Georges Dumezil

44 Cu multe nuanţe derivate: v. de ex. Aulus Gellius, 10, 11, 1.

45 Ciuitas Dei, 4, 8: florentibus frumentis deam Floram, maturescentibus Matutam, cum runcantur, id est e terra auferuntur, deam Runcinam. [când sunt grânele în floare (o evocă) pe zeiţa Flora, când se coc, pe zeiţa Matuta, când se culeg, adică atunci când se smulg din pământ, pe zeiţa Runcina.]. Textul nu este sigur, unele manuscrise având forma Maturam: poate că nici nu este vorba de o aproximare a Matutei. În glosele la pseudo-Placidus (Glossaria Latina ale lui Goetz, 5,; 894, p. 221) reapare această Matur a, dar, printr-o confuzie inversă, dotată cu personalitatea Matutei: Matura dea paganorum quam Greci Leucotea [m] dixerunt [Matura, o zeiţă a paginilor, căreia grecii i ziceau I, eucotea]. Vezi, mai jos, n. 47.

4 „Mai sus, p. 932, n. 24.

' P. 109, 112, 154 Z, 1 = p. 248-249, 253, 278 IA 1. Matrem Matutam antiqui ob bonitatem ippellabant, et maturum idoneum usui, et mane principium diei, et inferi dii manes, ut suppuciter ipp-ellati bono essent et în carmine Saliari Cerus manus inteltigitur creator bonus [Cei vechi o numeau istfel pe Mater Matuta pentru bunătatea ei şi maturus însemna bun de folosit şi mane însemna neeputul zilei şi zeii infernului se chemau manes, pentru ca, imploraţi, să aducă binele, iar 1„ intui Salienilor Cerus manus înseamnă Creatorul cel bun]; 2 mane a diis manibus dixerunt, neţi” nana bona dicitur unde et Mater Matuta et poma matura [au derivat mane de la dii manes, cac nana înseamnă bună, de unde şi Mater Matura şi poame matura (coapte)]; 3. Mater Matuta, manes, nane, matrimonium, materfamiliae, matertera, matrices, materiae dictae uidentur, ut ait Verrins' uia sint bona, qualia scilicet sint quae sunt matura, uel potius a matre, quae est originis graec Mater Matuta. Materiae par să fie numite astfel, după spusele lui Verrius, fiindcă sunt bune, irecum sunt cele coapte, sau mai degrabă pornind de la cuvântul mater, care este de origine greacaiie vede că Paulus (Festus, Verrius), după ce au alcătuit dosarul corect al cuvintelor înrudite, vului manus şi cu atât mai puţin din pricina adjectivelor celtice înrudite şi sens identic48, să-şi schimbe propria valoare cu cea de 'Zeiţa cea Bună, Mai cea Bună'.

Pe de altă parte, savanţii care scriu cu calm că Mater Matuta a fost început echivalentul lui 'Bona Dea' şi că, după ce numele ei n-a mai fc înţeles, a fost 'transformată' într-o zeiţă a Aurorei îmi par a atribui faptei religioase, cultelor, prea multă plasticitate. O zeiţă a Aurorei nu se făureşte a de uşor pornind de la un alt tip de divinitate. Cu stilul sau cu creionul în'mâi Verrius Flaccus şi emulii lui de astăzi pot să clădească oricâte scheme de evol ţie, pe care de altfel se abţin să ni le comunice; în realitatea concretă a religi devoţiunea tradiţională a credincioşilor, rutina sărbătorii, conservatorismul re gios al acelor romani care au lăsat să se ofilească şi să moară atâtea culte ritualuri fără să le întinerească, ar fi îngăduit cu greu această metamorfos De la origini la principat, panteonul propriu-zis roman, în afara asimilării greceşti, prezintă mai puţine simptome de schimbare decât ar dori, decât admi prea uşor nerăbdarea filologilor.

