Georges Dumezil

Astfel, fie recuperând – printr-o ambuscadă în cadrul căreia fiecare dii ei reprezintă unul din braţele cleştelui – păşunile necesare vitelor romani fie făcând să treacă prin surprindere corăbii cu hrană, cele două persor nedespărţite procură, pe cât se poate, Romei mijloace de trai. Nu vor pu înlătura blocada, dar îi vor întârzia efectul, adică momentul în care vor tre să intre în scenă Ciungul voluntar şi Fecioara Virilă.

În ansamblul epic în care doi termeni independenţi unul de celălalt, simetrici, Cocles şi Scaevola, ne-au apărut ca evocând, prin trăsături exterioa cuplul indo-european de figuri care ocupă primul nivel, cel suveran, al lis canonice a zeilor celor trei funcţiuni (planul real al Suveranităţii, împrei cu nivelul al doilea, fiind ocupat de consuli, creaţie pur romană), acest doilea cuplu, mult mai unitar şi lipsit de dinamică internă, rezervat acţiu lor privitoare la turme şi la hrană, ne duce cu gândul la cuplul de zei mi europeni, de obicei gemeni, dar alteori în alte relaţii (tată şi fiu, prietei care, la nivelul al treilea al listei canonice, aduc bunăstarea, mai ales alina tară şi în acelaşi timp rodnicia, bogăţia etc. Dacă această analogie funcţion nu este iluzorie, se poate stabili un tablou comparativ complet, ca acesta:

30 Despre greutatea de a 'realiza' acest plan de operaţiuni pe hartă, vezi R. M. Ogilvie Commentary., p. 261 – 262.

31 Urme ale celeilalte versiuni în 5, 31.

* Ager Pomptinus, ţinut de pe coasta Laţiului.

Mitra Varuna (Văyu) Indra Gemenii Nâsatya I şi II.

ÎI şi IIIi [Tyr ciungul [(5ainn chiorul r P6rr Njordr (tată) şi Freyr (fiu) I şi II

{Larcius şi Herminius

9. CLELIA.

Şi atunci Clelia devine un personaj aşteptat. Într-adevăr, adesea în teolo- ^e indo-europene, listei canonice a zeilor masculini distribuiţi pe cele trei icţiuni i se adaugă o figură feminină unică, constituind sinteza aceloraşi icţiuni: aşa este Sarasvatî, în India (mamă între mame, biruitoare, curată)3- i este Anăhită în Iran ('Umeda, Puternica, Neprihănita')33, aşa este, la mani, zeiţa pe care scandinavii au despărţit-o în Frigg (soţia lui Odinn) în Freyja (fiica lui Nyordr, sora lui Freyr)34; aşa este, chiar în Latium, la nuvium, acea Iuno 'Sospes, Mater, Regina'35 [Ocrotitoare, Maică, Regina], fapt, marcate inegal după autori, cele trei funcţiuni se află reunite în persoiul Cleliei. Caracterul ei cel mai evident este 'virilitatea', adică energia şi ejia ei, to dcvspoisec (Plutarh, Publicola, 8, 8), uirtus, noua uirtus (Titus dus, 2, 13, 9 şi 11); cf. Tcap&evoot; av8pa-uv o^oiaţ [fecioare asemănătoare bărbaţii], Dionis din Halicarnas (5, 34, 3) şi mai ales această calitate vrea cinstească Porsenna cu darul pe care i-l face şi care se potriveşte doar unui bat: un cal – un cal de luptă minunat împodobit, precizează Dionis irco jţpxepfarţ] ţaxdp. QK; Xcxoafj.7jfj. Ev6) Siatcpsiceai). In al doilea rând, ca ostaă, ea este, chiar dacă purtarea ei dezminte la început acest caracter, semnul chezăşia acelei bunecredinţe, fides, romane, iar Porsenna pe de o parte, blicola j) e de alta, insistă asupra acestei valori; din acelaşi motiv, ea însăşi e sacră şi nimeni nu are dreptul să ridice mâna asupra ei, astfel că, atunci d Tarquinii prind cortegiul care o aduce înapoi, Porsenna se indignează aflând au vrut să violenteze, în ciuda armistiţiului, 'trupurile sacre ale solilor şi ostatecilor' (Dionis, 5, 34, 1: t (q îspoc Tcofj. Octa 7rpLo-f3stbv xs xal ofxf^pov xxvofxsâv sv (TTTovsaiţ ibrejrsâptjcjav). În al treilea rând, în fine, când poate ne în libertate o parte din ostateci, îi desemnează pe cei mai expuşi la ultrasexuale36, pe impuberi (Titus Uivius, 2, 13, 10); nici aici, nici în alte locuri i povestea Cleliei nu văd 'subânţelesurile scabroase' pe care le-au descoperit îi, ci doar o grijă specială pentru copii, grijă totodată maternă şi civică ată ce copiii sunt partea germinativă, viitorul Romei), care, alături de hrană, bogăţie etc, ţine de complexa funcţiune a treia.

