Georges Dumezil

— 3: între timp, la Roma se făcuse pentru apărarea cetăţuii tot ce se putea face în menea împrejurări; iar bătrânii, întorşi acasă, aşteptau sosirea duşmanilor cu nestrămutata hotăde a muri. Cei care îndepliniseră magistraturi curule, ca să moară sub însemnele gloriei lor; ute, a cinstirii şi 9 virtuţii lor şi-au îmbrăcat cele mai venerabile veşminte, cele de conducători arelor sacre şi de triumfători şi s-au aşezat în mijlocul casei lor, pe jilţuri de fildeş. Unii autori estesc că ei s-au făgăduit ca jertfe pentru patrie şi pentru cetăţenii romani, rostind formula, ia ce a rostit-o M. Folius, pontiful suprem.

Totul era gata: galii puteau intra în scenă (41, 4-6). De acum încolo: are dintre cele trei părţi ale Romei împărţite îşi îndeplineşte perfect rolul: eretul războinic (iuuentus militaris) de pe Capitoliu ţine piept duşmanului; sa poporului, Vestalele şi flaminul lui Quirinus păzesc esenţa Romei gata să ască; bătrânii onorifici îşi consumă sacrificiul, acea deuotio [jertfire]. Este ie cunoscută scena aceasta wagneriană (41, 7-10): Galii au şovăit mai tare să pătrundă în casele deschise decât în cele închise (cele ale plebeilor IIau zăvorite, dar cele ale fruntaşilor oraşului aveau atriul larg deschis); aşa încât au stat pri- 1 cu respect religios (haud secus quam uenerabundi) la bărbaţii aşezaţi în prima încăpere a casei, are nu atât veşmintele şi atitudinea mai demne de veneraţie decât cele ale oamenilor, cât maiesa şi nobleţea chipului lor îi făceau aidoma zeilor. Stăteau deci şi se uitau la ei ca la nişte statui, [- se spune – dintre bătrâni, M. Papirius, l-a lovit în cap cu toiagul său de fildeş pe un gal îi mângâia barba, lungă ca a tuturor romanilor de pe atunci; galul s-a înfuriat şi de aici a put măcelul: toţi au fost ucişi în jilţurile lor.

Povestirea lui Plutarh se deosebeşte de cea a lui Titus Livius numai prin: va indicaţii. El acordă doar câteva cuvinte pregătirii locului de rezistenţă Părăsind tot restul oraşului, au întărit Capitoliul cu arme şi metereze. Întâi şi întâi au dus sfinte pe Capitoliu11.

Misiunea şi purtarea Vestalelor sunt aceleaşi; Quirinus însă nu mai este ntit prin preotul său – pe care îl înlocuieşte un plural – ci prin teml său (20, 3): Obiectele sfinte ale Vestei le-au luat cu ele fecioarele Vestale şi au fugit împreună cu preoţii. Despre purtarea lor se dau amănunte puţin mai jos (20, 8 – 21, 1); Cele mai multe dintre obiectele sfinte le-au vârât în două butoaie pe care le-au îngropat în nt lângă templul lui Quirinus, îr locul care poartă şi azi numele de 'Butoaiele' (Doliola*). Mai sfinte şi mai mari dintre obiecte le-au luat cu ele şi au ieşit din oraş pe lângă rtu.

Urmează apoi, neschimbat, acel exemplum al plebeului L. Albinius. Iactura seniorum [sacrificiul bătrânilor] prezintă două particularităţi: grupul) reoţi care n-a plecat cu Vestalele se sacrifică împreună cu magistraţii ono-

10 Valerius Maximus, 1, 1, 10, îl rezumă pe Titus Mvius, păstrând cel puţin o expresie tipică: partito_ [împărţindu-şi povara]. Reţine şi dualitatea personajelor sacre: flamen Quirinalis uirque Vestales [preotul lui Quirinus şi fecioarele Vestale].

11 Plutarh se îngrijeşte în mod evident de distribuirea elementelor sacre între cele trei grupe: parte din obiectele sfinte pe Capitoliu; III, obiectele Vestei şi altele duse spre Caere; I, preoţii ri de consulari în For.

