Georges Dumezil



Yüklə 5,39 Mb.
səhifə126/138
tarix07.01.2019
ölçüsü5,39 Mb.
#91745
1   ...   122   123   124   125   126   127   128   129   ...   138

3 Povestirile sunt foarte variate (vezi R. M. Ogilvie, A Commentary onl. Ivy, BookS I – V,). 267-268), dar cuprind toate aceeaşi 'lecţie'. '

4 Cf. Plutarh, Pnblicola, 19,10. Despre ciudăţenia acestei inversări de sens a expresiei °0rsennae [priiturile lui Porsenna], vezi Ogilvie, A Commentary,., p. 268.

Îl determină pe comandantul duşman să încheie o negociere care este ultir Speranţă a Romei; a treia, Clelia, inspirându-i aceluiaşi comandant duşman admiraţie sporită, transformă un armistiţiu încă plin de suspiciuni într-o pa sinceră şi de durată.

Florus rezumă războiul cu Porsenna prin aceste trei nume, cărora 1 adaugă numai pe cel al lui Brutus (1, 10): După izgonirea regilor, cetatea a pus prima dată mina pe arme ca să-şi apere libertat Căci Porsenna, regele etruscilor, sosise cu oşti numeroase ca să-i reîntroneze pe Tarquini cu for Dar, deşi o strângea şi cu armele şi cu înfometarea, deşi, ocupând Ianiculul, se încuibase chiar PÂtlejul oraşului, Roma i-a ţinut piept, l-a respins şi până la urmă i-a stârnit atâta admiraţie, în acesta, cu toate că era mai puternic, a încheiat de bună voie un tratat de prietenie cu cei pe ci aproape îi învinsese. Atunci au existat acele minuni şi prodigii ale numelui roman, Horatius, Muci Clelia, pe care le-am socoti astăzi plăsmuite de legendă dacă nu le-ar fi consemnat analele.

Horatius Cocles, neputând să facă faţă singur duşmanilor care îl împresurau, taie podul peste Tibru şi trece râul înot fără să-şi lase armele.

Mucius Scaeuola ajunge, prin viclenie, în tabăra regelui şi se apropie chiar de el, dar, în lându-se, loveşte pe unul dintre apropiaţii lui îmbrăcat în purpură; este prins, îşi întinde' mâna di supra unui jertfelnic arzând şi sporeşte teama regelui printr-un vicleşug: Ascultă, îi spune el, să ştii bine de ce fel de om ai scăpat: trei şute: de inşi au făcut acelaşi jurământ'. Şi în vrea asta – nemaipomenit lucru!

— Rămânea neclintit, iar cel care tremura era regele, ca şi cum mî lui ar fi ars.

Acestea le-au făcut bărbaţii. Dar, pentru ca sexul celălalt să fie tot atât de vrednic de lauc iată şi vitejia fetelor. Clelia, una dintre ostatecele date regelui, scăpând de sub pază, a trecut căli râul strămoşesc.

Atunci regele, înfricoşat de atâtea şi de atât de mari semne de vitejie, i-a lăsat pe rom; în pace; să trăiască liberi.

Iar Tarquinii au dus lupta mai departe, până când Brutus l-a ucis pe Arruns, fiul regelui, mâna sa şi şi-a dat şi el sufletul, de pe urma rănii primite, pe trupul duşmanului, ca şi când fi vrut să-l urmărească pe adulter până în infern.

3. SALVATORII MUTILAŢI.

În fapt, înlăuntrul acestei triade de isprăvi decisive, primele două se distii printr-o simetrie specială5. Horatius şi Mucius şi numai ei, îşi datorează porec unul, unei particularităţi fizice anterioare evenimentului dar eficace în even ment. Horatius este Cocles, cel cu un singur ochi, Cyclops, adică, de-adevărs sau doar aparent, chiorul6. Mucius devine Scaevola, 'Stângaciul', adică ciui gul'. Desigur, în seria poreclelor (cognomina) romane din timpurile istorice, refi rirea la un defect trupesc este frecventă, dar ne vine greu să punem pe seani mtâmplării întâlnireă, la începutul şi la sfârşitul primului război, a doi eroi sa

