Georges Dumezil

1 ei şi urmaşii lor, în veci. Pe lângă jurământ, s-a mai făcut şi rugăciune ca zeii cereşti să le ^sti

*J ajutor celor ce-şi vor ţine jurământul şi de asemenea zeii subpământeni; cei care însă îl vor calc ir* fie duşmăniţi de zeii cereşti şi subpământeni, ca fiind încărcaţi de cel mai mare păcat (c

{ti roi (XCy (otj svix^t?)- Aşa s'a încetăţenit la romani obiceiul ca fiinţa tribunilor să fie sscioinctă (jwjxata Upâ eâvai xal tcocvixytj); şi acest obicei s-a păstrat până în vremea noastră.

Tot după Dionis, tribunii, care vor să obţină condamnarea lui Coriolan l pedeapsa capitală, nu pierd din vedere să le reamintească senatorilor acest îrământ, această doctrină (7, 44, 1): Aceste înţelegeri de pace, pe care senatul nu le poate clinti, căci sunt legate cu lanţuri tari proape ca oţelul şi pe care nici vouă, care aţi jurat să le respectaţi, nici urmaşilor voştri nu vă ite îngăduit de voia zeilor să le rupeţi (oste. Xoctaxueiv Sijxn;) cât timp va dăinui acest oraş, arcius, cel dinţii între voi, la numai patru ani de la statornicirea lor, s-a apucat să le dezlege, nu pe ascuns, în vreun loc ferit, ci public, chiar aici, spunând deschis, de faţă cu voi toţi, că ibunatul plebei nu mai trebuie să dăinuie la noi, ci că trebuie înlăturată această primă, această lică chezăşie a libertăţii noastre, în care ne încrezuserăm destul ca să încheiem înţelegerea'.

Consecinţele religioase ale faptei reproşate lui Coriolan sunt neîndoielnice, i ele fac extrema gravitate a acuzaţiei.

3. Iar ultima învinuire, acuzaţia care îl descumpăneşte pe Coriolan şi-i duce condamnarea, este legată de comportarea lui de comandant militar şi e întrebuinţarea pe care o dă prăzii (praeda) dobândite într-o campanie. Această ovadă suplimentară de affectatio regni [poftă de domnie] era de altfel necesară indcă tribunii nu izbutiseră să-şi susţină suficient teza nici prin menţinerea reţului excesiv al griului, nici prin propunerea sacrilegă a lui Coriolan şi îşi ădeau seama că auditoriul şovăie în faţa şirului de martori ai apărării pe are îi adusese inculpatul şi care, fiind în majoritate plebei, anihilau ofensiva ribunilor (Dionis din Halicarnas, 7, 63*, 3-4): Cetăţeni, de vreme ce patricienii îl dezvinovăţesc pe Marcius de vorbele pe care le-a rostit i senat şi de toate actele vehemente şi arogante care le-au urmat şi nu ne lasă să-l acuzăm pentru e, ascultaţi ce altă faptă (şi cât de trufaşă şi de tirană), în afara vorbelor lui, a făptuit acest irbat mărinimos şi aflaţi cum a călcat el, un simplu particular, legea voastră.

Ştiţi desigur cu toţii că legea porunceşte ca prada luată de la duşmani şi câştigată cu vitejia jastră să fie a obştei, nu să se facă stăpân pe ea un oarecare particular, fie el chiar generalul ruitor2. Cvestorul este cel care o preia, o vinde şi predă banii tezaurului public. Şi această lege,! Când există oraşul nostru, n-a călcat-o nimeni, n-a socotit-o nimeni nepotrivită. Dar acest liarcius, imul şi singurul, a îndrăznit, dispreţuind legea aceasta în plină putere, să-şi însuşească ceea ce a al tuturor, anume prada şi asta anul trecut, nu mai demult. Făcuserăţi o incursiune pe pământul itiaţilor şi aduseserăţi de acolo o mulţime de sclavi, turme întregi de vite, o grămadă de grâu tot felul de alte lucruri. Dar el nu le-a predat cvestorului, nici n-a depus banii în tezaurul public, a împărţit şi dăruit toată prada prietenilor săi'.