* Numele latin 'Butoiaşele' nu se găseşte în textul lui Plutarh, ci este un adaus al lui Durifici12, iar aceştia, în loc să aştepte fiecare în casa lui, se adună în For 6 Preoţii celorlalţi zei şi bătrânii care fnseserS consuli sau fuseseră cinstiţi cu triumful nu au să părăsească oraşul, ci, îmbrăcând veşminte sfinte şi strălucitoare, s-au făgăduit ca jertfe divini pentru patrie, sub îndrumarea marelui pontif Fabius. S-au aşezat apoi în piaţa publică pe scau j^r de fildeş, aşteptându-şi soarta apropiată.

Florus concordă aproape întru totul cu Titus Livius în ceea ce prive iactura seniorum, pe care o aşază pe primul loc (13, 9 – 10). În privinţa exilu notăm câteva deosebiri: locul de destinaţie al obiectelor sfinte nu este Cat ci Veii, iar flaminul lui Quirinus este înlocuit cu o expresie generală, pontif ct flamines' [pontifii şi flaminii] (1, 13, 11 – 12): Pontifii şi flaminii ascund în butoaie şi îngroapă în pământ parte din lucrurile sfinte ale plelor, iar parte le încarcă în care şi le iau cu ei la Veii. În acelaşi timp, preotesele fecicari Vestei întovărăşesc, desculţe, odoarele sfinte care plecau din oraş.

În fine, pe Capitoliu, îi atribuie comanda lui Manlius fi, 13, 13]: Iar tinerii, despre care se ştie sigur că nu numărau mai muit de o mie de oamerij au oc Capitoliul implorându-l pe Iuppiter, ca şi când ar fi fost de faţă, să vegheze cu puteiea lui as vitejiei lor, precum şi ei alergaseră în apărarea templului său.

Tripticul acesta cere anumite comentarii, nu în partea lui capitolină în celelalte două.

Titus Livius explica, desigur, că iactura magistraţilor onorifici, organizi ca o jertfă, se face cu scopul de a-i îndemna pe plebei, desigur pe plet bătrâni, omologii lor, să se lase ucişi în oraş. Dar de ce n-au plecat bătrî aceştia, pe care nimic nu-i ţinea pe loc, fie pe jos, fie în căruţele unor ru sau ale unor prieteni, cel puţin până la Ianicul? Car nu avea, evident, nun L. Albinius. Plutarh justifică altfel lucrurile: preoţii şi magistraţii onorifici au suportat ideea de a părăsi oraşul, t/jv [; sv uoaiv Ixxitceâv oâi/_ u-sfj. Si.

Dar nu este cumva vorba mai degrabă de slăbiciune decât de eroisi Roma a avut totdeauna nevoie de consularii ei, indiferent de vârstă şi preoţii ei, indiferent de specialitate: odată ce bătrânii n-au pierdut sperai în viitorul roman pe care garnizoana de pe Capitoliu îl va apăra, datoria nu este oare aceea de a păstra neatinsă, pentru clipa renaşterii, rezerva lor demnitate, de autoritate şi de înţelepciune? Aşadar, explicaţiile acestea div gente nu fac decât să acopere, să umanizeze un act pur religios: o deuc [jertfire], cu intenţia cea mai completă a acestui sumbru ritual, care înseam a jurui zeilor infernali (se diis Manibus consecrant, precizează Florus) nu nun propriile persoane, ci şi armata duşmană13. Faptul că, aşa cum spune Pluta preoţii (alţii decât Vestalele şi cei care le întovărăşeau) se sacrifică împrev. Cu consularii subliniază valoarea de primă funcţiune – de acum complet sacerdotium et imperium [sacerdoţiul şi puterea] – pe care autorii povest au vrut să o dea, diferenţiat, acestui episod. Despre acelaşi lucru stă mărtu prima atitudine a galilor: cei mai mulţi autori precizează că, până la loviţi de toiag a unuia dintre bătrâni, cotropitorii stau într-un fel de ueneratio [vei rare], ca şi când ar avea în faţă făpturi divine; sedentes în curulibus suiş pr textatos senes uelut deos geniosque uenerati [bătrânii, şezând, îmbrăcaţi cu te Pretextă, pe jilţurile lor curiile, au fost veneraţi ca şi când ar fi fost zei genii], zice Florus; 'mult timp, spune Plutarh, n-au îndrăznit să-i atingă, se apropie de ei, ca şi când ar fi fost fiinţe superioare, w? XpsâttooV'.

U Vezi nota precedentă. 13 URA, p. 103, 149-150.