32 Tarpeia, 1947, p. 57-58. Mit şi epopee, I, p. 74-75.

33 Tarpeia, p. 58-59; Mit şi epopee, I, p. 72 – 74.

M Mit şi epopee, I, p. 425, n. 29 (în, Le trio des Macha' Am obţine astfel un tablou epic trifuncţional foarte apropiat de cel pe cj autorii epopeii indiene l-au creat, prin transpunere, din acelaşi fragment teologie, dându-le celor cinci fraţi o unică nevastă, pe Draupadî: Zei vedici Eroi indieni epici Eroi romani II.

III

{Varun Mitra fvâj

{Ind b Anina_ Păndu (tatăl fraţilor): ' Vâyu. Indra.

^ Yudhisţhira, Bhâma

_^ Arjuna gemen” Năsătva gementi Nakula şi Sahadeva fraţii Păndava I. II. III Zeiţa_^Draupadî (soţia celor cinci fraţi) I şi II.

ÎI şi III.

F Cocles l Scaevola Brutus Publicola, consulii I/arcius şi Herminius I. II. III Clelia într -un anume sens, adevărata salvatoare a Romei este Clelia: până la a vitejiile bărbaţilor nu fuseseră în stare decât să permită şi să prelungeas rezistenţa şi, la urmă, să obţină un armistiţiu; după Dionis, siliţi de foame' se declarau gata să accepte pretenţiile lui Porsenna, cu excepţia întoarce Tarquinilor. Clelia este cea care răstoarnă situaţia şi obţine ca Porsenna, înl turându-i pe Tarquinii cei răi la care până atunci îşi plecase prea blând ureche să încheie cu Roma cea mai generoasă pace.

Se cunosc poziţiile respective ale principalilor eroi ai Mahăbhăratei31. (cinci fraţi Păndava – regele drept Yudhisţhira; cei doi războinici, bruta! Bhâma şi nobilul Arjuna; cei doi gemeni Nakula şi Sahadeva, slujitori respe tuoşi ai fraţilor lor şi foarte pricepuţi la boi şi la cai – sunt expuşi la intrig şi la atacurile vărului lor cel rău, Duryodhana, care vrea să le smulgă indepe denţa şi domnia şi faţă de care orbul Dhrtarâşţra, tatăl lui, se arată ciud de slab, de vreme ce a îngăduit, de pildă, între Yudhisţhira şi un complice lui Duryodhana, un joc de zaruri, aranjat de acesta din urmă, cu zaruri mag măsluite. Bineînţeles, Yudhisţhira îşi pierde pe rând toate mizele, regatul, averi pe fiecare dintre fraţii lui, în sfârşit pe soţia lor comună, Draupadî: şi ea şi sunt de aici înainte nu numai săraci, dar şi sclavi. Din fericire, în ace moment, răul Duryodhana, beneficiarul jocului, comite un abuz: o somează] Draupadî să-i fie nevastă şi, dezvelindu-şi pulpa stângă, i-o arată fără ruşii (2, 2387-2391). Atunci Dhrtarăştra cel slab are o tresărire de indignare, ridică împotriva fiului său şi îi făgăduieşte lui Draupadî îndeplinirea a ti dorinţe, la alegere. Ea cere libertatea pentru Yudhisţhira, apoi pentru ceilal patru fraţi şi restituirea averilor lor, dându-le celor cinci Păndava putinţa (i a-şi recăpăta semnificaţiile ierarhizate: funcţiunile. De îndată, unul dint duşmanii celor cinci fraţi, Kama, nu lipsit de nobleţe, le aruncă obrazn aceste sloka pline de adevăr: între femeile a căror frumuseţe a fost lăudată de oameni, nu este niciuna despre care să spună că ar fi săvârşit o asemenea faptă.