Se vede clar că această a treia învinuire priveşte drepturile şi morala ipeteniei războinice, ceea ce India numeşte dharma unui kşatriya. Coriolan a ispus de praeda ca un războinic, ca o căpetenie arhaică – acuzatorul, de ipt, nu pomeneşte esenţialul, ba chiar îl deformează când afirmă 'Aţi atacat. Ţi cucerit.'. De fapt, Coriolan, a luat pe seama lui războiul Romei, s-a nbstituit statului cu o armată personală, recrutată de el; apoi a împărţit rada de război între membrii acestei druzina3 [cete]. Putem deci alcătui urmă- 3rul tablou, pe care este interesant să-l comparăm cu cel al învinuirilor aduse îi Camillus.

* Trimitere greşită, 62, în Dumezil.

2 Doctrina aceasta nu se prea potriveşte cu dreptul recunoscut generalului victorios de a fac largitio (mai sus, p. 880-881).

3 Dionis din Halicarnas, 7, 64, descrie foarte bine acea armată personală, formată din volunari, dar având autorizaţia senatului şi necesară în urma repulsiei de a lupta a plebei. Ccaţ ste alcătuită din clienţii, din prietenii lui şi din toţi ceilalţi amatori de aventură războinica.

Coriolan Cairillus III. Dorinţa de a-i înfometa pe săraci prin refuzul de a scădea preţul griului I. Atacarea sacrilegă a unei magistraturi sacrosancte II. Recrutarea unei armate personale şi uzurparea prăzii în favoarea acestei armate I. Comportarea sacrilegă în timpul triil fului III. Refuzul de a împărţi cetăţenilor sără ogoarele rodnice de la Veii II. I^uarea înapoi a unei părţi din pn soldaţilor Dincolo de detaliul specificărilor, există între cele două liste o deose de fond. În cazul lui Camillus, cea care îi aduce reproşurile de funcţiunea i şi a doua este Roma, în întregime, plebea aducând numai acuzaţia de fi ţiunea a treia, în timp ce, în cele trei acuzaţii formulate împotriva lui Corio inclusiv cele de funcţiunea întâi şi a doua, ofensatul principal, sau real, numai plebea. De fapt, diferenţa aceasta nu este atât de importantă pe pare la prima vedere, de vreme ce, în acuzaţia de funcţiunea întâi, repre; tanţii plebei se retrag în faţa zeilor care ie garantează caracterul sacrosai şi, în cea de funcţiunea a doua, în faţa finanţelor statului. De altfel, asemă rile sunt mai numeroase şi anume:

1. Pentru funcţiunea întâi, greşeala este definită ca sacrilegă;

2. Pentru funcţiunea a doua, în cauză este însuşirea prăzii;

3. Pentru funcţiunea a treia, este vorba de economie în opoziţiile hrană foa mete, bogăţie ~ sărăcie;

4. În ambele tablouri, capitolul cel mai important, reclamaţie sau acuza este cel de funcţiunea a doua.

Apare deci clar că lista tradiţională de învinuiri difuze aduse lui Camil şi cea de acuzaţii explicite aduse lui Coriolan, care provoacă în ambele ca2 exilarea celui mai bun general roman, au fost, ambele şi probabil în mod S' dar, construite în cadrul celor trei funcţiuni.

3. SOLIILE.

Celălalt tablou trifuncţional, descoperit de Ducien Gerschel încă din 195 apare cu ocazia seriei de emisari sau de rugători romani care se duc în tabi volscă, al cărei şef suprem este romanul Coriolan şi dintre care numai u mii – ultimele – izbutesc să frângă mânia celui exilat. Scena este cunoscu Senatul trimite mai întâi la Coriolan, care asediază Roma, o solie alcătu din cei mai de vază patricieni, prietenii şi rudele lui. Ea nu are succes. Sena trimite atunci, în cortegiu, pe preoţii publici, în veşmintele lor sacre. Cum r ei nu. Izbutesc, senatul nu mai ia altă iniţiativă; dar femeile romane, sponti avându-i în frunte pe mama, pe soţia şi pe copiii lui Coriolan, se duc în tabL A0C|3(ov &s tt) v e^ouoâav auvexâxei tou? Ts Trexiirat; xal rouş pâxou; v. %1 tcov axxtov r. oxv „K rjv pouxojxevoi? Dttroxaoaaî re T7) ţ tou a-patr] YoG ~uxi? Xa-ra Ta 7roxenia xoti apei LPreluând magistratura şi-a recrutat clienţii şi prietenii şi, dintre ceilalţi cetăţeni, pe doritori să se bucure de norocul şi de vitejia generalului în război.] Coriolan îşi începe campa de îndată ce are impresia că este, numeric, o Zelp îţi6(iaxo; [trupă în stare să lupte]. După vie rie, le dă voie soldaţilor să-şi împartă uriaşa pradă, fruct al trudei lor. De aici furia celor care Voiseră sau nu putuseră să-l urmeze (ol Ăxv^aavxe?). * In articolul citat mai sus, p. 884, n. 1, p. 36-