La drept vorbind, relativ puţini autori au urmat acest drum până la capi Un spirit atât de profund marcat de mannhardtism ca W. Warde Fowler s mulţumit, în 1899, să exprime o îndoială asupra sensului tradiţional, auroral, Matutei49; J. G. Frazer, în comentariul său la Faste (1920), nici n-a mers a' extind peste măsură (3) şi încearcă să stabilească, artificial, anumite relaţii (2: mane nu vine de di manes): prima glosă (M. M. ob bonitatem) nu este, evident, decât o ipoteză de acelaşi fel, cu mic mai justificată decât multe altele din De significatione uerborum (genus provenit din yyjv, glo din xXLo? Obliteratum din obliuio sau din litus etc). Priscian, Inst. Gramm., 2, 53 (=11, p. 76 Grammatici Latini Keil) spune corect: matutinus a Matuta, quae significat Şuroram uel, ut quidc Aeuxo#sav fmatutinus derivă din Matuta, care înseamnă Aurora sau, după unii, Leucothea], (mai departe (4, 34) se încurca într-o falsă derivare: ar trebui să existe, zice el, forma *manumi după mane şi există matutine! La începutul unei note a lui Nonius Marcellus (s.v. manum, p. 66- Quicherat), cam tot atât de confuză cât şi cea a lui Paulus Diaconus, adjectivul manus este trad abuziv, prin 'clarus' [luminos] şi însărcinat, în consecinţă, cu explicarea lui mane şi Matuta. Simte pretutindeni că această familie de cuvinte, bine determinată, a pus totuşi,. Prelingviştilc din antichitate probleme care le depăşeau mijloacele: cf. mai sus, p. 936, n. 45. Definiţia dată forr Matuta în dicţionarul etimologic al lui [Walde-] Hofmann (ÎI, 1954, p. 53) prelungeşte în m ciudat această confuzie.

48 Galicul MaţiMato- (-matos) în nume proprii, irlandezul maith, galezul mad, bun.

49 The Roman Festiva/s of the Period of the Republic, p. 156, după ce l-a citat pe Lucreţiu, 654: We should, however, be glad to be more certain that Matuta was originally a substanti meaning dawn or moming. Verrius Flaccus [=Paul, p. 109] seemsto have believed that the wor mane, maturus, matuta, manes, and manus, all had the meaning of good contained în thei so that Mater Matuta might after all be only another form of the Bona Dea, who is also specia ' a woman's deity. But this cult was not preserved, like that of Vesta, by being taken up into t essential life of the State, and we are no longer able to discern its meaning with any approach certainty'. [Şi totuşi ar trebui să ne pară bine că suntem ceva mai siguri că Matuta era la origi un substantiv care însemna 'zori' sau 'dimineaţă'. Verrius Flaccus (= Paulus, p. 109) pare să crezut că sensul de 'bun' este cuprins în cuvintele mane, maturus, matuta, manes şi manus; dre care, la urma urmei, Mater Matuta ar fi doar o altă formă a Zeiţei Bune (Bona Dea), care este ea în mod special o zeitate a femeilor. Dar acest cult nu a fost păstrat, ca cel al zeiţei Ves prin introducerea lui în viaţa esenţială a statului şi astăzi nu mai avem posibilitatea de a-i d cerne sensul cu şanse mari de siguranţă'.] Ciudat raţionament: pe temeiul jocurilor etimologice; lui Verrius Flaccus, filologul presupune, în mod gratuit, o valoare preistorică a cultului, anterioa şi străină de valoarea istorică, ştiută şi clară, apoi constată că nici un document nu ne informea despre acea valoare preistorică şi conchide că nu avem nici o certitudine despre 'valoarea adevărata Este destul să suprimi aceste ocolişuri artificiale ca să scapi din încurcătură: 'valoarea adevărat a cultului este valoarea lui istorică, de care nici un motiv obiectiv nu ne îndreptăţeşte să distingi o valoare preistorică. P. 155, n. 2 (cu o traducere greşită a lui rep6 din Plutarh, Cam- 5, 2: vj Halberstadt, op. Cât., p. 56). Warde Fowler se exprimă înţelept despre ritualul 'copiilor de soră., 1 cannot explain the rule that a woman prayed for nephews and nieces before her own childrc which is peculiar to this cult'. [Nu pot explica regula specifică a acestui cult, conform căreia femeie se ruga pentru nepoţii şi nepoatele ei înainte de a se ruga pentru propriii ei copil.] de departe şi s-a arătat de acord5', cu un regret perceptibil, cu 'the good modern authorities' [competentele autorităţi moderne] care acceptă ca zeiţa noastră să fie zeiţa Aurorei: K. O. Miiller, Th. Mommsen, hpreller, G. Wissowa şi până şi A. von Dorhaszewski; J. A. Hild, în Dicţionarul lui Daremberg sj Saglio (1904)*, Link, în R. E. Pauly-Wissowa (1928)52, G. Koch în a sa Gestini. Verehrung (1931)53, M. Halberstadt în monografia sa (1934)54 au gândit tot aşa. Dar manualele franceze publicate de curând (A. Grenier, 1948; P. Fabre, 1955) sunt mai puţin prudente, ba chiar foarte imprudente55, iar Matuta şi-a găsit un renovator deosebit de hotărât în persoana lui Rose.