Între fiii lui Prthă [= fraţii Păndava] şi fiii lui Dhrtarâşţra foarte mânioşi, Draupadî-Krş 1 * fost scăparea fiilor lui Păndu.

Pe când se cufundau, înecându-se, într-o mare fără corăbii, fără fund, domniţa ţinuturi Paftcăla [=Draupadî] a fost, pentru fiii lui Păndu, corabia care i-a dus la ţărmul celălalt.

Vezi rezumatul poemului în Mit şi epopee, I, p. 23 – 29.

Cloclia uirgo, Clelia, fecioara şi pioasa Draupadî aduc deci acelaşi serviciu tărâtor, una, societăţii romane, cealaltă, grupului celor cinci Păndava şi nbele merită admiraţia, lauda publică a oamenilor cinstiţi din partida adversă.

10. DE LA VIXDICIUS LA PORSKWA.

Ipoteza poate fi prelungită. Asemănarea dintre Porsenna şi Dhrtarăştra nu mărgineşte la acest episod. Om de bine, dar supus pretenţiilor fiului său

1 rău, Dhrtarăştra, împotriva voinţei sale, prezidează uriaşa bătălie în care, cu

^număraţi aliaţi, se înfruntă cei cinci Păndava, care îşi revendică drepturile, Duryodhana, care li le refuză. Dar, după terminarea războiului cu victoria aţilor Păndava, el devine prietenul devotat, sfetnicul lui Yudhişthira. Tot aşa Porsenna, om de bine, dar multă vreme sensibil, din solidaritate etruscă, pretenţiile ticăloşilor Tarquini, sfârşeşte prin a-i părăsi, se împacă cu romanii le arată numai bunăvoinţă (Titus Divius, 2, 15, 6: dictis fada amiciora liecit [vorbelor le-a adăugat fapte încă şi mai prieteneşti]). Or, urmând conpţia lui Wikander despre fondul mitic al Mahăbhăratei, sunt motive să credem l Dhrtarăştra, ca atâtea alte personaje din epopee pe lângă fraţii Păndava, te transpunerea în erou a unui zeu: zeul 'suprem minor' Bhaga, care reprentă, după împrejurări şi puncte de vedere, fie Destinul orb, fie binevoitorul apărţitor de bunuri meritate38.

Porsenna, chiar dacă reprezintă norocul romanilor, n-ar putea încarna estinul, căci ideologia romană nu avea, probabil, această noţiune în dotarea originară39; dar binefacerile cele mai importante pe care li le conferă sunt merea la dispoziţia lor a imenselor rezerve de hrană adunate în tabăra lui, puţin mai târziu, înapoierea tuturor teritoriilor lor (Titus Livius, 2, 15, 6). Pe lângă Dhrtarăştra, celălalt 'auxiliar din afară' al lui Yudhişthira şi al aţilor săi este Vidura: îi ajută mereu cu sfatul şi, mai ales, din copilărie şi nă la lupta finală, are grijă să-i prevină ori de câte ori pregăteşte vărul lor 1 ticălos Duryodhana vreun vicleşug care să le dăuneze, dacă nu chiar să-i ică la pieire. Or, acest Vidura, model de nobleţe sufletească, este fiu de sclavă, ca atare, se află într-o stare inferioară în familie. Să ne gândim la cel dintâi. Lvator al republicii: cu mult înainte de a izbucni războiul cu Porsenna, un lav patriot şi devotat, Vindicius, este cel care le dezvăluie consulilor complotul zit de Tarquinius ca să-i ucidă şi să-şi recapete domnia43.