37. Vezi, mai jos, p. 895. N. 8.

Uşmană cu copii cu tot. Învins de reproşurile şi de lacrimile mamei lui, Coriolan dică asediul şi Roma este salvată5.

Să reluăm grupurile acestea unul câte unul, mai întâi pe ultimul şi pe sn ultimul.

Ultimul demers este întru totul femeiesc. Ideea a avut-o o femeie; femeile, 1 număr mare, frequentes, se duc la mama şi la soţia lui Coriolan şi apoi, umai ele, dar multe, ingcns agmen [un imens cortegiu], îşi asumă o încercare 1 care, nu au nevoie nici de arme, nici de putere' (Dionis din Halicarnas, 39, 2); şi, în final, primesc răsplata cuvenită prin crearea unui cult femiin. Mai precis, femeile acestea sunt mame şi îşi iau cu ele copiii: matroanele u vin, cum veniseră câţiva bărbaţi din prima ambasadă, numai cu titlul de ide sau prieteni, ci în calitatea lor de depozitare ale substanţei şi de instrumente fizice ale dăinuirii Romei: în sfidarea lor imploratoare, ele riscă să dea e mâini nemiloase însăşi carnea, prezentă şi viitoare, a poporului. Dio Cassius tonaras, 7, 16) dă glas acestei intenţii într-o scenă violentă. El o arată pe eturia izbucnind în plâns: Sfâşiindu-şi veşmintele şi-a arătat sânii şi şi-a atins pântecele cu mâna, zicând: 'Iată, fiule, esta te-a zămislit, aceştia te-au hrănit'. Când a spus ea aşa, au izbucnit în lacrimi, laolaltă, soţia i Coriolan şi copiii şi celelalte femei.

Mai mult: ca de atâtea alte ori, este marcată solidaritatea între rodnicia mană şi cea a pământului, între mamă şi glie. În sobrul discurs pe care, după itus I, ivius (2, 40, 6-8), Veturia îl adresează fiului ei, ea nu desparte cele juă iubiri, cele două slujbe, cele două 'creşteri' pe care se întemeiează orice itriotism: Ai fost tu în stare să pustieşti pământul acesta care te-a născut şi te-a hrănit? Când i-ai leat hotarul, nu ţi s-a topit mânia, oricât ai fi venit de pornit şi de pus pe rele? Când ai văzut oma, nu ţi-ai spus: „înlăuntrul zidurilor acestora se află casa mea, penaţii mei, mama, soţia şi ipiii mei?' Aşadar, dacă eu n-aş fi născut, Roma n-ar fi acum asediată!” '.

Aspect al funcţiunii a treia la care societăţile nu se prea gândesc: nenulărate mame produc armate pe care pruncul I^etiţiei Bonaparte le va duce î la podul de la Arcole la râpele de la Ohain*.

6 Am semnalat de mai multe ori cazuri în care actualitatea contemporană pare a trimite un; ou batjocoritor vechilor autori de mituri şi legende (răpirea sabinelor, Mit şi epopee, I, 1966, p. 406. 1; moartea prin înec a lui Hundingus şi sinuciderea prin spânzurare a lui Hadingus, Du mythe i roman, 1970, p. 131, n. 1). Or, se putea citi, în ziarul Le Figaro din 28 şi 29 martie 1970, legătură cu agitaţia comercianţilor şi a meşteşugarilor (C. I. D.), sub semnătura lui Gerard Nicoud: legrama din 27, de la Bourgoin-Jallien): „Trezorierul naţional al C. I. D.-ului a primit astăzi mai multe delegaţii formate din soţiile coîrcianţilor şi meşteşugarilor care aderă la Mişcarea din La-Tour-du-Pin. Purtătoarea lor de vânt (care îşi spune Doamna în negru) ne-a declarat: „Soţii noştri au făcut baraje de maşini pe verse drumuri. Au pierdut bătălia. Suntem hotărâte să o ducem noi mai departe, organizând o ţiune-cărucior. Împreună cu copiii noştri, oprim circulaţia pe autostrăzi. Cine va îndrăzni sa atace?” '.