I aii ce pnveşte evacuarea 'masei' poporului, ea ar fi suficientă, prin volumul ei uman, pentru a evoca funcţiunea a treia şi, alături de ea, ţimndcont de evoluţia noţiunii de 'popor' din timpurile etrusce şi faptul că această masă este maxime plebis [mai ales de plebei] şi că personajul care se distinge, I,. Albinius, este de plebe homo [un om din popor]. Dar tipic în cel mai mare grad este rolul eminent atribuit zeului canonic al acestei funcţiuni: să ne reamintim povestirile lui Titus Livius şi Pluta'rh. Acesta este singurul prilej din toată istoria în care intervine, conform funcţiunii sale, al treilea flamin major. Şi ntervine strâns asociat cu Vesta, în virtutea unei vechi relaţii conceptuale idesea subliniate14 şi foarte simplu justificate prin compararea celor trei feluri ie foc sacru în India vedică şi la Roma: faţă de focul sacrificial al altarelor rarae) şi al jertfelnicelor (foculi) şi de focul lui Volcanus, foc agresiv şi disrugător, Vesta este stăpâna vetrei veşnice a poporului roman, precum în India. Focul stăpânului casei' care trebuie aprins de la focul unui vaisya – om din asta a treia – şi nu trebuie să se stingă, se opune totodată focului jertfelor i 'focului de la miazăzi', foc mistuitor care izgoneşte duhurile rele. Deci, în iersoana flaminului lui Quirinus şi a preoteselor Vestei amestecate în mulţime e refugiază şi se pun la adăpost tocmai sprijinitorii şi auxiliarii pământeşti ai eului funcţiunii a treia. Aşa se explică felul aparte al plecării lor: dacă nu ar vea acesată valoare şi această misiune specială, cum ne-am putea explica iptul că obiectele sfinte, talismanele perenităţii romane pleacă la Caere în loc i fie încredinţate celor care păstrează Roma chiar la Roma şi care chiar, speră i o salveze? Odată ce nevoia o obligă pe Vesta să-şi părăsească sediul din or, odată ce romanii acceptă, în mod excepţional, această deplasare, care în (te condiţii ar fi un sacrificiu, este oare, din punct de vedere teologic, mai reu să i se ofere ca adăpost inviolabilul Capitoliu, locuit încă de romani, decât rasul prieten, dar străin, Caere? Şi de ce oare este flaminul lui Quirinus ngurul dintre preoţii bărbaţi invitat, silit să părăsească Roma odată cu Vesilele? Răspunsul la aceste dificultăţi nu poate fi 'istoric'; ni-l oferă teologia; lor trei funcţiuni: Quirinus şi Vesta trebuie să întovărăşească masa şi nu ita politică, religioasă sau militară a poporului, mulţimea de oameni şi nu natul, pe preoţi sau pe luptători. Înţeleasă aşa, tradiţia constituie chiar un artor important pentru istoria teologiei romane: ea dovedeşte că, atunci când fost compusă gesta lui Camillus, probabil cam la mijlocul secolului al patrulea, jirinus nu fusese încă încărcat cu valori războinice şi că mai rămânea, prir termediul masei plebee, legat diferenţial de Quiriţii inermes15 [fără arme], pe: ă vreme, după mai puţin de un secol, în povestirile tripartite ale ofrandelor ti 296 şi ale bătăliei anului următor (Sentinum), Romulus-zeul, adică bineîn-les Romulus-Quirinus, solidar cu Marte, va aparţine cu totul funcţiunii a doua, r pe cea de a treia o vor reprezenta numai zeiţele plebee, Ceres şi Tellus16.

3. GREŞELILE HOMAMLOR.

Înainte de această tresărire de curajoasă luciditate care îi va aduce într-av&r scăparea, Roma s-a arătat însă foarte neprevăzătoare. Şi-a pregătit gură nenorocirea, dezastrul de pe Allia. Capitolul 14 al Vieţii lui Camillus

14 Flaminul lui Quirinus este asociat cu Vestalele în cultul lui Consus. Ceea ce a crezut R. A. tner de cuviinţă să adauge, The Archaic Community of the Romans, 1970, p. 163 – 164, este anţare curată, cf., mai jos, p. 924 – 925.

15 Mai sus, p. 864, n. 22. 14 Mai sus, p. 864.

CE.