Acesta din urmă scrie: 'Voi crede bucuros că Mater Matuta a fost zeiţă a aurorei, cum s-a afirmat destul de des66, când voi vedea vreun motiv să presupun că a existat un cult al unei zeiţe a aurorei şi nu o simplă apariţie ca cea a lui Eos sau a Aurorei în mitologia Greciei sau a Italiei'.

Iată-ne din nou în plină filologie a bunului plac: adjectivul matutinus, Matuta lui Ducreţiu nu mai contează, nu mai sunt date, ci 'presupuneri' pe care ar trebui să le întărim cu 'motive'. Şi, mai ales, iată-ne chiar la rădăcina iluziei fundamentale căreia trebuie să-i opunem asprul adevăr: în structura ei socială şi în religia ei, Roma arhaică nu avea acea afinitate, acea solidaritate specială cu vecina ei Grecia pe care şi-o închipuie Rose şi mulţi alţi specialişti în greacă şi latină. Tradiţia umanistă, formaţia noastră liceală şi universitară care asociază îndeaproape şi pe bună dreptate pentru epocile de glorie, cele două civilizaţii zise 'clasice', sunt rele sfătuitoare în ceea ce priveşte originile. A fost desigur un mare progres acela de a înceta, în secolul trecut, să se scrie 'Iuppiter', 'Minerva', 'Diana' în traducerile din Homer şi din Euripide; astăzi trebuie să nu ne mai gândim la Eos când o studiem pe Matuta. Compensatoriu, rămâne în sarcina tinerelor generaţii de latinişti efortul de a situa ideile şi realităţile vechii Rome în cadrul comparativ sugerat de lingvistică încă din 191857 şi ale cărui linii mari le-a desenat o jumătate de veac de investigaţii: în special în materie de religie, India vedică este cea care, prin analogii frasante, numeroase şi structurate, oferă cheia multor fapte romane şi dintre cele nai importante. Or, una dintre figurile feminine cele mai marcante din Rgveda, Iacă nu şi din Atharva (tm), este tocmai zeiţa Aurora, Uşâs: comparată cu o mamă r'°Op. Cât., p. 273.

51 III, col. 1625, a, s.v. Mater Matuta, Matralia.

52 S.v. Matuta, XIV, col. 2326, refuzând să urmeze părerea lui Otto, care propusese sensul de Gute Gottin' [Zeiţa cea Bună] în Philologus, 18, p. 212.

