Georges Dumezil

Cele trei învinuiri se distribuie deci pe funcţiunile întâi, a treia şi a doua, iinea enumerării fiind, pare-se, determinată de contribuţia fiecăreia la mânia porului: judecată aspră mai întâi (Ste^X^O-v), apoi sentiment apăsător u7C7) p6ţ) şi, în sfârşit, cel mai înalt grad de ostilitate (pavLpwT! XTTj xal (XLY^CTT7!

Titus Divius, care enumera cele trei învinuiri în ordinea canonică a funcnilor, 1, 2, 320, le întunecă totuşi relaţiile confundând-o, ciudat, pe cea de doua cu cea de a treia. Contrar doctrinei obişnuite, declară, sau îl face să clare pe Camillus, pe senatori şi pe pontifi, că ager-vd [ogorul], avutul imo-

20 Funcţiunea întâi – 5, 23, 5-6; a doua – 23, 8-12; a treia – 24, 5-25, 13.

D.

Bil sunt incluse în pradă şi deci supuse dijmuirii (5, 25, 68; 21, 2, formula legământului). Pe de altă parte, în ajunul căderii oraşului şi al luării pră Titus I/ivius introduce în povestire o scenă care contrazice şi ea obiceiul: împărţire este chemată nu numai armata, ci întreg poporul Romei (5, „21, 1). Camillus cerând părerea senatului în legătură cu prada, un senator der, gog, P. I/icinius, propune, să se publice că, printr-o hotărâre a poporului, c vrea să capete o parte din pradă n-are decât să se ducă în tabăra de la Vei si, după o lungă discuţie între Licinius şi conservatorul Ap. Claudius, senat ca să nu supere plebea, hotărăşte că cei doritori se pot duce în tabăra dic torului ad praedam, pentru pradă. Rezultat imediat: o ingens multitudo [m ţime uriaşă] de civili se repede în tabără (5, 21, 1) şi plebea aduce la Ro această insolită parte de praeda (22, 1); rezultat ulterior: când va tre] recuperată pentru Apollo Pythicul o zecime din pradă, Camillus va aţâţa îm triva sa nu numai pe foştii milites [soldaţi], ci întregul populus [popor] (8-10) şi în special plebea (23, li)21. Se pot găsi diferite explicaţii pem această ciudăţenie a povestirii lui Titus Livius: alegerea unei autentice' variai tradiţionale, încercarea de a înfăţişa o scenă măreaţă, extinderea politici! Victoriei asupra totalităţii romanilor. Aici este de-ajuns să o constatăm.

5. PATRU UTILIZĂRI ALE CADRULUI CELOR TREI FUNCŢIUNI.

Nu va fi inutilă punerea în paralelă a celor patru tablouri trifuncţion; (p. 882).

Câteva observaţii sunt sugerate de compararea acestor tablouri, care au comun caracterul dramatic, adică referirea la cele trei funcţiuni cu ajutoi unor acte şi scene, nu a unor declaraţii sau definiri şi care, cu excep' unuia – tripartiţia substanţei romane înainte de sosirea galilor – îşi prezir termenii nu simultan, ci succesiv.

1. Cum este şi firesc, expresiile funcţiunii a doua, cea războinică şi uniforme. Prima apare pretutindeni sub aspectul ei propriu-zis religios şi pute aduce o precizare: aspectul acesta religios este 'ânspăimântător', fie că es vorba de un sacrificiu uman voluntar şi colectiv prin deuotio [jertfire] (ÎI sau de o cumplită ordalie (IV), fie că este vorba de un sacrilegiu (I, II), ce travenind eventual unei reguli misterioase, încă necunoscute, din relaţiile orna cu lumea cealaltă (ÎI). Acestui caracter propriu-zis religios i se adaugă o ne politico-religioasă în tabloul I, unde comportamentul lui Camillus este soco foarte puţin ciuile [cetăţenesc] şi foarte puţin humanum [uman], în table II, unde sacrilegiul constă din înlocuirea titularului unei magistraturi în ca lucrul acesta este interzis şi în tabloul III, unde sacrificaţii sunt, pelân triumfători şi, după Plutarh, pe lângă preoţi, vechi depozitari ai puterii fimj rium), personajele consulare; aşa încât regăsim aici unul dintre dipticur ideologice obişnuite ale primei funcţiuni, asocierea puterii cu sacijâlitatea. W complexă, funcţiunea a treia figurează cu patru dintre principalele ei orientai abundenţă şi bogăţie (I, IV); masa populară şi substanţa umană a Rorr (I, III); depărtarea locului luptei (III); şi, de asemenea – rezultat al ur lungi evoluţii sociale şi ideologice – plebea, ca element opus patricienilor (I,