Anunţă, numerotându-le fără să le înţeleagă prea bine, ceea ce s-ar p^ 'cele trei greşeli ale romanilor': ea] Cel dintâi semn care le-a dat de ştire că se apropie o mare nenorocire a fost moa rului Iulius; căci romanii respectă cenzura mai mult decât celelalte magistraturi şi ' sacră. Al doilea a fost că, înainte de exilul lui Camillus, un om de rând, Marcus Caedicj ° So făcea parte din senat, dar era ştiut ca om de treabă şi cinstit, a relatat tribunilor consul” *1?' ca vrednic de luat aminte. A povestit că, mergând el noaptea trecută pe calea numită, Nou^' ur gat cineva; sa întors, dar n-a văzut pe nimeni; a auzit însă o voce mai puternică de ' nească spunându-i aşa: 'Hai, Marcus Caedicius, du-te mâine dimineaţă la magistraţi şi în scurt timp îi vor primi pe gali'. Tribunii auzind acestea au râs şi au făcut haz; iar SPune vreme s-au întâmplat cele privitoare la Camillus [adică nedreapta exilare]. Te.

Este vorba de fapt, inclusiv la moartea cenzorului, de greşeli şi ^ de semne, asista. Titus Livius, care nu poate grupa într-un singur t^u trei evenimente din cauza cadrului anual al povestirilor sale, explic-01 sensul acestor trei scene. Iat-o pe prima (5, 31, 6-7): A murit un cenzor, C. Iulius; în locul lui a fost ales M. Correlius, lucru care s-a Ut). O impietate, căci în cursul acelor cinci ani a fost cucerită Roma. De atunci nu se mai aleg*. Un alt cenzor în locul unuia care a murit. N Greşeala a doua este şi ea mai bine prezentată de Titus I, ivius, cu precizări lămuritoare (32, 6-7): În acelaşi an, un plebeu, M. Caedicius, a dat de veste tribunilor că a auzit, pe Cal – acolo unde este astăzi un mic templu, puţin mai mic decât cel al Vestei, o voce poruu. J tăcerea nopţii, mai desluşit decât un om, să le spună magistraţilor că sosesc galii. Dar e se intimplă, n-a fost luată în seamă din pricină că omul era de rând, iar neamul galilor – înt] er) '; şi de aceea prea puţin cunoscut.

Sensul greşelii a treia este bine pus în lumină şi legătură cu precede (32, 7): Destinul care se năpustea (peste romani) nu a aruncat dispreţ numai asupra poveţelor a'i zei, ci şi asupra ajutorului dat de oameni, unic pe atunci: l-au alungat din oraş pe M. purj îndată după aceea (33, 1) se pune în mişcare angrenajul fatal al ccm tului cu galii, aduentantc fatali Urbi dade [venind asupra Oraşului pr-w voit de soartă].

Caracterul religios al primei greşeli este evident. Între magistraturile atunci patriciene, doar cenzura este nu numai augustă, ci şi sacră: Cenz] nu are imperium [dreptul de comandă], dar funcţia lui este, cum spune I tarh, tspdc [sfântă], adică sacra, dacă nu chiar sacrosancta [inviolabilă], încât moartea unui cenzor în timpul magistraturii este în sine o nenorocire politică, ci mistică, deci un semn. Dar greşeala romanilor nu a fost aceea n-ar fi admis existenţa acestui semn: dimpotrivă, l-au simţit ca ameninţai Greşită a fost apărarea lor: şi-au închipuit că trebuie, ca să zicem asa) colmateze crăpătura apărută în acest 'zid moral' şi au făcut atunci experier înţeleasă prea târziu, dar neuitată de urmaşii lor, că nu trebuie înlocuit cenzor mort17. Nu ştim cum motivau ei această interdicţie şi nu putem d (să ne închipuim. Să fi fost oare o jignire adusă mortului însuşi, un fe] despuiere în plus, un furt postum? Să fi fost o alterare indiscretă a planu divin? În orice caz, intervenţia romanilor a constituit o impietate.

17 Titus Iyivius, 6, 27, 4-5; 9, 34, 20. Din acest ultim pasaj aflăm cum se spunea că făcut înlocuirea cenzorului C. Iulius în împrejurarea de care ne ocupăm: celălalt cenzor, L.p rius Cursor, ca să nu trebuiască să abdice (nu putea râmâne singur în funcţie) şi-a ales ua ca pe M. Cornelius Meluginensis.

I ijawxuciiyci muuiuii a greşem a treia, numită pudic de Plutarh 'cele privi, oare la Camillus'.

