Georges Dumezil

' Interpretarea aceasta se găseşte în trei studii ale lui H. J. Rose: 'De religionibus antiqais laestiunculae tres', M „f? Mosj'Kc, N. S., 53, 1925, p. 407-410 şi 413-414 (rezumatul unei comunică' rsonale a lui J. Whatmough); 'Two Roman Rites', The Classical Quarterly, 28, 1934, p.} &- i7; Ancient Roman Religion [vezi nota mea despre această carte în Revue de l'histoire des relig*ons, 19, 1951, p. 209], p. 78-79 (vezi, mai jos, p. 946, n. 77). În lucrarea sa anterioară, The &- an Questions' of Plutarch, p. 176, Rose propusese altă explicaţie (fapte etnografice în care' mătuşile nspre mamă şi nu mamele, se ocupau de fetele ajunse la pubertate) la care apoi a renunţat ~he Classical Quarterly, art. cât., p. 156, n. 5).

W.

Tot ce ştim despre Roma, scria el în 1934, ne opreşte să presupunem că fiecare femeie pr rentă la ceremonie se ruga, pentru binele copiilor eventualelor ei surori, cu cuvinte alese de e Cultul acestei zeiţe e vechi, el aparţine aşa-numitului Calendar al lui Numa, adică este cel puţj contemporan cu sfârşitul perioadei regale şi probabil şi mai vechi. Putem presupune fără teamă i într-un asemenea ritual existau cuvinte arhaice, ieşite din uz şi cred că unul dintre aceste cuvinl poate fi, dacă nu reconstituit cu siguranţă, cel puţin ghicit cu un grad de probabilitate destul c ridicat. Presupun că se puteau adresa zeiţei cuvinte ca acestea: Mater Matuta, te precor quaesoqţ uti uolens propitia sies pueris sororiis [Maică Matuta, te rog şi te implor să fii cu bunăvoie ocrot toare a copiilor sororii].

Tocmai expresia plieri sororii va susţine toată explicaţia. Această expresi – imaginară -^ din rugăciunea arhaică nu ar însemna 'copiii surorilor', 'adolescenţii', într-adevăr, Rose, după ce s-a consultat cu J. Whatmougl separă sororius de soror şi vede în el un derivat dintr-o temă *sorosprovenin dintr-un radical indo-european neatestat, *swerdublet al acelui *swelumfla', cunoscut cu certitudine numai în limbile germanice (germ. schweller, engl. to swell). Or, pubertatea, adolescenţa, ca şi coacerea grânelor, nu se carac terizează ea oare prin anumite 'umflări' – şi asta mai ales în cazul fetiţelor23 Se obţine astfel un sens plauzibil pentru acest ritual care, altfel, zice Rose: ar fi absurd: la sărbătoarea unei zeiţe al cărei nume se înrudeşte de altfel