* Gestimverehrung im alten Italien – Frankfurter Studien ziir Religion und Kultur der Antihe, 1933, p. 99.

54 Op. Cât., p. 63.

65 Vezi, mai jos, p. 946-947, n. 77, 2 şi 3.

58 'Often enough' este tendenţios: aceasta este părerea cea mai răspândită.

57 J. Vendryes, I, es correspondances de vocabulaire entre l'indo-iranien et 1 italo-celtique, Memoires de la societe de linguistique', 20, p. 265 – 285, precizând valoarea unei note din Einleing. A lui P. Kretschiner, 1896.

58 N. J. Shende, The foundations of the Atharvanic Religion în Bull. Of the Deccan College, esearch Institute, 9, 1949, p. 235: On the whole, the Atharvanic poets do not attach much imrtance to this deity. She nas been neglected. There is not that charm and beauty of Uşas as ey are found în the Rig Veda. She is also not employed for magical purpose by the poet. It us seems that în the Atharvanic mythology Uşas is totally neglected'. [în general, poeţii atharNici nu-i acordă prea multă importanţă acestei divinităţi. Ba a fost neglijată. Lipsesc farmecul şi imuseţea acelor Uşas aşa cum le găsim în Rgveda. De asemenea, poetul n-o foloseşte în scopuri igice. Se pare aşadar că în mitologia atharvanică Uşas este complet neglijată.] Regresul acesta explică el oare în parte prin importanţa crescândă a zeului Savitr, 'Stimulatorul', care, între.: re altele, veghează asupra soarelui-răsare? Cf. G. Montesi, 11 valore cosmico dell'Aurora nel nsirero mitofogico del Rig-Veda'; Sludi e materiali per la storia delle religioni, 24-25. 1953 – 54, p. 111 – 132 şi F. B. J. Kuiper, p. 217-242 din 'The Ancient Aryan Verbal Contest, iu-lranian Journal, 4, 1960, 0. 217-281 (în special p. 223-242, 'Uşas and the New Year) pentru noi oamenii (7, 81, 4), asimilată şi cu mama zeilor mată devânăm 119, 19), ea este foarte des invocată sau lăudată. Nu trebuie deci să respinge a priori autenticitatea unei zeiţe Aurora în Latium, sub pretextul inconsisten Jui Eos.

5. SEMNIFICAŢIA MATRALIILOH.

Dacă Matuta e zeiţa care trebuie să deschidă orele matinale, data sărbăto: ei capătă o mare importanţă: 11 iunie precede cu puţin solstiţiul de vară, adi ziua în care raportul dintre timpul diurn şi timpul nocturn în ceea ce consideră; poi 'ziua de douăzeci şi patru de ore' se va inversa. De la solstiţiul de iam trecând prin echinocţiul de primăvară, timpul diurn n-a încetat să crease aurora n-a încetat să se întindă peste timpul întunericului, să sosească mai d vreme. Dar iată că în iunie câştigul acesta zilnic scade, e tot mai greu de pe ceput, până la solstiţiul de vară când se preface într-o pierdere zilnică, un regi al aurorei, mai întâi greu de perceput şi el, apoi din ce în ce mai mare, trecâi prin echinocţiul de iarnă.