— Râ mcpl Ka [xixaov, nu este mai puţin evidentă. Textel lespre Allia amintesc şi reproşează Romei nu numai şi nu atât nedreptatei ierecunoştinţa care l-a silit pe binefăcătorul ei la o autoexilare: îndepărtarea ui Camillus a fost, repetă textele, o absurditate militară; Roma şi-a alungaiStfel 'singurul ajutor omenesc', pe Camillus în calitate de conduc itor al ăzboiului; chiar în clipa când avea să se simtă cel mai acut nevoia unui mare eneral, ea s-a amputat de cel mai mare, de singurul mare pe care îl avea Odată izgonit cetăţeanul care, dacă ar fi rămas.

— În măsura în care există reun lucru sigur în cele omeneşti – ar fi împiedicat cucerirea Romei. „pune Titus Livius (33, 1). Toată cariera ulterioară a personajului va confirma' ceasta părere, de vreme ce Camillus îşi va duce peste tot trupele la victorie i va răsturna chiar sparta bătăliilor pe care alţii le vor fi pornit greşit.

Ca şi prima, greşeala a doua este comisă în legătură cu un semn divin q ce constă ea? Nu este, nu poate fi refuzul de a accepta semnul, căci acest; fuz este un drept al consulilor sau, în vremea aceea, al substituţilor lor ibuni militum consulari potestate [tribuni militari cu putere consulară 1 şi nume un drept foarte necesar, odată ce pune stavilă afluxului de iluzii sau s naivităţi priuatae [personale] care, dacă ar deveni publicae [publice], ar teca funcţionarea statului şi a cultului într-o uriaşă mlaştină de temeri şi de păşiri. Alta este greşeala: dacă patricienii care au în grija lor republica refuză l ia în seamă semnul anunţat, ei nu o fac din motive obiective, socotindu-l î pildă neverosimil, sau îndoielnic, sau greşit observat: îl dispreţuiesc propter tctoris humilitatem [pentru că omul era de rând], ba îl şi batjocoresc pe cel ire îl relatează, ysaornx xaX Ttoastav Ittchouvto [au râs şi au făcut haz], pentru i omul este ceea ce noi am numi un plebeu mediu, un om din masă (ou*: tpocv7] ţ [jiLv ouS'Ixttjţ Pouxtjţ [un om de rând care nu făcea parte din senat]), ră altă podoabă decât reputaţia lui de onestitate (ini. Eix.7ic Se y.y. l xpf] azoc slvou) xwv [era ştiut ca om de treabă şi cinstit]), ca şi când zeii n-ar putea acorda ivilegiul comunicărilor lor nicidecum unuia numit de Ovidiu minimum de plebe liritem [un cetăţean foarte umil din plebe] (Amores, 1, 7,29), iar de Iuvenal un plebe Quiritem [un cetăţean din cea mai joasă plebe] (8, 47), dar nici acar unui, cum spune iarăşi Ovidiu, ignotum Quiritem [cetăţean fără vază] mores, 3, 14, 9). În plus, locul unde a fost dat semnul este remarcabil: ipă Titus I/ivius, glasul nocturn pornea din locul în care s-a ridicat mai oi un mic templu, mai sus de cel al Vestei, iar Cicero precizează (Divin., 101, cf. 2, 69): 'din dumbrava sfântă a Vestei' exaudita uox est a luco stae qui a Palatii rădice în Nouam Viam deuexus est18 [s-a auzit un glas re coboară de la poalele Palatinului până la Calea Nouă]. Or, am amintit li sus legăturile dintre Vesta şi funcţiunea a treia.

Această ultimă notaţie este cu atât mai semnificativă cu cât fiecare 'gredă' a romanilor trebuie evident pusă în relaţie cu unul dintre aspectele norocirii care îi va lovi: exilarea lui Camillus va provoca direct dezastr litar de pe Allia şi, indirect, suferinţele acelei iuuentus militaris [tineru” tătoare] asediate pe Capitoliu şi lipsite de căpetenia ei firească; înlocuire: rilegă a cenzorului mort va fi echilibrată de uciderea magistraţilor^ °.nor _ a foştilor triumfanţi şi, dacă e să-l credem pe Plutarh, a majorităţii P1'^ r; dispreţuirea omului cinstit din popor şi, prin el, a înştiinţării venite

18 I, a Cicero, înştiinţarea dată de vocea necunoscută este mai completă decât la Titus -^^, Plutarh: ut muri et portae reficerentur; futurum esse, nisi prouisum esset, ut Roma caP iă se repare zidurile şi porţile; dacă nu se iau măsuri, Roma va fi cucerită].