81 Zonaras, 7, 21, îi împacă pe Titus Livius şi pe Plutarh: după el, cei care vin în ultirj Moment de la Roma să ia parte la împărţirea prăzii de la Veii sunt s#exovtat: traducerea cea a firească este ' (soldaţii) voluntari'. După acelaşi autor, Camillus, cucerind oraşul, închină lui Apoi conform unui legământ, a zecea parte din pradă, 'âmpotriva voinţei soldaţilor.

Â56 – Mit şi epopee o ci II.

Ta 3 * to O -o llll.

U

CJ

— „a La

—

Of o.

Uni OJ

„3 0 ca oj.

To c!

3 tj P S 2 3 L)

3 5 „3 Oman1 U w h oj 3

0' 13 S a u.

T° 0 -r Tu. „cu PH^-ca' co L Pi

—^ 3

A.

CX

0 'ti „

— 3 ^ A s ca J3T3 c II.

Uh

— „3 (U.

Fl T „3 -a.

S

Str A a & p cu O 3 Ta 3

5, o ta „ (din us) rdaţi Uluic în be

— L tn ta U^ ca 0 _fl

*H -T1 ' Ta – Oi (Ih 3- Ci v ci w 0 CU,

Sa to Area toat lumea, în lui Manii asediatori proaspete demonstr ţii au de ta 3 o

3 3 I!

JS Ph Ca

—

4 cea irea CUTJ.

Ioli CO.

Ca Sq.

Cu

3 cril

—*-” ta ca To

— J-j CO.

V

: ~ jr3 t/oruri.

OJ.

O1 tri CU.

O

I-l „3 j-

3 CU.

S te

^ ca a Cu

! I 1 1

L vA.

O

A co* 0 jf 3 (U

— Rt u

—

2 efl B O

4*

— OJ.

P o. te CJ Juu „ai „a e, „fii „ta '3 tp.

Ir a N.

3 cu Ni a To O „^

4H

3 „0 to

3 3 J3 ^ * 'n

—„ v-t „o,

Lor uta iilo c+H – Ţi onon e pontif Itricieni orul (PI ul propr ligioasă ta ~h

— Cu utarh S.1V3 L eo ea Iai a L*

— L

0 r„ tn „S2- '5 5 a „3 3:3 _ to T3 y.

Fi.2, §

2 f,

3g3

—

— O* tu 'So 2 9 ta cu OJ 3

8 Sa 1 y O 4J 3

— L ci K îiii B tf îi „

S

! Ca s a.

Lî!

O fi) B p o I # a

3 îi C-tf OJ jy +J

„h c8 T^ +^ Ej ZZ u

3

0

— M-l Q, „ H 5

+J -S

4i U s

— L -

O-O.

Ca

2. Configuraţia trifuncţională este declarată ca atare în I (la Plutarh, numerotare), II (la Plutarh, prin grupare în acelaşi capitol), IV (la Flori în IU. Fără a fi declarată, ea reiese din următoarele caractere ale opera descrise22: din despărţirea romanilor rezultă trei părţi omogene, fără ca patra să fie imaginabilă; valoarea trifuncţională a fiecăreia este foarte vizibi tripartiţia rezultă dintr-o hotărâre unitară, iar cele trei părţi conlucrează solii la succesul unui plan unic.

3. Ordinea enumerării funcţiunilor este variabilă de la autor la autor pen unul şi acelaşi tablou. Ordinea canonică descendentă (1, 2, 3) nu se găse decât în I şi în IV, după Titus Iivius. Dar este limpede şi subliniat, că d; în I (după Plutarh) şi în II, funcţiunea a doua a fost aşezată pe locul ti scopul era sublinierea importanţei ei (învinuire gravă, greşeală capitală); invers, că dacă în I şi în II actul de funcţiunea întâi apare mereu în acee poziţie, nu este pentru că el nu ar fi cel mai important, ci doar pentru este cel mai august şi, de asemenea, în I, pentru că nu poate fi decât prin în timp. În III şi în IV există divergenţe între autori.