23 Art. cât. (în nota precedentă): As regards the adjective which I have conjectured was used I had oceasion some years ago (=în articolul din Mnemosyne, 1925] to discuss it în another con ştext, with the aid of Mr., now Professor, J. Whatmough. As a title of Iuno, I believe it to b connected with the verb sororiare [vezi mai jos], not with the noun soror; this verb presuppose an adjective sororius, corresponding to it as uarius to uariare, and the adjective again a substan Sive* soros, which, following Professor Whatmough, I would derive from art. swer, identical witl: that which gives rise to Germ. schwellen and Engl. swell; hence, applied to Iuno, the adjectivi means the goddess of swelling, ripening or maturing, în other words of adolescence or puberty presnmably that oL girls. That epithets appropriate to worshippers of deities are often applied ti the deities themselves is well known enough; for Rome, Fortuna Virgo may serve as an example or Pudicitia Plebeia. Hence there is nothing în the least unlikely în the supposition that this rari adjective, which if derived from soror makes no reasonable sense, witness the attempts of the Ro man themselves to explain it by the aetiological story of Horatius and his sister, was applied, no' fonly to Iuno, but to those for whom her protection, or that of any other goddess of fertility, wa! Pecially desirable, the younger generation, and especially the growing girls. However, puer beinj [„picene, and Matuta having apparently some connection with boys also, since she was identifiec [with the nurse of Dionysos, and mother of Melikertes-Palaimon, it seems best to suppose that thî tbucri sororii on whose behalf I believe her to have been addressed were the adolescents of botf pexes'. [în ceea ce priveşte adjectivul care am presupus că se folosea, am avut ocazia, cu câţiv; ani în urmă (= articolul din Mnemosyne, 1925), să-l discut în alt context, cu ajutorul d-lui, acun [profesor, J. Whatmough. Ca titlu al Iunonei, cred că el trebuie legat de verbul sororiare (cf. ma Hos), nu cu substantivul soror; acest verb presupune un adjectiv sororius, corespunzându-i precun pmtkts lui uariare, iar adjectivul, la rintlul său, un substantiv* soros pe care, urmându-l pe profesoru Whatmough, l-aş deriva din radicalul swer, identic cu cel care dă naştere germanului schwellen ş: englezului swell; deci, aplicat Iunonei, adjectivul o desemnează ca zeiţă a creşterii, coacerii sau matu rizirii, cu alte cuvinte a adolescenţei sau pubertăţii, probabil cea a fetelor. Este destul de bine cun jscut faptul că epitetele potrivite pentru cei care adoră anumite divinităţi sint adesea aplicaţi: divinităţilor ele însele; pentru Roma pot servi drept exemplu Fortuna Virgo sau Pudicitia Plebeia Nu este deci nimic improbabil în presupunerea că acest adjectiv rar, care, dacă este derivat din soror, nu prea are sens, constituie o mărturie a încercărilor romanilor înşişi de a-l explica prin povestea etiologică a lui Horaţiu şi a surorii sale era aplicat nu numai Iunonei, ci şi acelora pentru care protecţia ei sau a oricărei alte zeiţe a fertilităţii era de dorit, adică celor din tânăra generaţie, în special fetelor în creştere. Totuşi, puer fiind epicen, iar Matuta părând să aibă o oarecare legătură şi cu băieţii, de vreme ce a fost identificată cu doica lui Dionysos şi cu mama lui Melicertes-Palaefflon, e mai bine să presupunem că pueri sororii în numele cărora cred că i se adresau erau adolescenţii de ambele sexe.] Nu cred că putem spera să obţinem vreun rezultat probabil de pe urma unei metode atât de libere şi a unor raţionamente atât de lipsite de pondere. Rose face aluzie la interpretarea legendei Horaţiilor şi Curiaţilor pe care a prezentat-o de mai multe ori, în specia! In articolul său Mana în Greece and Rome din Harvard Theological RevieVJ, 42, 1949, p. 165 – 169, cu pffctentarea amănunţită, la p. 167, a etimologiei lui sororius-sororiare pornind de la radicalul *swer-^, * u-vnfla'. În I ateinişches etymologisches Wbrterbuch al lui [Walde-] Hofmann, s.v. soror 1954, nici MScrf nu este menţionată etimologia lui sororius, sororiare propusă de Rose.

Aturescerc2i, mamele bune îi cereau, pur şi simplu, să ajute creşterea adolesnţilor. Într-un cuvânt. De la Ovidiu la Halberstadt, romanii şi latiniştii au ndit, s-au trudit, pornind de la un contrasens.