Nu ştiu ce s-a ales de acest proiect. Şi mai interesant, în legătură cu triada de învinuiri ndiată mai sus: J. Puhvel mi-a comunicat o telegramă publicată în numărul din 6 septembrie 71, p. 5, al ziarului Los Angeles Times. Aflăm cum au reuşit vicepreşedintele guvernului de 1” agon şi poliţia lui să prevină sinuciderea (prin foc) a cinci, disabled war veterans' [veterani ue zboi invalizi]. Iată cele trei motive ale acestei penibile manifestaţii: protesting the one-tr.an esidential election oct. 3, the rising price of rice, and alleged official mistreatment of veterans. Rotest împotriva alegerii prezidenţiale cu candidat unic, din 3 octombrie, creşterea pfeţulu ezului şi pretinsa urâtă purtare oficială faţa de veterani]. În zadar ne spunem că influenţa iiană a marcat puternic pământul acesta budist.

* La Arcole, în nordul Italiei, Napoleon înfrânge pe austrieci (1796). La Ohain, lângă Avess, este înfrânt de coaliţia europeană, în ultima lui campanie de rezistenţă (1814).

A spune că şirul de preoţi care se duce la Coriolan după primul eşec ixn caracter sacru este ceva mai mult decât o tautologie: sacralitatea este' ac ridicată la superlativ. Nu numai că sunt preoţi, ci alcătuiesc şi o grup totală în care fiecare subgrup apare în ţinuta specialităţii sale, sa'cerdotcs s insignibus uclati (Titus Divius, 2, 39, 12). Dionis din Halicarnas scrie 38/1-2): în timp ce făceau şi dezbăteau acestea, nepierzând speranţa că Marcius ar putea să ce daca i s-ar trimite o solie mai înaltă şi mai vrednică de cinstire, au hotârât ca pontifii, augu toţi ceilalţi preoţi, câţi aveau vreo demnitate religioasă şi vreo funcţie publică,. Având c obiectele sfinte ale zeilor pe care îi cinsteau şi îi slujeau şi învăluiţi ir veşmintele sfinte, s ducă cu toţii în tabăra duşmană şi să le mai spună o dată vorbele spuse prima oară.

La fel descrie şi Plutarh acest cortegiu, doar 'mai pe scurt (Coriolan, 32, S-a hotârât deci ca toţi preoţii zeilor, iniţiaţii în mistere (sic), paznicii templelor şi aug deţinătorii din vechime ai artei străbune de a pievesti după zborul' păsărilor, să se ducă la 1 cins, împodobiţi cu însemnele cuvenite funcţiei lor sacre.

Să examinăm acum primul demers, singurul în care este vorba str sensu de o solie, legatio. Să înlăturăm întâi o aparentă dificultate.

