.

' RRA, p. 557-558.

' RRA, p. 23, 99, 198, 249 – 250; Idees romaines, p. 179-192. _ ' Relaţiile complexe ale lui Quirinus deopotrivă cu poporul în întregime şi cu plebea sunt făr idoială exprimate de cei doi niirţi, care, după Pliniu, Istoria naturală, 15, 120 – 121, se înălţau pf remuri în faţa templului zeului şi care se numeau mirtul patrician şi mirtul plebeian; cel dmti -a ofilit, celălalt s-a întărit în funcţie de progresele politice ale plebei.

3. IDEOLOGIA CELOR TREI FUNCŢIUVI Î! V ISTORIA REGALA.

Despărţită de vechii ei zei canonici, ideologia trifuncţională a dat în mult epopeii şi a rămas multă vreme productivă, oferind explicaţia unor e nimente fericite sau nefericite, justificarea unor speranţe. Nu încape îndois că la sfârşitul celui de al doilea război punic, după spaimele pricinuite Hannibal, a luat fiinţă, prin reinterpretarea monedelor cartagineze cu cap cal şi pornind de la legenda preexistentă a capului de om găsit în temeli; capit'oline ale templului lui Iuppiter, făgăduind Romei supremaţia, legem complementară a celor două capete, de bou şi de cal, găsite ceva mai de mi de Dido în Africa, cel de al doilea chiar în temeliile templului cartaginez Iunonei şi făgăduind Cartaginei bogăţia şi gloria militară: excelenţa în c trei funcţiuni se afla astfel repartizată de zei, a treia şi a doua, Cartagin dar Romei, prima23. Cu un secol înainte, când spirite agere se ocupau cu coi punerea a ceea ce avea să devină istoria originilor cam aşa cum o citim, e deci firesc să fie pe larg folosită aceeaşi ideologie, în planurile de ansamblu în amănunte. Şi a şi fost folosită, dar foarte inegal.

Istoria regilor preetrusci este plină de ea, cum s-a arătat în studiile prec dente, la care nu pot decât să trimit24. I se conformează şi lista celor pat regi: cei doi întemeietori, semizeul violent şi înţeleptul cumpănit, beneficiar primelor ausfticia [auspicii] şi cel care a instituit sacra şi leges [ritualurile legile], protejatul lui Iuppiter Feretrius şi Stator şi închinătorul zeiţei Fidt au dăruit Romei binefacerile primei funcţiuni sub cele două aspecte compl mentare ale ei care am propus să fie numite, pe scurt, cel magico-religios cel juridic-religios sau, ca referire la teologia vedică similară, cel 'Varuniar şi cel 'Mitriac', al funcţiunii suverane. După ei, regele exclusiv războini Tullus Hostilius, aduce edificiului roman o armată şi arta militară; în sfârşi exact în timpul domniei lui Ancus Marcius, complexă ca toate expresiile fun ţiunii a treia, se deschide Roma, între altele, spre bunăstare şi spre comerţi la distanţe mari.

Povestea naşterii Romei ţine de aceeaşi ideologie sau, mai exact, prelui geşte modelul preroman, indo-european, al formării unei societăţi trifuncţiona complete25. Ea opune întâi într-un război, apoi reuneşte printr-o împăcare printr-o fuziune trei grupuri umane descrise totodată ca etnice şi ca funcţionai care sunt considerate a fi adus noii societăţi efectivele şi numele celor tn triburi primitive: Romulus şi tovarăşii săi 'protoromani', primind cele dint auspicii şi celebrând primul nucleu al cultului, organizându-se, sub conducere unui rex, ca adunare a poporului şi ca senat, pun la punct funcţiunea suprem sub cele două aspecte ale ei, religios şi politic; apoi intră în contact cu cel lalte două grupuri: îi cer ajutor, împotriva sabinilor, unui războinic de profesii etruscul Ducumo şi 'marii sale cete'; întâi se războiesc, apoi se împacă şi i unesc cu sabinii bogaţi ai lui Titus Tatius, socrii lor, care le aduc auitas opt [averile strămoşeşti]. Astfel, când se reunesc Ramnes ai lui Romulus, Ducere ai lui Lucumo şi Tatienses ai lui Titus Tatius, se află alcătuită cetatea unitai care va supune Italia şi apoi lumea.