Rose n-a prezentat de mai puţin de trei ori această explicaţie şi pe bună reptate: ea este un bun exemplu al calmelor îndrăzneli obişnuite şcolii al cărei iarte elocvent reprezentant era. Dar cât de neverosimilă este ea! 1. Postulatul; bază este acela că femeile romane nu mai înţelegeau deloc sensul, intenţia osturilor şi vorbelor lor şi că, mulţumită acelor Waldşi Feld-kulte [culte de îdure şi de câmp] şi acelui Golden Bough [Creangă de Aur], mulţumită mai es melanesianului mana, modernii sunt în stare să le limpezească, retrospectiv, imic mai periculos decât o atare libertate: primitiviştii rivalizează, în arbitrar, i lucrările unor epigoni care au discreditat, acum trei sferturi de veac, mitoigia naturalistă. 2. Expresia fiueri sororii, ca şi toată formula rugăciunii acesta, este doar invenţia filologului englez, care uită să menţioneze motivele care conferă 'a tolerably higb. Degree of probability' [un grad destul de mare de robabilitate]. 3. În ciuda lui J. Whatmough, un dublet roman *sueral lui telnu poate fi uşor acceptat, iar adjectivul sororius'-5, acolo unde este într-asvăr atestat, ca de pildă în verbul argotic sororiare29, se explică destul de ine prin 'soră' ca să nu fim dispuşi să recurgem la monstrul *soros, 'umflare'; are de altfel ar avea mai degrabă forma, la genul inanimat, *sorus, *sorcris). Ce motiv se poate găsi pentru substituirea, în formula rituală, a expresiei echi şi uzuale adolescentes prin *sororii a lui Rose, cu punerea în evidenţă a umflării' glandulare a pubertăţii? 5. Două dintre cele trei texte ale lui Pluirh precizează că matroanele 'iau în braţe', svocyxaxtcovtai, copiii pentru care; roagă: expresia este potrivită pentru copiii mici, dar mult mai puţin pentru ăieţii şi fetele deja mari27; este drept că abilului filolog i-a fost uşor să elimine precizare atât de indiscretă: 'I suggest that Plutarch got his informat ion în ae Q-R. [unde nu există verbul care ne încurcă] from Verrius, that în the e frat. Amor. [unde nu există acel verb] from hearsay, inaccurate memory, r some others inferior source, unless indeed Ivayxaxi^ovtai is corrupt28'. [Pre-

24 Cf. mai jos, p. 936, n. 45.

25 în numele Timonei Sororia, legat de legenda lui Horaţiu ucigându-şi sora.

28 Festus, p. 381 L1 – p. 396 V ' sororiare mammae dicuntur puellarum cum primum ţutnesctutt, t fraterculare puerorum [Se spune sororiare despre sânii fetelor, când încep să se umfle, precumaterculare despre băieţi]. Argoul însufleţeşte nu o dată acele părţi ale corpului în care se manifestă uterea sau seducţia sexului (cf. refrenul unui cântec care se cânta pe front, în 1918: Ah qu'il me orm' d'agrement, Le p'tit frere î Pernand „ [Vai, tare-mi mai place, /Frăţiorul lui Fernand!]. Lăut, în fragmentul inform din Friuolaria păstrat de Festus, s.v., făcea probabil un joc de cuvinte e aceste expresii, vorbind despre o fată abia intrată în pubertate: [tune] papillae prifrarculabant.

— Illud] uolui dicere, soyroriabant]. [, Chiar atunci începeau sânii ei „să facă pe fraţii” – a nu, voiam să zic „să facă pe surorile” ']. Cealaltă glosă la fratrare (p. 80 L1 = p. 209 L2, cu ota lui Lindsay; cf. fratrerscunt în alt glosar) pare să confirme că sororiare a fost inventat pornind e la verbele derivate din, frater' [frate].

27 Ipoteza lui Rose este, în plus, contrazisă de marele număr de ex-voto-mi în formă de copjţ lici în scutece descoperite în sanctuarele neromane ale Maicii Matuta şi care se explică, firesc şi îficient, prin ritualul Jfatraliilor. Despre relaţia dintre Mater Matuta şi Eileithyia la Caere, vezi, jai sus, p. 837.