5 Nu discut articolul, foarte puţin inspirat, al Măriei Delcourt, 'Horatius Cocles et Mucii Scaevola', Collection Latomus, 28 (Hommages îwaldemar Deonna), 1957, p. 169-180. R. M. Ogilv n-a vrut să-mi cunoască ipotezele despre aceşti eroi mutilaţi decât prin intermediul numitului artico chiar numele meu este, ignorirt' [sic] [ignorat], A Commentary. P. 258: (referitor la Coclei. The little which may be added to Walbanks's lucid note on Polybius, 6, 55, 1 – 4, is chiefly_ inşr, *ed by the article în Hommages ă W. Deonna by M. Delcourt. The legend is of primeval antiquit Ş ancestry may go back în Indo-European roots, for the legend of Odin has much în commc Wlth it;'. [Puţinul care se poate adăuga limpedei note a lui Walbanks la Polibiu, 6, 55, 1 – te sugerat în special de articolul Măriei Delcourt din Hommages ă W. Deonna. Legenda vine d toarte îndepărtată antichitate. Vechimea ei poate urca până la rădăcini indo-europene, deparej, egenda lui Odin are multe în comun cu ea.] Cât de repede cad în anonimat rezultatele unor gre „rcetări!

6 Servius, Comentariu la Eneida, 8, 649: luscos coclites dixerunt antiqui et Cyclopes Cocht, Wmus ăictos, qucd unum oculum habuişse, perhiberentur [cei vechi le spuneau chiorilor, coclites citâm că şi Ciclopii erau numiţi ', ', coclites', fiindcă se zicea că aveau un singur ochi].

Nu numai Kiixxwi dar nume!

De rău augur.

Datori astfel caracterizaţi; o vom face cu atât mai greu cu cât organul care îi lipseşte unuia, ca şi cel pe care şi-l sacrifică celălalt este jumătate dintr-o pereche şi cu cât, pe câte ştiu, dacă în istoria ulterioară se găsesc mai mulţi Scaei-ola şi mai mulţi Caecus (Orbul), un al doilea Cocles nu mai apare. Variantele icestor vestite povestiri au fost încă demult confruntate. Deosebirile dintre ele iu au de altfel incidenţă asupra a ceea ce ne interesează-aici.

Evident, 'Cocles' i-a nedumerit pe romani: chiar dându-i calificativul de brodigium [minune] şi de miraculum [miracol], le era imposibil să accepte un strămoş ilustru prevăzut cu un singur ochi în mijlocul frunţii. Este vorba deci, h cel mai bun caz, de un chior. Dar, chiar dacă un chior obişnuit este în stare ie isprăvi şi de acţiuni izbutite, cum de a putut el fi primit în armată -: ondiţie primă a isprăvii sale – şi cum de poate ocupa în ea un loc de frunte? Qe unde interpretările, atenuările cu care unii, în Antichitate, au încercat să acă mai acceptabil acel ochi unic. Dar, în orice caz, ciudăţenia aceasta se xrtriveşte cu felul de acţiune al eroului: Cocles a dominat şi a ţinut pe loc e duşmani nu atât prin forţa lui cât, alături de un noroc excepţional, prin ierul înspăimântător pe care i-l dădea privirea lui atât de aparte.

Polibiu (6, 55), singurul care admite că, după luptă, Cocles a murit şi: are micşorează pe cât poate partea de miraculos, precizează cel puţin ca, 'plin le răni, nu dădea înapoi şi ţinea piept atacului, duşmanii fiind mai puţin uluiţi xa-nxite „X7] yuLv6) v) de puterea lui decât de vitejia şi de îndrăzneala lui'.

Cel mai adesea, un fel de imunitate la lovituri îi sporeşte puterea de intimilare a duşmanului, o imunitate care îl ocroteşte fie complet, fie până în ultima: lipă, când primeşte o unică rană care nu-l împiedică de altfel să treacă râu! Not, dar care explică de ce acest tânăr erou dispare din istoria romană exact lupă isprava lui: 'Etruscii care îi urmăreau pe romani, spune Dionis din Haliamas (5, 24), nu îndrăzneau să se ia la luptă cu el după ce s-a oprit pe pod, ocotindu-l un nebun care-şi caută moartea' (wţ ueuâjv&rt iuti &avaT6Jvti); i descrie pe larg lupta de la distanţă în care romanul cu neputinţă de ajuns izvârle înapoi cu eficacitate armele aruncate asupra lui, cu care mulţimea de luşmani nu izbuteşte să-l covârşească.