4. Ţinând seama de observaţia precedentă, apare clar că funcţiunea a do se află, pretutindeni, la loc de cinste': dintre cele trei învinuiri aduse lui Can lus, cea care provoacă ostilitatea poporului este încălcarea dreptului de răzl asupra prăzii; între cele trei greşeli ale Romei, cea care se vădeşte dezastruoa este îndepărtarea lui Camillus, deci, la drept vorbind, semnele care dau oca; primelor două greşeli nu erau decât anunţuri; dintre cele trei părţi ale popoi lui roman împărţit, cea care păstrează intacte, împreună cu un colţ de pămî roman, şansele Romei şi care îi oferă lui Camillus timp să-şi pregătească int venţia este iuuentus militaris [tineretul militar] adunat pe Capitoliu; în sfârş chiar în timpul asediului, cel mai important dintre cele trei episoade este, fă îndoială, cel al atacului galic zădărnicit de Manlius. Această preponderenţă funcţiunii a doua este firească, de vreme ce toate tablourile sunt plasate vreme de război şi de război greu, sau privesc un personaj a cărui caracter: tică principală este aceea de a fi unul dintre cei mai mari oameni de răzb din 'istoria' romană23.

Utilizările acestea nuanţate dovedesc că sensul şi resursele configuraţi trifuncţionale, precum şi teologia zeiţei Aurora, erau încă limpezi şi fan liare celor care, spre anul 350 sau puţin mai târziu, au compus gesta lui C millus24.

22 Despre condiţiile în care putem vorbi despre tripartiţie funcţională, vezi, mai jos. Ane. III, în special, p. 955 – 957.

' Despre preponderenţa firească a funcţiunii a doua şi estomparea parţială sau totală a cel dintâi în momente de alarmă gravă, vezi Tarpeia, 1947, p. 154-158; Heur et malheur du guemt 1969, p. 47.

24 Este posibil să mai existe în biografia lui Camillus şi altă aplicare a schemei trifuncţiona (Titus Livius, 6, 6, 12-15): când cei cinci colegi de tribunat consular se aşază spontan sub ordine lui (pro dictatore [in funcţie de dictator], fără titlu), îl ia pe unul dintre ei ca adjunct (şi împreut J* el va obţine una dintre cele două,. Victorii de la Satricum', mai sus, p. 811 – 813). Pe ceilal Patru îi lasă la Roma: pe doi în calitate de comandanţi a două armate pregătite, una, penti ofensivă, cealaltă, pentru defensivă; pe cel de al treilea, cu sarcina aprovizionării complete {arm 'ela, frumentum, quaque alia tempora poscent prouideat [să se îngrijească de arme de apărare şi ata „e grâu şi de toate cele cerute de împrejurări]); pe cel de al patrulea, cu grija de a conduce îi treaga viaţă politică şi religioasă (le. Praesidem huius publici consilii, custodem religionum corn Ţoritm legum rerum omnium urbanarum. Facimus [te numesc conducător al acestui sfat al obşti [=senatul), străjuitor al ceremoniilor religioase, al comiţiilor, al legilor, al tuturor treburilor cetăţii] ţeastă repartizare excepţională şi simplă nu coincide cu obişnuitele împărţiri de sarcini între m! Pstraţii romani.

Capitolul III GESTA LUI CORIOLAN.

C. Marcius, căruia o izbândă din tinereţe i-a adus porecla de Coriolanus, 'ânvingătorul oraşului Corioli', se prezintă, în multe privinţe, ca o replică negativă a lui M. Furius Camillus: amândoi sunt generali de excepţie, amândoi s-au născut în aceeaşi clasă şi cu aceleaşi pasiuni, amândoi sunt pedepsiţi cu exilarea de pe urma unui refuz de a li se face dreptate; dar, din acest punct, căile lor se despart ca cele ale cerului de cele ale iadului şi, spre fericirea Romei, Marcius dă greş, pe câtă vreme Furius reuşeşte.