I.

Aima Vestei, va avea drept contrapondere exodul masei romane cu Fee Pr. e Yestale şi eu flaminul zeului Quiriţilor.

4. ÎNVINUIRILE ADUSE LUI CAMILLUS.

Aşa arată, în acest fragment de epopee, utilizările cadrului trifuncţic re'privesc totalitatea romanilor. Iată acum altă utilizare, în care principi ^teresat este Camillus: tabloul celor trei învinuiri, nejustificate, care îi f arte repede pe romani să-l persecute pe cuceritorul cetăţii Veii. Aceste îi uiri se leagă de cele trei acte ale lui Camillus imediat următoare biruinţei şi prilejuite de biruinţă. Textul cel mai satisfăcător este cel al lui Plut; care distinge clar învinuirile şi le şi numerotează. Ele sunt: 1. Un triumf sa; 2. Opunerea la ocuparea bogatului ager [ogor] al cetăţii Veii, care ai îmbogăţit mulţimea de cetăţeni sărăciţi; 3. Luarea îndărăt a unei părţi firaeda [prada] făcută la Veii, care fusese iniţial acordată ostaşilor. Să le e minăm pe rând.

În privinţa triumfului, va fi destul să trimitem la textele comentate: sus din alt punct de vedere, la textul lui Plutarh (Cam., 7, 1-2) şi la ce lui Titus I/ivius (5, 23, 4-6)19: Camillus a triumfat, după Veii, într-o foi fastoasă condamnată de opinia publică din două pricini: contravenea modes pe care trebuie să o practice, chiar când triumfă, cetăţeanul unui stat li (ţp6v?) fj. A vojxifaov xocî 7roxi-TLX7) c îpx^C i~a. y^LarepoM, non ciuile), dar,] ales, era sacrilegă, Camillus fiind purtat de carul tras de patru cai albie nu i se cuvine decât lui Iuppiter (Upov tw fia. Gi'ksZ xal Traxpl tuv &stov. Pluta sau lui Iuppiter şi Soarelui (Iouis Solisque cquis aequiparatum didatorem, Ti Livius). Ştim acuma că imitarea Soarelui nu este decât un artificiu care îngăduit lui Titus I, ivius să facă aluzie, fără s-o menţioneze clar, la colorat solară, păstrată de Plutarh, a carierei lui Camillus. Iar imitarea lui Iuppi ştim că, din punctul de vedere al unei doctrine corecte, nu putea nici ea fie o vină, de vreme ce principiul însuşi al triumfului este asimilarea gene lui, pentru câteva ore, cu zeul. Dar aici acestea nu au importanţă: în ac ansamblu tripartit, pe drept sau nu, triumful de după Veii a fost soc sacrileg, interpretat în religionem [ca o impietate].

Plutarh leagă şi enunţă astfel celelalte două învinuiri (Cam., 7, 2-8, Pentru aceasta cetăţenii, neobişnuiţi cu îngâmfarea, l-au socotit vinovat; dar şi pentru ia pricină, anume că s-a opus legii de separare a cetăţii. Într-adevăr, tribunii plebei propuse poporul şi senatul să se împartă în două, o parte să rămână la Roma, iar cealaltă, hotărâtă; e la sorţi, să se mute în oraşul cucerit [=Veii]; romanii, ziceau ei, vor fi astfel mai bogaţi putea păstra, mulţumită celor două oraşe mari şi frumoase şi pământurile şi traiul fer orul, care era acum numeros şi sărac, susţinea cu bucurie propunerea şi, îmbulzindu-se la tribi r^a ^ţăruitor să fie pusă la vot. Dar senatul şi cetăţenii de vază, socotind că tribunii vor ni parta, ci să nimicească cetatea şi, mâniindu-se pentru aceasta, au dat fuga la Camillus. Dai tmndu-se de ciocn'ri între oameni, spunea poporului că este prins de alte treburi şi aşa se amina votarea legii.

De a Aceea erau toţi porniţi împotriva lui. Dar cea mai vădită şi mai gravă pricină de duşm orului s-a născut din propunerea lui de luare a părţii a zecea din pradă, duşmănie nu Veii Cp -U' le temel dei? I nici cu totul dreaptă. Se pare într-adevăr că, înainte de a pleca.