Bineînţeles, solstiţiul de vară, care se situează pentru noi la 21 iunie, i cade într-o zi fixă în calendarele luni-solare, prost echilibrate, dinaintea] Iulius Caesar: însumarea lunilor socotite cu prea puţine zile era departe de a un total de 'zile de douăzeci şi patru de ore' coincident cu durata exacl astronomică, a unei revoluţii solare şi, pentru a restabili corespondenţa sau, i puţin, pentru a împiedica, de exemplu, scandalul unei veri calendaristice ca să alunece până spre iarna naturală trebuia să se recurgă din când în când rectificări, adică la intercalări, mai mult sau mai puţin lungi după numărul anii lăsaţi fără rectificare. Au fost oare dintotdeauna periodice aceste intercalai Au avut formă de zile şi de luni suplimentare? Desigur că nu, dar probabil tins spre un caracter periodic, astfel încât să delimiteze exact segmentul calendar în cadrul căruia puteau varia în mod firesc marile momente ale mişcă anuale a soarelui, echinocţiile şi solstiţiile; apoi au devenit periodice şi, în c din urmă, reforma iuliană a redus la extrem zona de mobilitate39. Cum a fur ţionat sistemul în realitatea istorică? Se citează adesea un interval foarte ma – aproape patru luni – atestat, pentru anul 191, de referirea lui Titus Divi la o eclipsă; el o plasează la 11 iulie, pe când calculul arată că ar fi trebt să fie înregistrată la 14 martie'. Dar acesta este desigur un caz extrem, mo struos, pricinuit de o dereglare prelungită a unui mecanism în general mai bi controlat. Ar fi fără îndoială un abuz să conchidem de pe urma lui că, în timj republicii, calendarul îşi pierduse raportul cu anotimpurile, căci multe faj. Atestă contrariul: anotimpul de război încadrat de ritualurile războinice din Iun martie şi octombrie nu putea în mod normal să cadă în alt anotimp, chi dacă, din neglijenţă sau superstiţie, li s-a întâmplat, excepţional, pontifilor să h calendarul în derivă timp de prea mulţi ani la rând. Sărbători precum Consua şi Opiconsivia, care sunt legate de strângerea griului în hambare, sau prect

58 Cele câteva fapte cunoscute sunt analizate şi discutate, mergând înapoi din secolul întâi p la al cincilea, în partea a doua a cărţii lui Agnes Kirsopp Miehels, The Calendar of the Rok Republic, 1967; vezi în special discuţia pretinsei schimbări de la începutul anului (de Ia întn ma la întâi ianuarie) în 153 î.e.n., p. 97-101; p. 99: It seems to me more probable that the re blican calendar has always begun its year on the Kalends of January. The calendar whicl supplanted must, however, have begun on the Kalends of March'. [Mi se pare mai probabil ca totdeauna calendarul republican să fi marcat începutul anului la calendele lui ianuarie. Tot calendarul care l-a înlocuit trebuie să fi început la calendele lui martie.]

° A. K. Miehels, op. Cât., p, 102.

V uicaiiana, care aiunga mcenaiue pricinuite de căldurile excesive, sau ca multe iltele care cad la date fixe, statae, stativae în calendar, sunt în mod necesar legate de cursul normal al anotimpurilor. Zeul Ianus, care a dat numele lunii anuarie, este zeul începuturilor, al trecerilor: deci luna lui nu putea, afară de: azurile excepţionale, să se îndepărteze prea mult de 'trecere', de începutul pe; are îl reprezintă solstiţiul de iarnă. Trebuie deci să presupunem că, în primele; ecole ale republicii, când practica religioasă era cu siguranţă mai strictă decât n cele din urmă, autoritatea competentă veghea, inserând 'umpluturi' de timp iestul de frecvente, la păstrarea în limite acceptabile, deci moderate, a discorlanţei între cursul calendarului şi cursul soarelui, între datele sărbătorilor cu vaoare sezonieră şi realitatea anotimpurilor.

I/Ucrul acesta este cu deosebire adevărat în ceea ce priveşte solstiţiile, de iltfel uşor de determinat prin observare61: faptul că zilele cele mai scurte ale. Nului, angusti dies, se situează în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă eal, breuissima dies, bruma, nu depinde de calendare: zeiţa care intervine cu cest prilej şi care le poartă în numele ei, Diva Angerona, îşi are sărbătoarea,) ivalia, în perioada aşteptată, la 21 decembrie: în timpurile vechi, când defiiţiile teologice mai erau încă limpezi pentru toată lumea, cum ar fi acceptat are atâta vreme simţul practic al romanilor ca această sărbătoare, cu zeiţa i cu tot, să alunece către primăvară?