1. CORIOLAN ŞI CAMILLUS.

Caracterele lor sunt la fel de nobile, lipsite de orice josnicie, în pofida calomniilor, a aceloraşi calomnii. Dar unul este concentrat asupra lui însuşi, celălalt este, înainte de orice, un patriot roman. Lucien Gerschel, în concluzia unui frumos articol, l-a comparat pe Coriolan cu unii dintre marii războinici ai începutului timpurilor moderne1: Cotnentând textul lui Dionis din Halicarnas (8, 12) în care Coriolan, în fruntea unei cete de voluntari (atpxmâv sxo5nov), vine să pustiască şi să jefuiască pământurile aliaţilor Romei, Schwegler, Romische Geschichte, II, p. 378, se gândeşte la războaiele de tâlhărie din evul mediu germanân fapt, nici măcar în acea Germanie a anului 1517 în care se va ivi Luther, simţămintele târârilor, ale nobililor, ale preoţilor nu erau consonante. Deosebirea între clase rămânea foarte netă. Prinţi, cavaleri, negustori, ţărani, tot atâtea caste, tot atâtea feluri de viaţă radical diferite, de obiceiuri, de idei, chiar şi morale, am putea spune, opuse; şi este loc, într-o asemenea societate împărţită în clase funcţionale, pentru 'răspândite cam peste tot, feţele pline de cicatrice ale lefegiilor, feţele de pasăre de pradă, asprite şi răutăcioase, ale acelei Raubrittertum' [cavalerie tâlhărească].

Şi Gerschel citează prezentarea lui Goetz von Berlichingen, făcută de Emest LĂchtenberger, acum aproape un veac, în introducerea lui la savanta ediţie a piesei lui Goethe (1885, p. XV-XVII):

1 'Coriolan, Eventail de l'histoire vivante (= Hommage î Lucien Pebvre), II, 1954, p. 33-40: pasajele citate se găsesc la p. 38-39. Despre Coriolan, vezi, în continuare, Th. Mommsen, 'Die Erzăhlung von Cn. Marcius Coriolanus' (1870) reluat în Romische Forschungen, II, 1879, p. 11'3 – 152; A. D. Lehman, 'The Coriolanus Story în Antiquity', The Classical Journal, 47, 1951 – 1952, p. 329 – 335. Despre un aspect particular, vezi frumosul studiu al lui J. Soubiran, De Coriolan ă Polynice: Tite-LIve modele de Stace', Collection Latomus, 101 (=Hommages ă Marcel Renard, I) 1969, p. 689-699.

Goetz von Berlichingen este un cavaler bătăios care-şi petrece viaţa ducânrl lupte fie în t lai, fie în slujba prietenilor, a rudelor sau a oricui îl angajează. Are toate calităţile condiţi este brav până la temeritate, nerăbdător să se bată şi să se expună primejdiilor, nu se tem* va atrage reproşuri pentru ieşirile lui nepotrivite, rabdă toate ostenelile şi insomniile, nu d cincisprezece nopţi la rând şi, la prima menţionare a unui război sau a unei expediţii 0 îa început, cu şi mai mult avânt; trupul îi este de fier, ca şi muia; este sincer şi leal, îşi ţine totd cuvântul dat. Leal şi chiar delicat în privinţa legilor onoarei, puţin îi pasă de dezastrele p le seamănă în juru-i, în cursul nesfârşitelor sale expediţii, când jefuieşte la drumul mare şi ba reşte spaimele duşmanilor săi cu o înjurătură zdravănă; este el oare un neclintit om al dre sau mai degrabă un tâlhar de înaltă clasă?

Cel mai izbitor lucru pentru cititor în seria de certuri care alcătuiesc biografia lui Goet Berlichingen este lipsa oricărui plan unitar, a oricărui scop comun al acţiunilor sale. Uneori primele şi în ultimele sale lupte, în Elveţia, în Austria, în Chatnpagne, se bate pentru imn pentru împărat; alteori, este tocmit de alţii ca un adevărat condotier, fără să-i pese de cauza pe care îl va sluji; ba se răzbună din motive personale; ba din pricini pentru care îl solicită necunoscuţi. Pe scurt, nu are nici o idee politică, nici un principiu raţional legat de guvei şi administrarea Germaniei; se lasă condus numai de circumstanţe întâmplătoare; duce război o zi pe alta; pentru el sau pentru altul, avântul îi este acelaşi; nu se poate spune despre el n îi urăşte pe prinţi, nici că iubeşte libertatea; nu cunoaşte decât uri individuale, duşmănii per; afecţiune şi devotament pentru unul sau altul, ale cărui conflicte şi le asumă. Acest Goetz e un mare, generos şi teribil. Lucrul acesta se vede bine în Memoriile lui.