Să cad-(tm)11113 fă§ăduise să închine zeului [=Apollo] a zecea parte din pradă, dacă s-ar întân a njta? Raşnidar, odată cucerită şi prădată cetatea, fie că s-a temut să-şi sâcâie oamenii, fij 'latre atâtea treburi, de făgăduială, i-a lăsat să se îmbogăţească în voie. Abia mai tir Mai sus, p. 792-793.

I.

Iu a auLUL^i uv. Xa. *„,. * „. *' „, „ loj-uimi i-vjch. ^ f*-^3*. *-a. Atiitiuiiui, JC aitlcl şi preoţii Spulie aii Ca 111 tfe se citeşte mânia zeilor şi că ea trebuie potolită printr-o slujbă de ispăşire şi alta de mulţumire, natul a hotărât să nu fie reîmpărţită prada (era şi greu), ci să aducă fiecare, sub jurământ, a; ea parte din ce luase şi s-o dea obştii. S-au petrecut atunci multe ciocniri neplăcute şi chiar) lente cu soldaţii, oameni săraci, care pătimiseră greu şi care acum erau siliţi să dea îndărăt atât mult din ceea ce dobândiseră şi în parte şi cheltuiseră. Cum îşi arătau făţiş împotrivirea, Camil-; negăsind altă justificare, a recurs la cea mai ciudată, spunând că uitase de legământul făcut. ir oamenii erau indignaţi de faptul că, după ce se legase să dăruiască zeului a zecea parte din srile duşmanului, o lua acum din bunurile cetăţenilor.” Nu mai trebuie subliniat caracterul religios al celei dinţii învinuiri, care e însă şi caracter politic: odată cu zeul suprem este jignită şi republica.

În faptele care fac obiectul celei de a doua învinuiri, Camillus acţionează tru totul ca persoană civilă, iar cei jigniţi sunt nu patricienii plini de averi, plebeii, foarte mulţi şi indigentes [săracii (6 [ilv o5v Sr^oţ rfi-q ttoxu:; yovwţ xal îxp^ (J./-T0ţ), cărora magistraţii lor proprii, tribuni plebis ribunii poporului], voiau prin legea propusă să le asigure pământuri şi bunăire. În textul paralel (5, 24, 5-6), Titus Divius exprimă clar mecanismul esta: 'De ce (spun nemulţumiţii) să fie trimisă plebea la volsci [prin derivami, găsit de aristocraţie, al întemeierii unei colonii], când avem în faţa hilor prea frumosul oraş Veii şi ogoarele lui, mai bogate şi mai întinse decât le ale Romei (ager Veientinus. Uberior ampliorque Romano agr o)?' Conrm obiceiului, ogoarele acestea aparţineau statului, care ar fi fost liber să le ipartă, liber, dacă nu s-ar fi opus Camillus, în numele patricienilor.

Învinuirea a treia decurge dintr-o greşeală a lui Camillus ca impcrator, i loviţi sunt soldaţii demobilizaţi, iar materia dezbaterii este praeda, toc pupa, 'prada', noţiune prin esenţă militară. Cel puţin de la instituirea soldei – isată de tradiţie în timpul războiului cu Veii – bunurile mobile, însufleţite neînsufleţite, corpora rerum, luate de la duşman trebuie predate de soldaţi estorilor, predare obligatorie prin jurământ, cu excepţia acelei părţi, uneori ilă, alteori totală, pe care generalul socoteşte de cuviinţă să le-o lase. Un emenea dar nu este un drept al soldaţilor, ci o largitio, o dărnicie hotărâtă, virtutea puterii sale supreme, de un dux [comandant] mai mult sau mai ţin largitor [darnic]. Dar, odată acordată şi primită, praeda devine, irevocaI, o proprietate a soldatului. Este vorba, în fond, de un mod de a dobândi oprietate foarte diferit de cele din dreptul civil – în iure cessio [cesiune], nditio [vânzare], usus [folosire] – a cărui legitimitate se sprijină pe valorile pe caracterele fundamentale ale funcţiunii războinice: vitejie, putere, violenţă: în consecinţă, chiar dacă milites [soldaţii] care luaseră Veii au redevenit; re timp Quirites [cetăţeni], chiar dacă şi imperator-ul [generalul] a abdicat ire timp de la dictatură, învinuirea aceasta, spre deosebire de precedenta, iveşte morala luptătorilor.