Să nu exagerăm deci, din pricina ciudăţeniei din anul 191, libertatea de xişcare a calendarului republican: era plin de la bun început, din cauza destiaţiei lui, de sărbători esenţial sezoniere, legate de începutul, de apogeul, de otarele, de specificul anotimpurilor reale şi putem avea toată încrederea în iranii latini: corecţiuni, făcute poate prin tatonări şi poate aproximativ perioic, menţineau totul într-o disciplină suficientă. Să nu se scandalizeze deci udiţii moderni când spunem, ca să n-o lungim, că Angerona era 'zeiţa solsţiului de iarnă', sau că sărbătoarea Aurorei precede cu numai câteva zile) lstiţiul de vară. A fixa astfel, verbal, vechile solstiţii la locul cuvenit în cadrul mpului republican este sigur o inexactitate mai puţin gravă decât aceea de a: atribui curse nebune departe de ţăruşul lor: Roma era plină de bun-simţ62. Nu are cum să fie întâmplătoare această plasare a sărbătorii Aurorei.

— Şi î asemenea, nici faptul că, la 11 decembrie, adică exact cu şase luni mai rziu, o sărbătoare consacrată Soarelui63 precede, în condiţii identice, solstiţiul; iarnă. Şi ştim dinainte în ce sens trebuie interpretată această plasare: la orna, o sărbătoare, feriae, festus dies, poate fi lipsită de semnificaţie practică ai greu decât în alte părţi: cu ajutorul ei şi al lucrurilor săvârşite în timpul cei care o serbează încearcă să obţină un rezultat, speră să influenţeze mersul eminentelor dorite sau temute, care fie depind de dispoziţia de moment a iei divinităţi, fie ascultă de gesturi sau de vorbe învăţate sau practicate pe

61 A. K. Michels, op. Cât., p. 100.

' Vezi discuţia textelor despre intercalare la A. K. Michels, op. Cât., p. 160 – 172; în special 169 (cu n. 18): It seems to me more probable that the pontifices followed the much simpler irse of omitting an intercalation or two when they observed that the calendar was inconveniently îind the seasons. This would have kept the calendar în an approximately correct relation to the ar year, and it is clear that, until Caesar spoiled them, the Romans were quite satisfied with approximate relation'. [Mi se pare mai probabil ca pontifii să fi urmat o cale mult mai simplă omitere a unei intercalări sau două când observau o supărătoare rămânere în urmă a calendarului î de succesiunea anotimpurilor. În felul acesta calendarul era păstrat într-o corelare mai corecta anul solar şi este clar că – până când Caesar a stricat aceste rânduieli – romanii se mulţumeau. ru totul cu o corelare aproximativă.]

63 'Strămoşului-Soare': 'Aymvixice SatpvrjcpopM xai yevâpxT) 'HXâtp [Agonalia, în cinstea Soaâi încununat cu laur, strămoş al neamului], Lydus, Despre luni, fragm. Caseol., p. 118 Beckelaţia aceasta a fost subliniată de C. Koch, Gestimverehrung im alten Italien, 1933, p. 99.