*L. Gerschel, 'Structures augurales et tripartition fonctionnelle dans la pensee de Tandem Rome', Journal de Psychologie, 1952, p. 47-77.

21 Despre sistemul celor patru regi preetrusci, vezi Mit şi epopee, I, p. 190-197, cu bibliografi „Despre 'naşterea Romei', vezi, cel mai recent, RRA, p. 78-84 şi partea a doua din M fi epopee, I, p. 183-312 (discutarea criticii lui J. Poucet, p. 233, n. 17 şi Ide'es romaines, 196! P- 209-223).

— Mit şi epopee Rfî în schimb, autorii istoriei romane s-au abţinut să facă referiri, pentru jerioada etruscă anume.

— Domniile lui Tarquinius Priscus, Servius Tullius şi rarquinius Superbus – la o ideologie care nu putea fi cea a stăpânilor vremii. Putem surprinde o singură aluzie, oferită cu siguranţă de tradiţiile augurilor, nândri de marele lor strămoş Attus Navius26. Dar nici acolo funcţiunile nu sunt: lar menţionate, ci doar triburile, mai exact numele celor trei triburi a căror: oloratură trifuncţională a amintit-o analiza de mai sus.

Tarquinius Priscus atacă aceste nume prin intermediul celor trei centurii Le cavaleri care, emanând de la triburi, le sunt şi omonime (Titus Livius, 1 S6)27: Socotindu-se prea slab în privinţa cavaleriei, Tarquiiuus a vrut să sporească numărul centuriilor reate de Romulus – Ramnes, Titienses, Luceres – cu alte trei, care să-i poarte numele. Deoarece isă Romulus le crease după ce luase auspiciile (inaugurata), un augur foarte vestit în acea vreme, Lttus Navius, a spus că nu se poate schimba sau adăuga nimic la aceste centurii fără să fie din ou luate asupiciile.

Supărat, regele vru să-l facă de râs pe cel care i se împotrivea. 'ântrea-) ă-le atunci pe păsări, îi spuse el, dacă ce gândesc eu acum este cu putinţă'. Augurul făcu operaţiile necesare şi răspunse că este cu putinţă. Regele se credea leja câştigător: 'Gândul meu era să te văd tăind în două piatra asta cu briciul. ^. Pucă-te şi fă ce ţi-au spus păsările că este cu putinţă'. Fără şovăire, augurul ipăsă briciul pe piatră şi o tăie. Regele etrusc a trebuit să renunţe la trufaşul ui proiect. S-a mulţumit să dubleze numărul centuriilor dublându-le şi numele:) e lângă Ramnes, Titienses şi Luceres aveau să existe de acum înainte şi iamnes posteriores [ulteriori], Titienses şi I^uceres posterior es.

Aceasta este singura menţionare a unui sistem tripartit. Şi nici aici nu este 'orba, să o mai spunem încă o dată decât – fără referire la origini – de sisemul triburilor pe care numai legenda romuleeană le prezintă ca fiind prelungea, în cetate, a celor trei componente etnice care, înainte de cetate, erau aracterizate funcţional – ca să păstrăm ordinea de enumerare a lui Titus yivius în acest pasaj – una prin cea mai înaltă religie şi prin guvernare, alta irin belşug şi printr-o puzderie de zeităţi specializate, iar ultima prin tehnica ăzboinică.

De altfel, este amuzant de observat că autorii istoriei etrusce a Romei, în iuda subtilităţii şi erudiţiei lor, n-au fost atenţi aici la capcanele etimologiei: Qtr-adevăr, numele celor trei triburi zise primitive trădează o origine etruscă au o retuşare etruscizantă, începând cu cel mai prestigios, Ramnes, care nu ioate fi derivat direct din Remus sau din Romulus28. Ceea ce înseamnă că Tarquinii' n-au respectat, în pofida frumoasei legende, a statuii şi a gloriei ni Attus Navius, etichetele unei împărţiri sociale pe care altminteri au căutat -o dezactualizeze spre folosul unor altfel de împărţiri.

Povestirile despre perioada etruscă sunt desigur, în bună parte, menite să ustreze şi întotdeauna în avantajul celei dinţii, opoziţia dintre ideologia omană sau latină şi cea etruscă, dar nu este vorba niciodată de secţiunile ieologice privitoare la împărţirile sau la funcţiunile sociale. Mai degrabă de, ă zicem, relaţiile între taţi şi fii, ierarhizate şi tiranice într-o ţară care va