Bineînţeles, în această comportare care îi ţine pe duşmani la distanţă, o nare importanţă are privirea lui, acea privire cruntă care emană din ochiul ui. Titus Livius, căruia nu-i plac ciudăţeniile, nu comentează porecla de, Coles' şi foloseşte chiar un plural, oculos [ochii], din care unii autori au dedus ă îi atribuia personajului doi ochi normali; ipoteza este sigur greşită: Titus vivius ştie tot atât de bine cât şi noi că cocles înseamnă luscus, 'chior', iar iluralul lui echivoc oculos este uşor de explicat8. Cu această rezervă, povestiea dezvăluie clar resortul luptei, dezechilibrată şi totuşi victorioasă. Îl vedeme Cocles, în debandada generală, repezindu-se la capul podului de lemn care luce la Roma şi pe care romanii, profitând de răgaz, încep să-l dărâme: 1* iluieşte pe duşmani cu minunea vitejiei lui' (ipso miraculo aiidaciae obstupeedt hostes). Apoi, rămânând singur în dreptul podului, îşi roteşte ameninţător. Supra căpeteniilor etrusce privirile înspăimântătoare (circumferens truces tn*- laciter oculos), răstindu-se la fiecare în parte, ocărându-i pe toţi laolaltă.

Multă vreme nu îndrăzneşte niciunul să-l atace, apoi aruncă asupra lui ploaie de suliţe (undique în unum hostem lela coniciunt), dar toate rămm

8 Pluralul oculos ar putea arăta că Titus Livius, dovedindu-şi, ca de obicei, antipatia faţă de Hraculos şi de anormal, adoptă teza că,. Cocles' nu era chior decât în aparenţă, din cauza apro~ ierii prea mari a sprincenelor şi a ochilor lui (Plutarh, Pnblicola, 16, 7); sau poate să însemne, ur şi simplu, priviri'.

Ei înfipte în scutul lui, în vreme ce, cu încăpăţânare, el rămâne stăpân pe pa păşind cu paşi mari (neque iile minus obstinatus ingenti pontem obtineret gradu La urmă, vor să se năpustească asupra lui, dar chiar atunci troznetul bârnel care se frâng şi strigătul de bucurie al romanilor îi înspăimântă şi îi opre ffragor. Clantor. Pauore subito impetum sustinuit). Încheindu-şi misiune (jocles îşi încredinţează viaţa zeului Tibru, se aruncă înarmat în râu şi îl tre înot sub ploaia de suliţe care nu-l ating (multisque superincedentibu's telis i columis ad suos tranauit). Astfel, la Titus Livius, eroul conduce totul cu î drăzneală şi cu privirile lui cumplite, care îi încremensc pe duşmani şi cu noi cui lui, care îl apără de lovituri.

Mai târziu, când foametea va pune la grea încercare pe apărătorii cetăţ tânărul Mucius se va hotărî să-l omoare pe regele Porsenna. Se duce în tabă lui fără să-l vadă nimeni, vede lângă tribuna regală un grup de persoane veşminte de gală şi trage sabia: dar nu-l străpunge pe rege, ci pe secretai acestuia. Este arestat, interogat. În preajmă era un mic jertfelnic, pregătit pent un sacrificiu (Plutarh, Publicola, 17, 5*).

Punându-şi mâna dreaptă în foc, în timp ce carnea îi ardea, l-a aţintit pe Porsenna cu pri rile, păstrându-şi chipul mândru şi neclintit, până când regele, plin de admiraţie, a cerut să i se drumul şi i-a înapoiat sabia, întin'ându-i-o de pe tribună. El a apucat-o cu mâna stingă. Şi de e se zice că i-a ieşit porecla de Scaeuola, care înseamnă 'Stângaciul'. A spus că, înfrângându-şi tea de Porsenna, este înfrânt la rându-i de mărinimia regelui şi că, pentru a-i mulţumi, îi va dezvă ceea ce nu i-ar fi putut fi smuls cu sila., Trei sute de romani, având acelaşi gând cu mine, um prin tabăra ta aşteptând un prilej. Mie, care am ieşit la sorţi şi am fost deci cel dintâi făptaş, nupare rău că ursita n-a vrut să lovească un bărbat vrednic, mai nimerit să fie prietenul romanii decât potrivnicul lor'. Auzind acestea, Porsenna l-a crezut şi a început să se gândească să fi pace, nu atât, cred eu, de frica celor trei sute, cât din stimă faţă de mândria şi de vitejia romanii Plutarh lasă deci să se înţeleagă că cei trei sute de conjuraţi sunt o inve ţie de moment a lui Mucius, menită să trezească în inima lui Porsenna a două sentimente pe care le va şi trezi.