Astfel că tabloul omologiilor funcţionale ar trebui completat, precum urează, intervenţiile 'auxilialilor din afară' încadrând, la Roma, în timp (înate, după), acţiunea proprie a grupului social 'bun': India Roma Vidura Vindicius cei cinci Păndava şi Draupadî eroii romani şi Clelia Dhrtarăştra Porsenna

38 Mit şi epopee, I, prima parte, cap. V (, Tatăl şi unchii'), *n special p. 110, 111, 113-

39 RRÂ, p. 481-485.

40 Mai sus, p. 901-902.

Cititorul care cunoaşte datele indiene se va putea amuza să continue amplifice construcţia. Astfel, putem reţine ca probabilă ideea că marea băt din Mahabhărata, care se termină cu nimicirea celor răi şi cu reîntronj bunilor Păndava, o reîntronare în care 'căpeteniile celor buni' şi cel le-a fost 'duşmanul cel bun' colaborează, împăcaţi, nu face decât să transp în limbaj epic ceea ce, în mitologia indo-europeană, era bătălia eshatolog o distrugere aproape totală a lumii de către puterile răului, urmată d renaştere. Am fi deci îndemnaţi să credem că primul război al republicii, greutăţile lui crescânde şi la sfârşit extreme şi cu salvarea nesperată a Roi prelungeşte şi el, în formă eroică, acelaşi fragment de mitologie. Să ne op asupra acestui vis ameţitor al unei eshatologii preromane pierdută ca mi supravieţuind în 'istorie' – o istorie impresionant de paralelă, în orice cu intriga, istoricizată şi ea, a Mahăbhăratei.

—, CONCLUZIE.

Observaţiile critice cu care s-a încheiat partea a doua îşi găsesc noi ilusâri în numeroase cazuri de configuraţie trifuncţională reperate în vieţile lui. Millus şi Coriolan.

Intenţia clasificatoare cuprinsă în ele nu poate fi contestată: pretutindeni, excepţia listei capetelor de acuzare formulate împotriva lui Coriolan, 'elemtul de funcţiunea întâi', cel privitor la religie, este atât de straniu încât -i putem înţelege prezenţa decât dacă admitem că religia trebuia să figureze atare, în tablou. Învinuirea de sacrilegiu prilejuită de triumful lui Camillus ce 'absurdă', cum spune Arnoldo Momigliano cu pătrunderea lui obişnuită, vreme ce ni se spune că romanii i-au reproşat faptul că îl imită pe Iuppit er tr-o împrejurare în care rolul lui, îndatorirea lui rituală este aceea de a se făţişa ca o dublură a lui Iuppiter. Sacrilegiul constituit de înlocuirea cenzolui mort nu poate fi evitat şi deci nu poate fi imputat romanilor, de vreme numai efectele negative ale înlocuirii în acele împrejurări au arătat că ea i de fapt interzisă. În perspectiva unei renaşteri a Romei, fără îndoială dăjduită, bătrânii magistraţi onorifici aveau toate motivele, nu să se ofere ţitului barbarilor, ci, dimpotrivă, să se păstreze pentru a-şi sluji ţara, aşa m se păstrau iuuentus militaris [tineretul războinic] şi masa plebeilor. Faptul preoţii duc până în tabăra volscilor însemnele sacre ale Romei primejduieşte ce-: ea mult mai grav decât expunerea la pericole a femeilor şi copiilor. Etc. Trebuie idar să admitem că, chiar cu sacrificiul verosimilităţii, autorii acestor povestiri care erau implicate viitorul şi supravieţuirea Romei au vrut, cu deplină tiştiinţă, să le modeleze după cadrul celor trei funcţiuni şi că, deci, acest dru le mai era încă familiar.

Problema autenticităţii istorice a fiecăruia dintre aceste evenimente se p une aceiaşi termeni ca pentru celelalte elemente ale gestei lui Camillus. Putem îde, dacă vrem neapărat, că existenţa altarului lui Aius! Locutius la poalele. Latinului garantează suficient, în tabloul 'greşelilor romanilor', episodul (funcmea a treia) plebeului dispreţuit din pricina statutului său de plebeu; sau Manlius este un personaj destul de sigur şi porecla lui de Capitolinus destul clară ca să confirme, în tabloul succeselor romane, episodul (funcţiunea a ua) gâştelor Iunonei. Dar avem dreptul să credem şi invers.