Între Camillus şi Coriolan se remarcă, înainte de exil, în faţa exilult deosebire nu de demnitate, ci de ţinută. Când sunt atacaţi amândoi de p şi de tribunii ei, Coriolan acceptă procesul nedrept care i se intentează apără, stângaci de altfel şi pleacă în exil după condamnare, pe câtă vr Camillus nu acceptă să apară în faţa poporului atâţat împotrivă-i, nu astei sentinţa şi se exilează singur. După această nenorocire, opoziţia dintre' ca terele lor se manifestă prin hotărâri şi comportări mult mai grave.

Plecând de la Roma, Coriolan nu are alt gând decât răzbunarea persor fără să-i pese de patrie sau măcar de clasa lui socială, pe care o învinui de a nu-l fi ocrotit; nu invocă nici o divinitate, mulţumindu-se – şi asta nu după părerea prolixului Dionis din Halicarnas (8, 41, 3) – să-şi ia ră bun de la Penaţii săi, fără să le adreseze nici o rugăciune; se încrede nu în el însuşi în privinţa răzbunării, pe care o doreşte nemiloasă şi totală, dar va fi doar umană, nu providenţială. Când iese din oraş, piosul Camillus, fo stăpân pe sine, li se adresează zeilor; nu le cere o revanşă oarbă, ci nu justificarea lui şi o strălucită reabilitare: cere ca romanilor să le pară cât repede rău că l-au izgonit şi, fiind la greu, să-i dorească reîntoarcerea; cân^ petrece dezastrul galic care îi împlineşte dubla dorinţă, nu se bucură, ci şi acea vefzso-iţ [pedeapsă divină] nu ca plăcută, ci ca dureroasă, oux 7) Ss „XX' îvtapdcv (Plutarh, Cam., 13, 2).

În exil, purtarea celor doi oameni diferă şi mai mult. Coriolan cere o talitate celor mai înverşunaţi duşmani ai Romei, îi incită la război împoti Romei şi, în fruntea armatei lor, pustieşte ogoarele aliaţilor Romei, îi smi acesteia toate cuceririle anterioare şi, în sfârşit, îşi aşază tabăra la por Romei, umilind complet senatul. Camillus, dimpotrivă, se duce într-o cet binevoitoare faţă de Roma şi trăieşte acolo ca un simplu particular; când g °cupă Roma, se aşază întâi în fruntea unei mici oşti aliate, apoi acceptă comande armata romană refăcută la Veii, dar, chiar şi acolo, nu primeşte j. slujească' decât investit după lege, oficial, de către senat; în sfârşit, în jn Roma, o salvează şi o răzbună. Într-un cuvânt, Coriolan îşi aruncă pal tatr-o criză şi joacă în ea rolul lui Brennus, nu al lui Camillus.

Diametral opus este şi sfârşitul carierei celor doi. Camillus, după înfrânge pi Brennus, începe o nouă viaţă, colorată de mitologia şi morala, detect de noi, ale Aurorei, duce armatele romane din victorie în victorie şi, la vrer irestigioasei sale bătrâneţi, deschide, sub semnul Concordiei, drumul spre conulat vechilor săi duşmani, plebeii. Marcius nu a, re viitor; înfrânt de lacrimile aamei lui, poate victimă a volscilor pe care i-a dezamăgit, dispare.

Cum se poate explica omol, bgia aceasta, directă până la exil, iar acoi tiversată? Trebuie probabil să credem că cele două geste au fost construite a. scurtă vreme una de alta, de oameni cu intenţii identice şi că au fost dezroltate de aceştia conform unui plan clar. Ceea ce ştim acum despre cea a lui îamillus ne îngăduie să găsim corespondenţe şi opoziţii nu numai generale, i şi foarte exacte. Ne vom mulţumi să comparăm felul în care s-a folosit, x a fiecare dintre ele, cadrul celor trei funcţiuni.