La Titus Livius (2, 12), Mucius cere întâi aprobarea senatului pentru plan său, apoi, când pumnalul şi-a greşit ţinta şi eroul este arestat, debitează un d curs obraznic care sporeşte mânia regelui. Abia atunci se petrece minunea mâii arse. Regele îi dă drumul, impresionat de un curaj cum ar vrea el să aibă şi slujba Etruriei; iar Mucius, fără urmă de recunoştinţă, îi dezvăluie existen complotului celor trei sute – bineînţeles inventat, de vreme ce nu s-a pomer despre el când s-a supus proiectul aprobării senatului.

Am putea presupune că Plutarh şi Titus Livius reprezintă mai exact o tr diţie pe care Dionis din Halicarnas a alterat-o suprimând esenţialul, mâna ars care totuşi este presupusă de porecla pe care a determinat-o (5,29). Cel puţ Dionis spune clar ceea ce ceilalţi doar sugerează. Arestat şi adus în faţa reg lui, Mucius declară că e gata să moară, dar că, dacă i se promite sub jurămî: că nu va fi torturat, are să dezvăluie un lucru. Foarte important pentru secui tatea regelui. În acest punct autorul se întrerupe ca să-i dezvăluie cititorul secretul: 'Cuvintele acestea, spune el, nu erau decât un vicleşug (Gtpy-i) yr) Oi menit să-l înşele pe rege'. Acesta jură cum a cerut Mucius şi Mucius descri tot foarte pe larg, închipuita conspiraţie. În fine, regele, sfătuit de fiul şi Arruns, hotărăşte să-i dea drumul lui Mucius şi să facă pace cu romanii.

* în originalul francez, trimitere greşită, 4.

În Mitra-Varuna (ed. 1, 1940; ed. A 2-a, 1948), am încercat să explic cuplul acesta de eroi mutilaţi, pe aceşti doi salvatori ai Romei, cu ajutorul cuplului zeilor supremi ai vechilor germani, cei ce poartă în Scandinavia numele de Odinn şi de Tyr, unul chior, celălalt ciung9. Am mai reluat apoi de multe ori, am mai întors pe toate feţele această apropiere şi o mai cred şi astăzi valabilă; ea dezvăluie, la Roma, sub o afabulaţie istorică, un fragment din mitologia preistorică moştenită de la indo-europeni. Dar recunosc că problema rătnâne^ deschisă.

În privinţa lui Scaevola şi Tyr, analogia ajunge departe. Iată povestea scandinavă, după Skăldskaparmâl-elQ lui Snorri (ed. Fimmur Jonsson, 35-36;: f. Lokasenna, str. 38-39). La începutul vremurilor, trebuie legat, până nu creşte nare, puiul de lup Fenrir, care, cum afirmă o proorocire, va fi^ pierzania zeilor. Mica fiară a rupt până acum foarte uşor două lanţuri grele. Îngrijorat, Odinn jorunceşte făurarilor săi, Elfii Negri, un laţ vrăjit, părând un fir de mătase. 2eii îl îmbie pe lup să se lase, în joacă, legat şi apoi să rupă firul. Lupul bănuieşte că lucrul acela în aparenţă neprimejdios a fost făcut cu viclenie şi nşelăciune (gort med list ok vel), dar zeii încep să-l măgulească, apoi să-lispâească: 'Dacă n-ai să poţi rupe laţul, zic ei, e semn că zeii n-au a se teme de ine şi-ţi dăm drumul'. Lupul mai şovăie: 'Dacă o să mă puteţi lega aşa caă. Nu mai scap, ce-o să mai râdeţi de mine!'. În sfârşit, primeşte, de ruşine, Iar cu o condiţie: Să-şi vâre unul din voi mâna în botul meu, ca zălog (at cdi) că se face totul fără strâmbătate'. Niciunul dintre zei n-a vrut; dar fyr şi-a vârât mâna dreaptă în gura lupului (fyrr enn Tyr Ut framm hoegri wnd şina ok leggr i munn ulfinum). Bineînţeles, lupul nu poate scăpa: cu cât e zbate, cu atât se întăreşte laţul vrăjit. 'Atunci Asii au râs, încheie Snorri, ifară de Tyr, care şi-a pierdut mâna (pâ hlogu allir, nema Tyr, hann let hond ina). Datorită îmbinării dintre laţul vrăjit inventat de Odinn şi chezăşia eroică i mincinoasă dată de Tyr, zeii au scăpat, lupul nu se mai poate mişca până la fârşitul lumii – când, de altfel, îşi va lua revanşa.