S-a încercat de multe ori determinarea unei ordini cronologice a variantelor, ecum şi determinarea 'variantei optime', faţă de care celelalte ar fi doar deformări. Da fapt, puţinele rezultate obţinute până acum. Nu au prea m valoare. Desigur, uneori se poate ghici o intenţie care pare proprie auton respectiv: aşa, de pildă, este probabil că, în tabloul funcţionării substai romane, Plutarh şi-a luat răspunderea de a incorpora caracter sacru – c mai mult, când mai puţin – fiecăreia dintre cele trei părţi care se despj de asemenea, în tabloul succeselor romane, Florus a vrut să înalţe statura Manlius atribuindu-i iniţiativa şi meritul tuturor celor trei acţiuni. Cât privf învinuirile aduse lui Camillus, dacă Titus Livius (sau izvorul său) a ameste elementele de funcţiunea a doua şi a treia, a făcut-o probabil pentru că hc Tise dinainte să asocieze totalitatea societăţii romane, pe civili şi pe ostaşi cucerirea şi la prădarea cetăţii Veii. Dar, cel mai adesea, deosebirile diri variante nu au cauză vizibilă, ci fac parte dintre cele prezente în orice do de folclor: de pildă, nu este clar ce concluzie trebuie să tragem din faptul după Plutarh, bătrânii magistraţi onorifici îşi aşteaptă moartea în grup, For, pe când Titus Livius îi risipeşte pe la casele lor.

În orice caz, starea actuală a acestui material nu ne îngăduie să trag din cutare sau cutare variantă, din cutare sau cutare amănunt, consecinl uneori importante pe care adesea li le pretind istoricii. Voi examina în dets numai două mostre de asemenea construcţii.

Ne amintim variantele scenei, prea miraculoase ca să poată fi reţinută Istorică, care reprezintă prima funcţiune în tabloul succeselor romane din tim asedierii Capitoliului. După Titus Livius, 3, 46, 2-3, mi tânăr roman, C. j bius, îşi asumă sarcina de a trece, în veşminte sacre, printre liniile duşmanii de a ajunge pe Quirinal, unde familiei sale îi revenea celebrarea unui sacrifii anual (sacrificium erat statum în Quirinali colle genţi Fabiae; cf. 52, 3: solen Fahuie gentis). După Florus (1, 13, 16), acel sacrwn solemne [sacrificiu anu are într-adevăr loc pe Quirinal, datorită într-adevăr unui Fabius, dar ace; este trimis de Manlius în calitate de pontifex, de preot public, adică fără doială pentru a îndeplini un act din cultul public. După Appian [Celti 4, 6), Dorso' este 'preot' (ispsuc, ovoua Aopacov), iar locul în care trebi să-şi îndeplinească misiunea şi o şi face, este Forul. După Dio Cassius (24, dacă acel Kaeso Fabius 'coboară de pe Capitoliu' înveşmântat ritual, fără j ni se precizeze punctul său de sosire, o face ca să îndeplinească un act sad care le incumba 'pontifilor' (stisisij ti twv ispcov e^p9) v utto tbv „ovtuhxi/.}, 7 s (l -ouT/jţ noxear ysverr&ai), aşadar în calitate de pontif şi anume de pon căruia 'âi venea rândul la serviciul divin', care trebuia să oficieze atunci (f) Upoupyâot txveâto).

Reiese din acest dosar că singurul lucru important pentru naratori, ca constituie acest 'termen de funcţiunea întâi' necesar tripticului, era ca 1 roman, înveşmântat ritual, să treacă printre trupele galice ca să îndeplineas o misiune religioasă localizată în apropierea Capitoliului, dar că nu avem drept să vorbim despre variantă 'exactă' şi variante 'greşite', să atribuim, de pilc1 devoţiunii speciale faţă de Vesta a unui analist 'alterarea' Quirinalului sanctuar al acestei zeiţe. Nu: toate amănuntele puteau varia: cultul putea gentilic sau public, iar oficiantul, membru oarecare al unei ginţi, sau prec sau pontif; locul de destinaţie putea fi şi calea de la poalele Capitoliului (i nerariul comportând în acest caz numai un coborâş) şi dealul care contim Capitoliul dincolo de o trecere destul de largă (itinerariul comportând în ac caz şi im urcuş, după coborâş).