Căci, într-adevăr, recurg amândouă, în două momente importante şi aselănătoare, la acest cadru: întâi, înainte de exil, în lista acuzaţiilor care l-au rovocat, apoi, în episoadele teribilei crize care se încheie cu salvarea Romei, sediată într-un caz, ocupată în celălalt.

2. CAPETELE DE ACUZAŢIE ÎMPOTRIVA LUI CORIOLAN.

Să examinăm, după Plutarh, învinuirile aduse lui Coriolan. Plutarh a vut la dispoziţie succintele indicaţii ale lui Titus Livius şi ^povestirea prolixă, lui Dionis, dar fără îndoială şi alte surse. Ca şi în cazul lui Camillus, el ste cel care alcătuieşte tabloul cel mai sistematic.

În senat, în cursul unor dezbateri importante, Coriolan a vorbit împotriva orinţelor şi a drepturilor plebei; faptul e cert, nu-l neagă nici patricienii, ici cel în cauză. El a atacat în două puncte: pe de o parte, s-a opus, împoriva interesului şi aşteptărilor celor săraci, la o scădere din oficiu a preţului râului, care crescuse îngrijorător, spre marele profit al patricienilor, în urma nei îndelungate lipse şi pe care sosirea providenţială a unui grâu extern îl utea face să coboare la un nivel normal; pe de altă parte, a cerut abolirea iracterului sacrosanct al magistraturii plebeiene a tribunilor, creată cu câţiva ai înainte prin înţelegerea care curmase secesiunea plebei pe Muntele Sacru. Ată această dublă agresiune (Coriolan, 16, 1 -6): între timp a sosit grâu la Roma, cumpărat, în mare parte, din Italia, iar restul – cam tot: ît – trimis în dar de la Siracuza, de către tiranul ei, Gelon. Astfel că cei mai mulţi au sperat l oraşul va scăpa acum şi de lipsuri şi de neînţelegeri. Senatul s-a adunat imediat, iar afară s-a vălmăşit plebea, aşteptând rezultatul dezbaterilor şi sperând că griul cumpărat se va pune în vânire la un preţ mărinimos, iar cel primit se va împărţi gratuit. De altfel şi în senat erau unii ire susţineau această părere. Dar s-a ridicat Coriolan şi, pornit împotriva celor care voiau să facă a hatâr plebei, i-a numit demagogi şi trădători ai patricienilor, învinuindu-i că ocrotesc sămânţa; îndrăzneală şi de obrăznicie aruncată în sânul plebei, sămânţă care bine ar fi fost să fie de la an început stârpită, în loc să se sporească forţa plebei printr-o magistratură atât de puternică; că este un lucru de temut [pentru senat] ca, în timp ce totul se petrece după bunul lor plac,} ia lor să nu poată fi nicicum oprită, iar ei să nu se supună întru nimic consulilor, ci, înlăturind agistraţii [legali], să numească drept magistraţi pe propriii lor cârmuitori; [mai] spunea că a şedea adunări şi a vota gratificări şi distribuţii [publice], cum se procedează în cetăţile greceşti î” ire puterea poporului este cea mai mare, înseamnă a deschide nesupunerii lor calea deplinei nirnjri a statului.

Dacă mai avem înţelepciune, să desfiinţăm tribunatul lor, care reprezintă rimicirea ccnsutului şi dezbinarea cetăţenilor: Roma nu mai este, ca înainte, una singură, ci a suferit o sfâşâere ire ne va împiedica să fim uniţi şi împăcaţi între noi, să ne vindecăm de boala şi de învrăjblrea: care o lăsăm să domnească între noi.

Tribunii plebei contraatacă imediat, cerând azvârlirea lui JCoriolan din îrful Stânoli Tarpeiene. Se hotărăştepână la urmă o procedură mai puţin ipidă: Coriolan va apărea în faţa poporului şi se vor desfăşura, sub preşedinţ1.3- nui consul, o acuzare şi o apărare legale. Dar senatul pune o condiţie: tnbunii plebei vor specifica ce anume cap de acuzare vor să susţină. Ki răsp că îi vor acuza pe Coriolan de a râvni la domnie: vor dovedi că a plănui devină tiran. O asemenea acuzaţie este, vădit, atât de ne justificată, încât s torii şi chiar Coriolan se arată mai degrabă mulţumiţi. Dar greşesc (20, 3) Adunându-se poporul, tribunii au obţinut, prin presiuni, să se voteze pe triburi, nu pe cenl astfel încât, în votare, săracii, zurbagiii şi nepăsătorii la cele bune să le-o ia înainte celor ba cu vază şi încercaţi în războaie.