Comportarea lui Tyr şi mutilarea care îi urmează sunt legate de funcţiunea eului. Tyr este, într-adevăr, totodată zeul bătăliei (Tacit îl traduce prin 'Marte', lături de 'Mercur'-Odinn şi de, Hercule'-i)6rr) şi, în timp de pace, preşedinele Ping-ului, adică al poporului adunat pentru judecată şi decizie. Jan de rries a arătat cum se conciliază la germani aceste două domenii, războiul şi reptul, care par atât de puţin compatibile':

Astfel, zeul Marte 'Thincsus' a fost [la vechii frizoni] în relaţii strânse cu adunarea poorului, Ding-ul; acelaşi lucru se observă în Danemarca, unde Tislund, în Seeland, era loc de aduare. În general, s-a pus prea mult accent pe caracterul lui de zeu al războiului şi prea puţin pe: mnificaţia lui pentru dreptul germanic. Cele două accepţiuni nu sint contradictorii. Într-adevăr, ătălia nu este numai o învălmăşeală sângeroasă; ea este o hotărâre, luată de ambele părţi şi asijrată de reguli precise de drept. Este de-ajuns să citim, în cărţile istoricilor, cum încă de pe remea vechilor germani aceştia le fixau romanilor timpul şi locul de întâlnire, ca să înţelegem ca a vorba de o acţiune care trebuia îndeplinită conform unei proceduri constante. Expresii ca Schwertng, sau, în veche scandinavă, vapnaddmr, 'judecata spadei, a armelor', nu sunt figuri poetice, ci respund exact vechii practici. Gesturile simbolice legate de luptă sunt dovezi indiscutabile: dnaraţia de război a romanilor cu ajutorul acelei hasta ferrata aut praeusta sanguinea [suliţă insinuată, cu vârful de fier sau ars în foc] poate fi imediat comparată cu ritualul prin care germanii: nord aruncau o lance asupra armatei duşmane; iar lancea aceasta avea aceeaşi semnificaţie enţială cu cea a lăncii înfipte în centrul locului de adunare: zeul Tyr al scandinavilor, cum a notat ai demult Jakob Grimm, purta, e drept, o lance, dar aceasta nu era atât o armă, cât semnul auto-

8 Cel mai recent, Mit şi epopee, I, p. 302 – 304.

10 Altgemianische Religionsgeschichte*, 1957, II, p; 13-14, § 350.

Rităţii sa'e juridice (cf. Hugo Meyer, Heerfahne tind Rolandsbild ', Nachr d. Gcselhchafl f. Wi ph-' – l*istklasse, Gottingen, 1930, p. 460 şi urm.). Din acest ansamblu de fapte reiese că, toate privinţele, denumirea de Marte Thincsus este foarte potrivită pentru acest zeu al dreptului' Se poate adăuga, complementar, că dacă, în societăţile războinice, războ este lin Ping sângeros, Ping-ul din timp de pace evocă şi el un război. Mi lucrare consacrată de Tacit germanilor continentali păstrează imaginea ace' adunări: Când vrea mulţimea, ţin adunare, înarmaţi (11, 3). Dacă nu sunt de acord cu o părere resping cu murmure dezaprobatoare; dacă o acceptă, îşi lovesc frameele*: felul cel mai preţuit a. şi arăta acceptarea este aplaudarea cu armele (11, 6). Nu discută nici o chestiune publică privată decât sub arme (13, 1).