18 Cf. Flaceliere, art. cât. (mai sus, p. 928, n. 4): în legătură cu textul din De fraterno amore, lor., 492 D, H. J. Rose, Class. Quarterly, 28, 1934, 156, n. 1, observă că Plutarh este singurul utor care afirmă că la Matralii copiii erau duşi în braţe de matroane şi se întreabă dacă nu cumva vaYta. LLovtai este o formă coruptă. El uită însă că acest cuvânt este garantat de pasajul paralel în Viaţa lui Camillus, unde de asemenea apare. Desigur, este foarte posibil ca Plutarh să fi făcut reşeli când vorbeşte despre instituţii şi ritualuri pe care le cunoaşte prin intermediul unor scriitori itini a căror limbă n-o ştia prea bine; cred că aşa i s-a întâmplat, de pildă, în privinţa statuii unonei Quiritis, Romulus, 29, dar important este să determinăm exact, în ambele cazuri, ce a vrut ă spună şi să ne ferim să-i corectăm sau să-i interpretăm textul aşa încât să-l facem să corespunda.

SUpun că Plutarh şi-a luat informaţia din Q-R. De la Verrius, că în de frâ amor. Şi-a luat-o din auzite, dintr-o greşită aducere aminte sau din vre altă sursă inferioară, afară de cazul în care într-adevăr evayxaxî^ovtoci est corupt.] Invidiabilă libertate!

3. IZGONIREA SCLAVEI INTRUSE.

Celălalt ritual al Matraliilor – desigur, primul în timp – a dat naster la mai puţine controverse.

Plutarh sugerează că purtarea urâtă faţă de o sclavă nu este decât iii strarea interdicţiei impuse tuturor, cru (j. PoX6v icrei iou jat) e^sâvat29, interdicti pe care trebuie s-o justifice şi pe care o justifică prin interpretatio graeca a Mai'c Matuta ca fiind identică cu Ino şi prin legitimul reproş pe care îl putea fac cea din urmă unei sclave. Până nu de mult, cei vechi şi modernii s-au mulţumi cu această explicaţie prin 'simbol'. Nici Ovidiu, în Faste3^, semnalând mtei dicţia privitoare la sclave, nu pomeneşte măcar scenariul izgonirii, desigur pentr că îl interpretează şi el ca pe o expresie sensibilă în formă de dramă, care n adaugă nimic esenţial sau special interdicţiei. Comentatorul lui cel mai receii (1929), J. G. Frazer, nu pare a fi de altă părere: importantă pentru el est interdicţia generală; iar aducerea în templu, lovirea şi izgonirea unicei sclavie semnalează doar ca pe, a curious exception to the rule'31 – o excepţie cart în mod spectaculos, întăreşte regula.

Interdicţia generală nu ridică probleme; antichitatea greacă şi romană ş în general, toate civilizaţiile întemeiate pe sclavie prezintă cazuri analoge. E nu face decât să dovedească faptul că cultul Maicii Matuta era un cult noh al cărui beneficiu şi-l rezerva societatea romană, în sensul restrâns al cuvântului3: Dar nu este chiar atât de sigur că scenariul de izgonire este solidar cu interdicţif H. J. Rose (1924) şi M. Halberstadt (1934) au exprimat cei dintâi îndoieli, p care cel de-al doilea le-a şi motivat foarte solid33. Observând că, în dosarul foart plin al cazurilor în care este interzis accesul într-un loc consacrat unor persoan socotite impure sau nedemne, nu se mai găseşte o asemenea înscenare, cu valoar de ilustrare şi de învăţământ, el formulează două obiecţii: 1. Genul acesta, d interdicţie nu are nevoie, pentru a fi clar şi eficace, de nici o expresie, de nic un ritual simbolic incorporat în cult: este destul ca cei interesaţi să fie înştiin taţi, oral sau în scris; 2. Ritualul simbolic ar avea ca rezultat tocmai pângărire pe care interdicţia vrea să o evite: dacă nu este vorba decât de înştiinţare mai energică a sclavilor, introducerea unei sclave în templu seamănă cu politic lui Gribouille*. Aşa încât cei doi filologi au căutat alte interpretări.

Cel dintâi a fost de părere34 că biciuirea sclavei seamănă mai degrabă ci un ritual de fecunditate decât cu un avertisment; să ne gândim la seria de fapt” arbitrar, cu alte mărturii. Vezi la Halberstadt, op. Cât., p. 56, referinţele care stabilesc că hayy. A W'cdftoct este folosit mai ales în legătură cu dragostea şi cu îngrijirile mamei.