Dacă citim în fugă textele, putem avea impresia că au fost în total pat nu trei încercări, cu patru grupuri succesive de trimişi sau de rugători, prin două grupuri fiind alcătuite din aceiaşi oameni (Titus Livius) sau din oam aparţinmd aceluiaşi mediu (Plutarh, Dionis). Dar această dublare a prii solii, tocmai fiindcă este vorba chiar de o solie, este necesară, conform ius gentium [dreptul popoarelor]: prima dată, după ce a primit-o corect, Coi lan îi pune condiţii riguroase şi, prin intermediul ei, îi dă Romei treizeci zile ca sa se supună: în acest termen, le spune el solilor, întoarceţi-vă cu i punsul definitiv al senatului'. În fapt, ei se şi întorc, dar fără răspuns, reînj ind doar, din porunca senatului, aceleaşi cereri şi aceleaşi rugăminţi. De ă aceasta mânia lui Coriolan izbucneşte şi el îi concediază, dându-le un ul1 termen de trei zile. Atunci hotărăsc senatorii să ia măsurile cele mari, a dincolo de interese şi de drept, se vor adresa chiar inimii şi memoriei ct, pliţului lor partener: vor recurge la alt fel de soli, la preoţi. Cu alte cuvil Coriolan şi romanii s-au conformat la început şi unul şi ceilalţi, la bu obicei diplomatic: să ne gândim la dubla călătorie pe care trebuie să o f feţialii, mai întâi ca să expună nemulţumirile Romei şi să ceară satisfac I apoi, după treizeci de zile, ca să primească răspunsul şi, dacă acesta este ne tiv, să facă declaraţia de război, un război devenit legitim, bellum iustum6 Dar, simplă sau dublă, din cine este alcătuită această primă solie? Gră să încheie o poveste pe care probabil o socoteşte prea puţin verosimilă, Ti tivius (2, 39, 10) nu dă nici o indicaţie. Plutarh (Coriolan, 30, 3-4) răspuni Au fost toţi de părere să se trimită soli la'Marcius care să-i propună să se întoarcă în pa sl să-i ceară să înceteze războiul. Cei trimişi de senat erau rude ale lui Marcius şi credeau că la prima întâlnire, se vor bucura, din partea unui om atât de apropiat, de bunăvoinţă. Dar nu I mtâmplat aşa. În privinţa celei de a doua solii, nici Plutarh nu face vreo preciz; (31, 6): Când a trecut timpul şi când Marcius [care în vremea asta pustiise ogoarele aliaţilor] s-a în cu toate trupele lui, i s-a trimis o altă solie care să-l roage să-şi lase la o parte mânia, să-i sci

* Idces romaines, 1969, p. 61 – 78 ('ius fetiale').

Volsci de pe pământul Romei şi să propună el ce crede că e mai bine pentru ambele popoare. E frică, ziceau ei, romanii nu vor face nimic; dar dacă crede că volscilor li se cuvin anumite ceri de bine, le va putea dobândi pe toate, numai să lase armele.

O observaţie de bun simţ ne face totuşi să presupunem că oamenii caii: aţi ca xpiafisiţ [soli] de Plutarh şi ca legaţi [soli], apoi oratores [rugătorii e Titus Livius, nu mai sjânt, în gândul celor doi autori, doar 'prieteni şi cunosnţe' ale lui Coriolan, ci persoane distinse, de data aceasta desigur nu magisaţi în exerciţiul funcţiunii, ci magistraţi onorifici, cetăţeni iluştri, totdeauna sponibili pentru asemenea misiuni. În orice caz şi orice ar face, ' calitatea lor icială este suficientă ca să le confere o autoritate, o respectabilitate, într-un ivânt, o maiestate, în sensul latin şi francez [şi român – n. tr.] al cuvântului, ire îi face egali cu preoţii. Acest lucru reiese din expresiile simetrice cu care iracterizează Titus Divius eşecurile anterioare, atunci când femeile răstoarnă îrsul evenimentului (2, 40, 3).

Ajungând ele în tabără şi vestindu-i-se luJ Coriolan că a sosit o uriaşă ceată de femei, la: eput el s-a arătat şi mai neclintit în faţa lacrimilor lor, ca unul care nu fusese înduioşat nici demnitatea publică a solilor, nici de atâta sfinţenie înfăţişată ochilor şi sufletului de către preoţi, oi însă. Publica maiestas [demnitatea publică] îi răspunde lui tanta religio [atâta inţenie], iar legaţi [solii], moştenitori ai crainicilor din epopeea grecească, sunt metrici cu sacerdotes [preoţii].

Dionis din Halicarnas, care n-a scăpat ocazia minunată de a compune ngi discursuri, precizează mai întâi calitatea, identitatea solilor (8, 22, 4).

'ieteni cu Coriolan, desigur, dar şi ceea ce bănuiam prin intermediul lui utarh: Atunci patricienii adunaţi în senat au hotărât să trimită la Marcius o solie de cinci oameni, itre cei mai vârstnici şi faţă de care el avea prietenie, ca să discute cu el pacea şi împăcarea' imele celor aleşi sunt: M. Minicius, Postumus Cominius, Sp. Larcius, P. Pinarius şi Q. Sulpicius, toţii foşti consuli.

„A7ravtsc u7eoctixoI, omnes consulares [cu toţii foşti consuli]. De atât rang era voie pentru a îndreptăţi lunga exortaţie pe care i-o adresează Minucius celui îi tânăr decât el, adevărată predică despre dreptate (24), despre mos maiorum 3), despre prudenţă (26), despre smerenie (27), despre teama de judecata menilor şi a zeilor (28), într-un cuvânt, despre tot ce se poate opune excelui de trufie (hybris).

Iar dacă cea de a doua solie care vine, după treizeci de zile, să aducă jpunsul senatului la pretenţiile formulate de Coriolan în faţa celei dintâi, nu îi cuprinde aceiaşi oameni, ea mai întruneşte totuşi pe câţiva dintre cei ir, ai dţi magistraţi onorifici, zece foşti consuli, Bixx avspsţ sx twv utox-nxcov.

Aşadar, cele trei grupuri de trimişi sau de rugători se caracterizează astfel i punctul de vedere al celor trei funcţiuni: I a. legaţi (consulares) [soli (foşti consuli)] b. sacerdotes [preoţi] III mulieres (matres) [femei/mame)]

4. COftlolalV ŞI FUNCŢIUNEA A DOUA.

Precum se vede, funcţiunea a doua nu este reprezentată sau, mai degrabăe reprezentată printre rânduri de negarea ei. Diferitele solii au loc tocmai idea, mai mult decât oricând, plebea nu vrea să lupte. După nereuşita preoţilor, mai marii cetăţii nu au altă soluţie decât să încerce să organizeze defl giva fără să se mişte, îxpsfi. Oâivta; fără să-i atace pe volscii care si-au făc tabăra lângă ziduri (Plutarh, Coriolan, 32, 4). Cât despre generalii de care disptj Roma, abia dacă se pomeneşte despre ei în toată această, 'chestiune. Rezultai este că, deşi Coriolan este foarte agresiv, nu se iveşte nici o ocazie de lut] între romani şi volscii pe care îi are sub comandă: când, la începutul războiul) aliaţii Romei, în special latinii, văzându-şi ogoarele pustiite, cer ajutor, sî refuzaţi: plebea, adică eventuala pedestrime, este fără vlagă, î7rp6*u (xo'v (Titus Livius, 2, 39, 10: labare plebis animos [spiritul plebei era şovăielnic jar consulii, al căror mandat este pe sfârşite, nu vor să-şi asume riscuri (x Suvsiistv oux ipotixoviro, 28, 4-5); mai apoi, în timpul celor treizeci de zile răgaz, când aliaţii din nou atacaţi (Coriolan a cucerit şapte oraşe,) îşi reînnoie cererea de ajutor, o fac zadarnic: romanii nu îndrăznesc (o'ux Itoxulw 'sufletele lor, pradă spaimei, nu sunt cu nimic mai pregătite de luptă de trupurile lor, cu totul amorţite şi înţepenite' (31, 5). Carenţele acestea sî cu atât mai remarcabile în neverosimilitate lor cu cât, de îndată ce se termi aventura lui Coriolan, armatele romane vor repurta, chiar asupra volscilor, strălucită victorie şi îi vor pedepsi pentru spaima efemeră pe care le-au prov cat-o (39, 12).

Totuşi, 'cea de a doua funcţiune romană', departe de a fi absentă, co duce totul, dar din afară. O reprezintă Coriolan, aflat în fruntea volscilor împotriva Romei: prin jalnica lor hotărâre, romanii s-au lipsit de cel mai ma războinic al lor, de luptătorul cel mai dotat, pe care l-au dat, drept căpeteni duşmanilor lor.

Nu este nevoie să demonstrăm calitatea, esenţa de războinic a lui Coriola: Este destul să citim, în Plutarh, începutul vieţii lui (2, 1): Marcius, fiind din fire pătimaş de lupte (ij „t*^ţ YEY°vbţ ^po? Toij; itoxtuixooţ iysad a mânuit armele încă din copilărie (sx Tcaisoi; Ta otxog Sta xetP°? EfyE)- Ş' socotind că nici u dintre cele ce se pot dobândi nu foloseşte dacă nu se ţine mereu pregătită şi bine strunită ari care se naşte şi trăieşte odată cu noi şi-a exersat atât de bine trupul în toate felurile de lupte, în ajunsese şi iute în alergare şi puternic la trântă şi de neînvins în orice încleştare.