În aceste condiţii, suntem oare îndreptăţiţi măcar să deducem din texte gens Fabia avea cu adevărat de îndeplinit anual un sacrificiu familial pe Qi îal? Nu putem fi siguri nici de loc, nici de gintă. Unii povestitori au preferat nului Quirinalul poate pentru că el implica, aşa cum s-a arătat, o performantă ai grea, care făcea şi mai evidentă protecţia divină. Pe de altă parte, Titus vius, sau sursa lui, a restrâns povestea de la domeniul public la cel privat ate ca să o facă mai coerentă: de vreme ce el subliniase că se hotărâse anunţe pe Capitoliu să se retragă doar tineretul războinic cu nevestele şi copiii sj, rtea viguroasă a senatului (cum coniugibus ac liberis iuuentutcm militmrm tatusque robur, 5, 39, 9 şi 12; cf. 40, 3), fără să menţioneze vreun preot blic – dintre acei preoţi pe care Plutarh îi înfăţişează ca luând chiar parte sinuciderea religioasă a bătrânilor consulari, tot la poalele Capitoliului – nu i oare mai logic ca actul religios hotărât a se desfăşura pe Capitoliu să fie mai gentilic şi să fie înfăptuit de unul dintre acei iuuencs [tineri] ostaşi Fabius Dorsuo este într-adevăr prezentat, în 46, 1, ca un iuuenis Romanti-s)? Sfârşit, în privinţa numelui, faptul că personajului sacru sau tânărului pios; e spune mereu Fabius, fie direct, fie prin intermediul poreclei Dors (u) o aprie gintei acesteia, este desigur interesant, dar, de vreme ce anecdota nu nici o şansă să relateze un eveniment real, el arată fără îndoială numai că, vremea când a fost ea alcătuită sau perfectată, Fabii erau în măsură, aşa tn sugerează şi alte pasaje ale 'istoriei' acestei epoci, să-şi impună numele, l să-l strecoare, în roluri glorioase.

Şi totuşi un savant atât de scrupulos ca Georg Wissowa a scris (Retigion i Kultus der Rotner2, p. 559, n. 2) că 'apartenenţa Fabiilor la comunitatea pe Quirinal este clar stabilită de Titus Livius, 5, 46, 2; 52, 3' şi a sugerat împărţirea confreriei Lupercilor în două grupe, Quinctialii şi Fabinii, putea corespundă, precum distingerea între Sălii Palatini şi Sălii Collini, unei ble localizări a sacerdoţiului, pe Palatin şi pe colina Quirinală. Jacques urgon a mers de curând şi mai departe şi, printr-o deducţie care nu mi-e '. A limpede, a căutat în această ipotetică dualitate de domicilii un argument favoarea prezenţei reale a sabinilor la originile Romei (Rome et la Mediterranoccidentale jusqu'aux guerres puniques, 1969, p. 91): Nu este imposibi] ea, în acelaşi sens [cu cele două serii de Salieni], distingerea între Luperei ictiales şi Luperei Fabiari să fie întemeiată pe topografie, Fabii având un sanctuar gentilic pe inal şi să corespundă şi unei foarte vechi dualităţi politice, pe care alianţa legendară dintre nulus şi Tatius, deşi nu trebuie luată chiar a la lettre, o reflectă, în realitatea ei profundă.

Cântărim cu înfiorare povara care apasă în acest caz pe umerii livieni ai.