Ia Probleme romane, 16: 7} to ulv Ta) v za. Niţtasa.1 j6|*{Soxov irszt. Tou [irt cţsâvai.

— Xmxoouci l jjA? SXXaţ Sti tov; x09ov [sau faptul că o bat cu vergi e un simbol al interdicţiei, iar pe celelalte 1 împiedică prin vorbă].

31 Op. Cât., IV, p. 279.

3* Revue des etudes latines, 33, p. 150.

33 Op. Cât., p. 15.

* Personaj legendar, prototip de prostie: ca să scape de un rău mărunt, se avinta mtr-uni liare.

34 The Roman Questions of Plutarch, p. 175 binecunoscute – das Schlagen mit der Le bensrute' [biciuirea cu nuiaua viefi cum se sjoune de la Waldund Feldkultc încoace – în care femeile sunt, înt devăr, lovite, biciuite, flagelate ca să fie incitate misterioasele lor procese 1* maternitate. După zece ani, M. Halberstadt a dovedit că exegeza aceasta nia hardtiană nu este satisfăcătoare35: în asemenea scenarii, persoanele lovitei nu cele care lovesc beneficiază în trupul lor de violenţa ce li se face şi de^' matroanele n-ar fi vrut altceva, în cel mai bun caz, la Matralii, decât să' aiuf0' fecunditatea sclavelor lor, ceea ce este puţin probabil. Să credem oare că sclav6 era un simplu substitut al matroanelor, acestea socotind că nu se cuvine să *^ lase biciuite, dar rezervându-şi, printr-un transfer mistic, rezultatul pozitiv ° ritualului? Exemplul Dupercaliilor, la care matroanele se lăsau lovite cu bic din piele de ţap36, este destul ca să fim siguri că ele nu simţeau că nu s-a6 cuveni să fie biciuite, aşa cum am presupus. S-ar putea adăuga faptul că ronia nii, fie şi numai prin Dupercalii, cunoşteau bine aceste rituri de fecunditate V că, dacă ar fi fost vorba de aşa ceva la Matralii, nu s-ar fi înşelat şi n-ar fi căutat altă justificare.

M. Halberstadt a reuşit mai puţin bine în propria lui construcţie decrt în critică. Înlăturând tentaţia unei alte analogii – ritualurile Ţapului Ispăşitor ca 'izgonirea Foamei', Şoxtaou hţ, e. oic, pe care Plutarh a descris-o pe scurt' dar clar, ca existând în oraşul Cheroneea37 – el a interpretat, a orientat prirmii ritual al Matraliilor în acelaşi sens cu cel de al doilea, căutându-i relaţia cu doicile. A făcut aşadar legătura cu anumite ritualuri greceşti în care intervin, de altfel foarte indirect şi episodic, doicile lui Dionysos: Charilele de la Delphi38, sărbătoarea lui Dionysos de la Alea, în Arcadia39. Este destul să citim, fără idei preconcepute, descrierea celor două ritualuri ca să ne dăm seama ce le deosebeşte de faptele romane: la Alea, femeile sunt biciuite, aşa cum sunt biciuiţi şi efebii Spartei la sărbătoarea lui Artemis Orthia, fără ritual de izgonire*'; la Cheroneea, în chip de ispăşire a unei răutăţi săvârşite demult, la vreme de mare foamete, de către regele ţării împotriva unei fetiţe numite Charila, regele în funcţie prezidează o ceremonie novenală de ispăşire; el împarte făină şi zarzavaturi celor ce vin să le ceară; după aceea, azvârle cu sandaua într-o figurină care o reprezintă pe Charila; apoi, cea mai importantă dintre Thyade* – singura legătură a întregii scene cu Dionysos – ia figurina, o duce în valea în care, după ce se spânzurase, fusese îngropată fetiţa, îi pune un ştreang de gât şi o îngroapă.

Fiecare dintre propunerile pe care le-am amintit, atât pentru primul cât şi pentru cel de al doilea ritual, cuprinde cel puţin un artificiu care o face greu de crezut. Mai mult, deşi unii încearcă să pună de acord interpretările celor două ritualuri, Rose, prin flagelările de fecundaţie, Halberstadt, prin doicile lui Dionysos, acordul pe care îl propun ei rămâne totuşi, în mod evident, artiti cial. În sfârsit, niciuna nu tine seama de ce ne arată celelalte două date,

35 Op. Cât. P. 16. 4(-

38 Plutarh, Rom., 21, 12 ai S'^v ţxbcbţ Yuvaâx'eţ ou (feiyâum t6 mltaton., vo^^ou°'j0^o Eâroxtav xal xuv) oiv CTUvspyeâv. [Femeile în floarea vârstei acceptă să fie biciuite, socotind ca

: ste prielnic fecundităţii şi roadelor pântecelui]. 37 Plutarh, Quest. Conv., 6, 8, 1.

39 Plutarh, Probleme greceşti, 12.

39 Pausanias, 8, 23, 1. _ ± yxi oi

40. Xat Lv Aiovuaou rfj topxft x. „zx (jkxvteu („c k AeXpc5v (jiototiYO'.'*'- Yuva'*EI',. *? *te ' consmxpriatuv gpi)(3ot Trapa tfi 'Op&ia. [Şi la sărbătoarea lui Dionysos de la Delfi sunt bieu orm oracolului, femei şi, de asemenea, efebii spartani la sărbătoarea Orthiei]. * Preotese ale lui Dionysos.

'] e Maicii Matuta şi data Matraliilor. Halberstadt, când spune că Mater Mi fita e ze^ta doicilor, îi impune din afară o uniformă desenată după explicaţi j +â de el celui de al doilea ritual, fără să încerce să împace această funeţ: numele zeiţei. Rose, când face din Matuta o zeiţă a fecundităţii, o face c consecinţă a ciudatei interpretări pe care o dă expresiei pueri sororii, pe cai ' ai mtâi a inventat-o. Totul se petrece ca şi când, de la Hild la Rose, exeget

1 f [admis implicit că gestul mamelor bune în cel de al doilea ritual îşi e'r

; esi suficient, Mater Matuta nefiind de faţă decât pentru a-l prezida, fără sa 'rienteze, fără să contribuie la conferirea unui sens special semnelor de afeJ.

Tuoasâ grijă date copiilor, sau măcar specificării că aceşti copii le erau 'nepoţi' Trebuie, ca întotdeauna, să procedăm invers şi să obţinem o viziune c ansamblu care, justificând în mod solidar toate datele, să descopere ce anume face egal de utile sau de necesare, fiecare într-un anumit scop. Să analizai deci ceea ce a fost mai prost interpretat sau mai neglijat din acest dosar: nume!

Si data. Întâi numele: ce înseamnă oare Mater Matuta?

4. MATER MATUTA, ZEIŢA ZOKILOR.

În practica romană, pentru 'romanul mediu' al vremurilor pe care le ci noaştem, Mater Matuta este zeiţa zorilor, sau Aurora personificată. Derivaţii foarte clasic, mătutânus nu înseamnă absolut nimic altceva decât 'referitor 1 zorii zilei', precum uespertânus nu se referă decât la seară. Or niciunul dintrl numeroasele adjective latine în -înus (Muinus, libertinus, equinus, Latinus etc. Nu aduce nici o schimbare conceptului la care se referă41. Matutinus, uespertinu nu sunt atestate înaintea lui Cicero? Oricum, nu el le-a creat: le foloseşte ci o simplitate care presupune o circulaţie obişnuită, iar formarea celui de al doi lea, analogic cu primul, trebuie să fie mai degrabă populară. Prima menţionan în literatură a zeiţei Matuta însăşi se găseşte în cartea a cincea a lui Lucreţii (y. 650)4-'; numele ei nu este acolo altceva decât desemnarea poetică a zorilor j? I dă, în acest pasaj, aceeaşi impresie de 'vechi' şi de 'clişeu' ca şi expresii 'char de l'Aurore' [carul Aurorei] la scriitorii noştri din Secolul Clasicismului Şi poetul ateu nu i-a folosit desigur numele decât conformându-se sensului preexis tent.

De ce şi cum s-a întâmplat ca valoarea aceasta neîndoielnică să fie contes i de unii autori, de trei sferturi de veac încoace? Motivul pare simplu latuta-Aurora a pătimit de pe urma discreditării generale a mitologiei natura-

; e; trebuia să fie altceva, să fie mai supusă noilor căi ale ştiinţei religiilor întrebuinţare abuzivă a lingvisticii a oferit acestei deformări nu o singură cale ci cel puţin două.

' Mai sus, p. 928, n. 6.

1 e'tpore iteni cer/o roşeam statuia per oraş a-etheris auroram refert ei lumina pandit a'-t quia. *” i quia.

[De asemenea, la timpul hotărât, Matuta aduce iarăşi/orile trandafirii în zările cerului.

— Ş1 răspindeşte lumină,

*'e că.,.

Fie că.].':!: îi Familia de cuvinte căreia îi aparţin Mălula şi mătutânus este întinsă: ea cuprinde şi adjectivul arhaic mănus, 'bun', împreună cu antonimul său immanis [rău] şi numele zeilor mani, Mănes, vechiul neutru devenit adverb mâne, 'devreme', adjectivul maturus, 'copt' şi derivatele lui. La sfârşitul secolului trecut lingvistul M. Pokrovskii a studiat-o temeinic43 şi a arătat că valoarea care trebuie atribuită rădăcinii macea de la care s-au dezvoltat radial diversele concepte, este cea de 'passen, angemessen sein', 'a fi potrivit, a fi cum trebuie'- o plantă, un organism 'cum trebuie', un anotimp propice etc. Sunt numite maturus.

— A. -um; ceva ce se întâmplă 'când trebuie', o fiinţa potrivită cu destinaţia ei etc. Este manus.

— A. -um (şi de aici a venit sensul general de 'bun') timpul potrivit pentru reluarea activităţilor întrerupte noaptea, zorile zilei sunt mane, ocrotite de Matuta.

Dar, odată stabilite aceste filiaţii radiale pornind de la o origine centrală comună, nu mai avem dreptul să stabilim arbitrar alte filiaţii transversale şi cu atât mai puţin schimburi de valori între cutare şi cutare termen al familiei': fiecare dintre aceşti termeni a căpătat un înţeles precis şi nu poate primi sensul altui termen, sub pretextul înrudirii etimologice. În franceză, pommade [cremă, pomadă], pommeau [oblânc], pommette [umărul obrazului, pomet] derivă, toate, din potnme: produsul cosmetic numit pommade se obţinea, pe vremuri, din pulpa merelor, iar oblâncul şeii şi pomeţii obrazului evocă în două feluri deosebite forma mărului; dar cine s-ar ghidi să stabilească o trecere directă de la pommeau la pommade sau de la pommade la pomette? Şi totuşi o asemenea greşeală au comis câteodată etimologiştii din antichitate, lesne de scuzat, iar modernii, mai puţin scuzabili, au repetat-o. În familia derivatelor din mamaturus este 'copt'44 şi nu 'bun', în ciuda lui manus; în ciuda lui Augustin45 sau a izvoarelor lui şi în ciuda lui Rose46, Matuta nu are de ce să-şi caute sensul în cel al celuilalt derivat secundar al derivatului primar *matuadică în sensul lui maturescere; în ciuda celor trei notări confuze care se găsesc la Paulus Diaconus la rubrica 'Matrem Matutam', mane', 'Mater Matuta' şi care i se datorează lui Verrius Flaccus47, Matuta nu trebuie, din pricina adjecti-

43, Beitrăge zur lateinischen Etymologie', Zeitschrift fur vergleichende Sprachforschung, 35, 1897, p. 233-237: 8. Maturus, Matuta, matutinus, manus, matiis, maues, mane' citând, pe Ungă câpctâoţ, axolot [la timp potrivit; oportun], familii semantice de acelaşi tip, în special în limbile slave (rădăcinile dobgod-).