Pe de altă parte, trecând la duşmani din răzbunare, devenind general supre al volscilor, el rămâne totuşi roman. Aşa gândesc concetăţenii lui, aşa gândeş şi el.

După primele izbânzi ale agresorului. Plebea (Plutarh, Coriolan, 29, 4), ap senatul (30, 2) speră să scape din această primejdie printr-o împăcare. {hotărăşte deci, în unanimitate, trimiterea unei solii – prima din serie – cai să-i ofere 'ântoarcerea în patrie' (30, 3: Ixsâvco ts xa&o§ov Stăov-aţ zic -n rcoctpâsa) şi să-i ceară să renunţe la război: se^crede, aşadar, că, în ciuda con portarii, n-a decăzut de la naţionalitatea sa. În mod simetric, când, după treize de zile de îndepărtare, Coriolan se apropie iar cu toate trupele lui ca să pr measca răspunsul la ultimatumul dat, se supără când aude cel de al doik mesaj al senatului, care nu face decât să-l repete pe primul (31, 7): I*a acestea, Marcius răspunde că nu vorbeşte în calitate de căpetenie a volscilor, ci că,; calitate de cetăţean roman pe care încă o mai are (&? Şi 'Fu punluv tm Troxiri);), îi previne şi îndeamnă să chibzuiască mai bine la ce este drept şi să se întoarcă la el după trei zile, cu aprj barea cererilor lui.

Trebuie aşadar să acceptăm evidenţa: 'funcţiunea a doua romană' exist; dar, din voia Romei, ea lucrează împotriva Romei, deşi rămâne romană aceasta este formula exactă a 'cazului Coriolan'7.

' Mai sus, p. 889, n. 4.

Va fi deci util să confruntăm tabloul soliilor cu un episod trifuncţional lin gesta lui Camillus, tripartiţia societăţii romane înaintea ocupării oraşului Le către gali (III, în tabloul de la p. 882) (vezi tabloul de mai jos).

Deosebirile cele mai importante s; înt următoarele:

1. Coriolan este comandantul atacanţilor, Camillus se pregăteşte să-i lovească; revanşa se ia, într-un caz, după retragerea şi moartea lui Coriolan, rin strălucitele victorii asupra a ce fusese armata lui volscă, în celălalt caz, ub ordinele şi graţie geniului lui Camillus, prin zdrobirea lui Brennus si; alilor lui.

CORIOLAN.

CAMILLUS.

La Roma în afara Romei, exilat La Roma în afara Romei, exilat I.' a) solie dublă a consularilor (consulares) b) solie a preoţilor în veşmintele lor de cult I. deuotio (jertfire) a) consularii (consulares) în veşmintele lor de ceremonie b) şi (după Plutarh) cei mai mulţi dintre preoţi II. Elemente militare lipsite de vlagă şi demoralizate Coriolan, căpetenie a duşmanilor II. Viteaza, dar slaba trupă de iuuenes (tineri) de pe Capitoliu Camillus, căpetenie a armatei romane refăcută la Veii III. Cortegiu al tuturor femeilor, împreună cu copiii lor III. Masa poporului, bărbaţi, femei şi copii părăsind Roma într-un lung şir, cu Vestalele şi cu flaminul lui Camillus

2. Roma întreagă este asediată de volscii care rămân în afara ei, pe când alii ocupă întreaga Romă, cu excepţia Capitoliului, pe care îl asediază.

3. În consecinţă, în faţa volscilor nici o parte a poporului roman nu se feră înjunghierii, niciuna nu emigrează, ca să lase la Roma doar puternicele amăşiţe ale funcţiunii a doua; dar, din alt punct de vedere, trimiterea nu nuâai în afara Romei, ci şi la duşman, a consularilor şi mai ales a preoţilor şi, îcă mai mult, a femeilor şi copiilor comportă riscuri imense, momentul cel îai patetic fiind acea deuotio seniorum [jertfire a bătrânilor] în episodul galic, i acel ingens agnem mulierum [ceata uriaşă de femei] în episodul voise