Caius Fabius Dorsuo. Din fericire, este uşor să-l descărcăm. Mai întâi, repei că existenţa acestui sacrificiu – şi nu existenţa unui sanctuar, de care vorbeşte nici un autor – şi, dacă ar fi existat, caracterul lui gentilic, sunt oielnice. Şi, de asemenea, remareând că, chiar dacă admitem că exista şi că gentilic, el nu ar dovedi faptul că Fabii ar fi locuit pe Quirinal. Poţi avea îndeplinit un cult periodic într-un loc anume fără să ai acolo nici casă, i avere: ajunge impresionanta amintire a unei fericiri sau nefericiri. Genera; de Gaulle se ducea în fiecare an la cripta de pe Mont Valerien, dar nu mie neapărat să deducem din aceasta că ar fi avut legături de familie sau d proprietate pe la Suresnes. Sacrificiul Fabiilor pe Quirinal, presupuitârid ir fi fost autentic, se putea deci referi la un eveniment în care Fabii, ginta lortantă încă din secolul precedent, jucaseră un anumit rol. Pe de altă par. Te, un fapt cunoscut – deşi aflăm din texte destule lucruri despre Fabii iror timpurilor – nu sugerează vreo relaţie, civilă sau religioasă, între ei hririnal. În special, nu putem considera ca un argument epopeea de pe l-au trasat – dacă ne-am sluji mai întâi de textul nostru din cartea a cine ca să presupunem, în cea de a doua, că cei 306 Fabii se adunaseră, înaint expediţiei lor dezastruoase, într-o 'casă a Fabiilor' aşezată pe Quirinal (Tit J, ivius, 2, 49, 3, nu spune decât în uestibulo [la intrare], fără a preciza cartier iar casa nu este cea a lui Fabius, consulul de atunci), ca apoi să orientî în sens invers această presupunere pe care între timp am calificat-o drept 'fap şi de la care cerem să ne 'confirme' legătura Fabiilor cu Quirinalul în texl nostru.

Şi asta nu e tot. Chiar dacă am ţine, în ciuda absenţei totale a mărturiili să le atribuim Fabiilor o casă sau o moşie pe Quirinal, asta încă n-ar dov că ei ar fi locuit acolo dintotdeauna, încă din timpul primelor I, upercalii, s că ar fi fost congenital legaţi de această colină: puteau foarte bine fi origin de pe Palatin; puteau să-şi fi cumpărat moşie sau casă, în secolele următoa în alte puncte ale oraşului între timp lăţit. Numai dacă nu cumva suntem %i să pretindem că Quinctii şi prin ei cealaltă echipă de Ivuperci, Quinctialii, er originari nu de pe Palatin, ci de pe Vatican, sau domiciliaţi mai ales pe Vatic pentru simplul motiv că acolo se găseau faimoasele ftrata Quinctia [pajişti; Quinctiilor] unde se spunea că s-ar fi retras, în mizerie, marele şi oa'reci legendarul Cincinnatus (Titus Livius, 3, 13, 10) înainte de a fi fost' rechem ca dictator, să salveze Roma (3, 26, 8).

În sfârşit, nimic din ritualul Lupercaliilor, nimic din tradiţiile legate aceste sărbători nu ne îndeamnă să părăsim Palatinul, ba dimpotrivă: ca legendele de origine, ritualurile se limitează strict la el. Altfel stau lucrurile Salienii, care umblă nestingherit prin oraş în martie ori în octombrie şi peni care legătura dintre Marş (Gradivus) şi Quirinus ('Marş qui praeest pa [Marte care se îngrijeşte de pace]), clar marcată în numele celor două grup ale lor, se justifică prin teologia celor doi zei (în martie, trecerea de la pi vigilentă la război activ; în octombrie, trecerea de la război la pace).

Trebuie aşadar să renunţăm la aceste simulacre de istorie, în care se văde redutabila metodă a lui Andre Piganiol.

Cel de al doilea exemplu ni-l va oferi un amănunt din termenul de funcţ nea a treia din alt triptic, cel al tripartiţiei populaţiei romane la sosirea galii Să recitim textele traduse mai sus, p. 158-166.

Este evident că rangul social atribuit lui I,. Albinius corespunde în totul contextului: ca 'plebeu mediu', el este în mod firesc cuprins în mar flux al plebeilor care emigrează; ca plebeu obscur, el dă o lecţie de pietas aţât faţă de zei, cât şi faţă de Roma – mai izbitoare decât dacă ar fi ve din partea unui patrician; în sfârşit, ca plebeu umil, lipsit de alte atribute afară de căruţa, femeia şi copiii lui, el constituie contraponderea tinereţii militar înarmat de pe Capitoliu şi a magistraţilor onorifici aşezaţi pe jilţui lor curiile în For sau în casele patriciene. Toată construcţia, tot sensul ansa blului se topeşte însă, dacă îl transformăm în om important, sau chiar preot. Totuşi, această transformare se face astăzi în mod curent: prefac savante fac din el, în locul lui Camillus într-o 'versiune anterioară' a cat trofei galice, principalul salvator al Romei, sau, în versiunea pe care o citi flaminul lui Quirinus care le întovărăşeşte pe Vestale. _