Vremuri de o divinitate sau de un strămoş ilustru. L, sl matram, cina au se leneveşte şi când este pe punctul de a-şi începe lungul regres, ce alt poate dori societatea decât să o ajute pe zeiţă într-o misiune care îi este ce în ce mai grea? Către acest scop trebuie să tindă scenele mimate de fer care celebrează sărbătoarea: ele fac, în templu, ceea ce zeiţa face în cei aşa cum sarcina de fiecare zi a zeiţei se descompune în două acte, unul negi constând în alungarea întunecimii care, totodată pe nedrept şi în mod nea a invadat cerul, celălalt constând în primirea şi arătarea tânărului soare ere îndărătul orizontului, celebrantele 'joacă' două scene: ele alungă violent templu o sclavă pe care mai întâi au adus-o acolo în mod nepermis; apoi a duioşie, grijă şi respect unor copii. Simbolismul este nemijlocit limpede extinde uşor la două detalii caracteristice ale sărbătorii: faptul că femeile celebrează cele două rituri sunt, probabil, foarte numeroase se explică îndoială prin aceea că ele nu reprezintă 'Aurora în sine', ci mulţimea de au individuale a căror succesiune deschide zilele anului sau ale timpului inf Faptul că celebrantele, în cel de al doilea ritual, alintă şi încredinţează L zeiţei nu pe propriii lor copii ci pe, cei ai alteia', mai exact pe cei ai suro (sau fraţilor) lor, se explică fără îndoială prin intenţia de a semnifica, p o parte, că Aurora, neavând la dispoziţie decât câteva clipe, nu poate da tere ea însăşi soarelui, ci îl poate doar prelua după ce o altă entitate, de ace natură cu ea, l-a pregătit; pe de altă parte, că Aurora colaborează în – armonios cu această mamă adevărată a soarelui, oricare ar fi ea.

Ceea ce prezentăm aici nu este, nu poate fi decât o ipoteză, de vrem mitologia Maicii Matuta a dispărut ca atare, odată cu ansamblul mitok romane; dar este o ipoteză firească, deoarece ea nu face altceva decât să d freze amprenta pe care a lăsat-o mitologia în rituri şi să o lumineze toto prin definiţia, prin chiar numele zeiţei, prin nevoia precisă pe care o dezvs data sărbătorii ei anuale.

6. AURORA VEDICĂ.

Reconstituirea aceasta îşi află un sprijin complet şi coerent dacă, lăsâi la o parte pe Uos a grecilor, o avem în vedere pe Aurora vedică, pe; Uşas evocată puţin mai sus şi foarte des pomenită în imnuri64. Imnurile mult decât ritualurile, căci Uşas nu are cult propriu. Desigur, este invo şi i se aduc ofrande în diferite împrejurări, în liturghiile de dimineaţă sa ritualurile de căsătorie, dar totdeauna alături de alte divinităţi. Număru imnuri care îi sunt adresate, exact douăzeci, fără să mai vorbim de frecvei menţionări ale ei în restul culegerii, ne fac totuşi să bănuim că nu a fost m aşa.

Imnurile ele însele, cum se întâmplă de obicei, nu povestesc niciun, al Aurorei' ca atare. Binele pe care îl face ea zilnic dă prilej multor exp figurate dintre care cele mai multe nu par să facă aluzie la povestiri r trerupte, nici măcar la reprezentări consistente, ci sunt doar jocuri retc între care autorii nu se simt datori (şi nici nu au de ce să se simtă datori păstreze coerenţa nici măcar înlăuntrul aceluiaşi poem.

Înfăţişarea ei, de pildă: e drept că de obicei apare în chip de femei anume de femeie tânără, dar se întâmplă să apară şi, încă mai_ des, în chi] vacă. Totuşi, anumite reprezentări se impun, statistic, atenţiei.

Vezi ideile personale ale lui F. B. J. Kuiper despre Uşas, art. cât., (mai sus, p. 938,

^ v _,. Uy-? V^ şi uc xiurore şi Aurora şi de Fiicele Cerului (4, 51, 1 şi 10) şi de Fiica Cerului – şi asta uneori în strofe învecinate din acelaşi imn.

Este invocată, scrie Louis Renou'5, când la singular – este vorba atunci de Uşas cea actuală, na născută, sau de Uşas concepute generic – când la plural: este vorba atunci de acele Usas e se succed neîntrerupt' (sasvatî) al căror ansamblu formează o entitate totodată tânără şi straie [.] Usas cea invocată nu pare a avea nicăieri vreo poziţie privilegiată, alta decât cea care ltă chiar din invocaţie [.].