După zece secole, Islanda, atât de expertă în materie de legi şi atât amatoare de proceduri, oferă acelaşi spectacol. Desigur, Ping-ul este un] sfânt, în care trebuie să domnească pacea. Dar cei care iau parte la el s: înarmaţi, iar asentimentul şi-l dau ridicând sabia sau barda, sau lovindu scutul cu sabia. Pe de altă parte, procesele sunt adevărate mici războaie, înt ceri de prestigiu şi de forţă materială între familii sau coaliţii de familii, adesea continuă, în ciuda teoriei, cu adevărate bătălii. Chiar şi dreptul este repertoriu de forme şi formule pe care cei iscusiţi sunt în stare să le foloseas în sensul invers menirii lor. Pe scurt, islandezii, jurişti înnăscuţi, stăpânc ştiinţa pe care o aveau şi feţialii, acei preoţi romani însărcinaţi să dea războ: lui pornit de Roma calitatea de iustum [drept], cum recunoaşte şi Cicero întrfragment al lucrării sale Despre stat (3, 13, fragm. 9) pe care polemica creşti s-a complăcut să-l citeze (Dactanţiu, Institutiones diuinae, 6, 9): 'Chiar popoi roman ne arată câtă deosebire este între dreptate şi interes: şi-a câştig dominarea universului declarându-şi războaiele prin feţiali, acoperindu-şi vio rile dreptului cu formalităţi care le legitimau (legitime iniurias faciendo), adi neîncetând să râvnească şi să fure bunul altuia'.

Dreptul acesta războinic, viclean, îl patronează Tyr; cu o asemenea pi cedură frauduloasă dar legală intervine el, singurul dintre zei şi reuşeşte, aventura în care îşi pierde braţul: şi-l pune zălog, ca puiul de lup să crea o declaraţie falsă pe care altfel n-ar crede-o şi pe care trebuie s-o creadă pent salvarea societăţii zeieşti; şi-l riscă în mod conştient, ştiind că îl va piere aşa încât angajarea lui în sprijinul unei afirmaţii mincinoase este un sacrific^ în sfârşit, ceea ce pierde este braţul drept, cel care, în practică, garantează ur din marile argumente ale dreptului, jurământul, ceea ce face ca pierderea poată fi înscrisă între 'mutilările care, în mod paradoxal, califică', mutili prin care o divinitate este lipsită, sau se lipseşte, de organul în mod fin necesar îndeplinirii funcţiunii pe care o patronează.

Analogia cu Scaevola este deci şi una de fond şi una de formă; şi Muci A. „. * (A.

Îşi sacrifică, voit, mâna dreaptă, apoi îşi comentează gestul, astfel incit reg duşman care este gata să nimicească Roma să creadă, în faţa unei asemen mostre de eroism, o afirmaţie falsă pe care altminteri n-ar crede-o şi pe ca trebuie s-o creadă pentru salvarea societăţii romane.

5. CHIORUL.

Cazul lui 6dinn şi Cocles este diferit. Odinn este chior, dar în condi şi cu urmări care nu există la omologul său roman. El a renunţat, e drept, unul dintre ochii săi carnali şi l-a depus în izvorul Mimir, dar a făcut-o ca

* = Suliţele.

: apete în schimb vederea celor nevăzute, ca să devină vizionar şi să dobânlească, astfel, toată ştiinţa: mutilarea aceasta, voită, este fundamentul excelenei sale întru magie. În schimb, ea nu este făcută să inspire spaima, nici să-l nobilizeze pe adversar. Desigur, acest al doilea privilegiu îi este caracteristic i lui Odinn: judecind după numele uneia dintre Walkiriile sale, el are darul de erfjoturr, de 'legare a oastei', legare nevăzută care încremeneşte pe duşman 1 bătălie11 şi totodată darul de a zădărnici armele duşmanului – ceea ce este jarte aproape de cele două,. Feluri de a acţiona' care îl fac miraculos pe Hoitius Cocles. Dar acestea nu sunt urmările mutilării lui, ale privirii care ţâşeşte din ochiul lui unic. În Hâvamâle (strofa 150), zeul însuşi declară că aate opri săgeţile din zbor cu o simplă privire, dar şi alte personaje, în posesia nbilor lor ochi, au această putere: berserkir-ii, sălbaticii războinici ai lui Odinn tsuşi, sunt în stare să tocească la distanţă sabia duşmanului, înainte sau în mpul luptei, iar mai multe saga şi Saxo Grammaticus, afirmă acelaşi lucru sspre mai mulţi vikingi12.