Şi iată procesul (20, 4): Apoi, renunţind la acuzarea de, râvnire la domnie' pentru că nu aveau cum s-o dovede, s-au legat de vorbele pe care le rostise Marcius în senat cu o zi înainte şi prin care cerea să n scadă preţul griului şi să se desfiinţeze tribunatul plebei.

Dar, la aceste două învinuiri, tribunii mai adaugă, pe neaşteptate, treia, ţinută până atunci în rezervă (20, 5): Au mai adus şi altă învinuire: prada luată de pe ogoarele antiaţilor nu o dăduse tezaut public, ci o împărţise soldaţilor săi; se zice că învinuirea aceasta l-a tulburat cel mai tare pe i cius. Nu se aşteptase la ea şi nu avea la îndemână nici o explicaţie convingătoare pentru po Şi atunci sa apucat să-şi laude soldaţii; dar adunarea, în care mai numeroşi erau cei care nu Iu seră şi-a arătat zgomotos nemulţumirea.

Coriolan este deci condamnat (20, 6): Când s-a încheiat votul pe triburi, s-a văzut că erau trei voturi mai mult pentru condamn Pedeapsa a fost exilul pe viaţă.

Fiecare dintre cele trei învinuiri, care sunt în povestirea aceasta trei cui şi din care cea de a treia decide condamnarea, ţine de una dintre cele t funcţiuni.

1. Comerţul cu grâu (dcyopâ [piaţa], zice Plutarh) este o activitate corn cială şi alimentară care îi pune în opoziţie pe vânzători şi pe cumpărători, bogaţi şi pe săraci, belşugul şi lipsa, marfa internă şi cea externă, toate acesl fiind noţiuni şi opoziţii strict economice. Să ne amintim de altfel cauzele să: ciei (Coriolan, 12, 2-3): Pe cele mai multe pământuri nici nu se semănase, nici nu se arase, iar din pricina războir nu se ivise prilejul de a aduce grâu din afară. Astfel că era sărăcie mare. Capii poporului, văzi că nu este grâu destul şi că, chiar de ar fi, plebea n-ar avea bani să-l cumpere, au început să arul vorbe şi învinuiri bogaţilor, zicând că aceştia pricinuiesc foametea dinadins, din duşmănie.

2. A propune abolirea, a ameninţa în orice fel pe tribunii plebei este Sacrilegiu, calificat ca atare în acordul încheiat după retragerea plebei; Muntele Sacru: tribunii sunt sacrosancţi. Plutarh nu subliniază aiciprivilegi Inviolabilităţii, dar nu se întemeiază oare puterea tribunilor, de-a lungul între; istorii a Romei, tocmai pe acest privilegiu? Dionis din Halicarnas îl desci Şi îl comentează clar în pasajul în care povesteşte întemeierea acestei magi traturi (6, 89, 2-4): Brutus [=1/. Iunius Brutus, plebeu, unul dintre primii tribuni aleşi conform tratatului de îi „care socială], adunând oamenii, îi sfătuieşte să proclame magistratura aceasta sacră şi inviol? Bi uepiy xxl ăcruxov= sacrosanctam), asigurându-i astfel soliditatea prin lege şi jurământ. Tot ce a sp,. A r°3t acceptat de toţi, iar legeaţau formulat-o el şi colegii lui: 'Nimeni să nu-l silească pe î 'bun, ca pe un om de rând, să facă vreun lucru fără voia lui, nimeni să nu-l biciuiască sau Pună pe un altul să o facă, nimeni să nu-l ucidă sau să pună pe altul să o facă. Dacă cineva cal 'reuna dintre aceste oprelişti, sa fie blestemat (iŞ^yiotoc, sacer), averile să-i fie închinate zeiţei Cer Y cel ce ar ucide pe un asemenea făptaş să fie socotit nevinovat (xx9-ap6?) '- Şi, ca să nu exis h ~mai târziu posibilitatea pentru popor de a abroga această lege, ci să rămână tot timpul neschii ată, ş-a poruncit ca toţi romanii să jure pe obiectele sfinte (arierat xaS-' lepâiv) că o vor respec