Aşadar, 'Aurorele' formează un grup echivalent cu Aurora şi sunt invocate ictiv în rugăciunea zilei ca şi cum toate ar fi părtaşe la acţiunea fiecăreia.: aşa se poartă la Roma, aşa cum am arătat, multele celebrante care acţioză laolaltă, mimează laolaltă sarcinile unicei Mater Matuta.

Revine adesea o altă expresie, cu totul firească: de vreme ce unul dintre ectele fenomenului auroral este acela de a împrăştia întunecimea care, de va ore, acoperea cerul, poeţii vorbesc adesea de ostilitate. De altfel, nu de tă egală: Aurora (sau Aurorele) se mulţumesc să respingă, să izgonească itunecime, tâmes, abia personificată, dar împovărată adesea cu epitete nepiăe. De pildă, Uşas 'izgoneşte neagra întunecime' (bădhate kzşsnâm îbhvam, ', 1, 92, 5). 'Izgonind duşmănia, întunericul, Aurora, Fiica Cerului, a sosit lumina' {âpa dveso bâdhamănă tâmămsi, 5, 80, 5). 'Cum îşi (izgoneşte) arcaş puternic duşmanii, aşa izgoneşte ea întunecimea (âpa. Bădhateah), ca un iute vizitiu (de car de război) ' (6, 64, 3); 'Aurorele, conducând iţea înaltei jertfe, izgonesc, îndepărtând-o, întunecimea nopţii [vi tâ bădhante; a urmyăyăh, 6, 65, 2); 'Aurora umblă, ea, zeiţa, izgonind (bâdhamănă) umina ei tot întunericul, toate primejdiile; iată că s-au arătat strălucitoarele rore., întunecimea s-a îndepărtat spre apus, urâta' (apacinam tămo agăd stăm, 7, 78, 2 şi 3). Astfel, întunecimea e asimilată duşmanului, monstruo- °ţii (â-bhva), pericolului, pe care îl respinge, îl goneşte departe (se va nota: venţa rădăcinii bădh, care asta înseamnă) Aurora sau grupul Aurorelor, ele Je calificate drept aryâpatnih [stăpâne ale popoarelor arya] (7, 6, 5), supăt- [bune stăpâne] (6, 44, 21)66. Tocmai acest lucru îl 'joacă', în primul Lai din 11 iunie, bonae matres romane, când izgonesc o sclavă, care, în mod uvenit prezentă în templul Aurorei, trebuie să reprezinte, în opoziţie cu ele, uentul rău, de obârşie joasă, al societăţii şi, în acelaşi timp, pe 'duşmanca' mică a zeiţei. Cât despre celălalt aspect, pozitiv, al lucrării Aurorei, anume relaţia ei cu. Rele şi cu lumina, poeţii vedici îl exprimă, cum am mai spus, prin multe gini, mai ales prin termeni de rudenie, pe care inutil am încerca să le iem de acord şi dintre care cele mai multe, folosite doar o dată sau de ă ori, unele chiar în formule enigmatice, nu se referă desigur la o tradiţie ologică. Aşa, un text afirmă, poate, că este fiica nopţii (3, 55, 12), altul că dă naştere marele soare' (2, 23, 2); în alte locuri se spune că este soţia iubita lui Agni, a Soarelui. Izolate, banale, imaginile acestea nu aduc rturia unor reprezentări stabile. Unele, mai frecvente, sunt şi prea fireşti ca „ie semnificative. Astfel, ea este constant calificată drept divo duhitr, 'fii^a îlui' (şi nu, orice s-ar fi spus, 'fiica soarelui'); ea este mamă (4, 2, 15; 17, 6), mama rugăciunii 15, 47, 1), iar alteori a soarelui sau a luminii, sau Lr, după expresia lui Douis Renou, 'un fel de mamă universală, o Aditi,) înă a lumii, numită mahi, 5, 45, 367' şi concepţia aceasta se explică fără