Or şi în cazul lui Odinn, ca şi în cel al lui Tyr, mutilarea corespunde) tei definitorii a zeului: el este magicianul prin excelenţă, toate puterile lui; curgând direct sau indirect din aceasta. Pierderea unui ochi este într-adevăr 'mutilare care, în mod paradoxal, califică', o mutilare în acelaşi sens ca,: pildă, cea, mai completă, a unor mari ghicitori orbi din povestirile greceşti. li acesta este cazul apărătorului chior al podului de peste Tibru.

Ajunge oare divergenţa aceasta ca să ne îndemne să nu facem apropierea tre Odinn şi Cocles? Nu cred. Mai întâi, se poate uşor înţelege faptul că, din mga serie de puteri magice pe care credinţa populară le atribuie, orişiunde, jsenţei sau pierderii unui ochi13, scandinavii şi romanii au păstrat două orienri diferite ca să caracterizeze figuri, una divină, alta umană, derivate dintr-un

? Hior' preistoric care le sintetiza. Dar mai ales, să o mai spunem o dată, i doi Chiori nu sunt izolaţi; ei alcătuiesc câte un diptic cu doi Ciungi a căror ncordanţă de formă şi de sens este pe deplin satisfăcătoare – şi acest ptic se impune atât de puţin 'spiritului omenesc', încât nu se mai găseşte altă parte, nici măcar între indo-europeni. Mitologia irlandeză şi cea iraană au regi, zei sau eroi (Nuadu cu mina de argint, Yim cu braţ uscat), ire îşi pierd sau îşi jertfesc braţul drept în condiţii care amintesc de Tyr şi Scaevola, dar nu îi aşază în diptic cu regii cu un singur ochi14. Or, în andinavia, această asociere are un înţeles adânc: Odinn şi Tyr sunt, cu evo-

; îi proprii lumii germanice, urmaşii celor doi zei supremi ai indo-europenilor, igicianul şi juristul, din care indienii au făcut cuplul strâns unit al celor doi iri Ăditya, totodată opuşi şi complementari, Varuna şi Mitra. Paralelismul itil arilor lor, în Scandinavia, nu face aşadar decât să sublinieze o solidarite, o articulare mai generale.

I/a Roma, unde povestirile se pretind istorie, unde cele două personaje, r umane, nu prezintă nici un caracter funcţional, este remarcabil că, în ră de mutilările şi de aventurile lor şi alte trăsături contribuie la aşezarea în diptic. Amândoi, după ce au primit răsplăţi excepţionale, dispar din

11 II. Gering, Kcmmentar zu den hiedern der Edda, I, 1927, p. 20-î.

12 Exemple şi referinţe în cea de a doua carte a Iu Seligman (vezi nota următoare), p. 377- şi n. 34 (p. 398).

13 Cititorul se va adresa marilor repertorii ale lui S. Seligman, Der bose Blick und Verwandtes, 1. 1910 şi Die Zauberkraft des Auges und das Berufen, ein Kapitel aus der Geschichte des Aberbens, 1922 (index, s.u. 'Einăugigkeit', Zusammengewachsene Augenbrauen' [Ochiul unic, ncenele îmbinate],

14 Diferitele încercări pe care le-am făcut, pentru mitologia irlandeză, în cele două ediţii (1940,) ale cărţii mele Mitra-Varima (cap. IX, VII) nu sunt izbutite.

Gcenă în urma unicei isprăvi care l-a făcut pe unul, pe chior, şchiop în extremi (după o variantă), iar pe celălalt, ciung. Amândoi sunt de acelaşi nivel: acţic pează în afara disciplinei militare obişnuite, prin acte voite pe care nu le-a fi putut prevedea nici un Regulament; acţionează singuri, Mucius, de la bu început, Horatius (conform lui Dionis din Halicarnas), după ce i-a îndepărta pe cei doi iuniores [tineri] care voiau să-l ajute. Omologia celor două semna mente creează o solidaritate care, deşi nu mai are temei ideologic, există î mod obiectiv şi este egală cu cea, teologică, dintre Odinn şi Tyr, dintre Varun şi Mitra.


Yüklə 5,39 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   122   123   124   125   126   127   128   129   ...   138




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin