Georges Dumezil

6. Mâna Învăluită şi ochiul estompat De altfel, să fie oare adevărat că acest cuplu roman nu are temei ideok gic? Nu este oare legitim să ne gândim că a fost şi el o expresie a mar bipartiţii a 'primei funcţiuni' în magie şi în drept, sau, în termeni latini, ceea ce este, la începutul 'istoriei', domeniul lui Romulus şi cel al lui Num; ocrotiţi, unul de Iuppiter, celălalt de Fides?

Gestul lui Scaevola a fost încă de mult apropiat de singurul ritual cuno cut din cultul zeiţei Fides. În 1909, W. F. Otto, redactând articolul 'Fides din Real-Encyclopădie (VI, 1909, col. 2283), n-a uitat, în urma altora, să evoce şi el pe Ciung.

Mai mulţi savanţi au notat că povestea lui Mucius Scaevola trebuie să aibă o legătură cultul zeiţei Fides şi în special cu obiceiul, specific acestui cult, de a învălui mâna dreaptă [a o cianţilor]. Pe de altă parte, Ettore Pais a reamintit că templul lui Dius Fidius*, sigur înrudit Fides, se afla pe collis Mucialis [dealul Mucii-lor], al cărui nume ne duce cu gândul la ginta Muc şi a tras concluzia că mitul mâinii drepte arse sa născut dintr-o adevărată ordalie. După Salom Reinach (, Le voile de l'oblation', Cultes, mythes et religions, I, 1905, p. 308; de fapt, studiul a f scris în 1897), învelirea mâinii drepte în cultul zeiţei Fides ar fi o jertfă simbolică a acestei mî: făcuta zeiţei, iar povestea lui Scaevola ar aminti de timpul şi de cazul concret în care jertfa se n practica. Această ultimă interpretare mi se pare inadmisibilă, dar nu mă pot resemna să despi povestea lui Mucius arzându-şi mâna dreaptă de obiceiul de a-şi înveli mâna dreaptă în cultul zei Fides.

După un sfert de veac, F. Miinzer (Real-Encyclopădie, XVI, 1933, ce 417, s.u. P. Mucius Cordus15 Scaevola, cel de al zecelea Mucius) a emis părer că, 'din patriotism, în deplină conştientă a actului său, Mucius făcea i jurământ strâmb şi primea de bună voie pedeapsa cuvenită' şi că 'ceea i putea fi astfel lăudat ca un act de abnegaţie eroică a încetat apoi să fie ci motivat sau chiar n-a mai fost deloc motivat atunci când nu s-a mai put' admite perfidia şi jurământul strâmb'.

Cred că relaţia dintre legendă şi rit este reală, dar mai simplă. In r cei trei flamini majori sacrifică împreună – şi aceasta este singura ocazie câi oficiază laolaltă – zeiţei Fides şi o fac fără îndoială pentru a asigura bm înţelegere, colaborarea celor trei funcţiuni pe care le reprezentau şi armon

* Zeul Bunei-credinţe.

15 Nu cred că ne putem sluji de cognomen-ul [porecla] acestui prea evident legendar Muc pentru a data cuvântul cordus, 'născut după o sarcină anormal de îndelungată, în ciuda opn fci J. Andre, 'Sur la datation des mots latins par Ies cognomina', Collection Latomus, 101 = (Ho tnages î Marcel Renard, I), 1969, p. 22: 'Este unul dintre cuvintele cel mai demult, atestate, vreme ce apare încă din 507 î.e.n. la C. Mucius Cordus Scaevola'. S-a emis părerea că acest 'Cdus' putea fi o deformare a lui 'Codrus', K6Spoţ: manuscrisele lui Dionis din Halicarnas, în 25, 4, scriu x58poţ şi s-a remarcat că, the entry în disguise into the ennemy's câmp is reminisci of the legend of Codrus, king of Athens' [intrarea lui, deghizat, în tabăra duşmană, aminteşte legenda lui Codrus, regele Atenei]. R. M. Ogilvie, A Commentary on Livy, Books I -V, 1965, 262).

Organismului social întemeiat pe aceste trei funcţiuni16. Deci, nu era oare această acoperire a mâinii drepte o anulare simbolică a organului care, în practică era indispensabil principalelor acte de bună-credinţă (fides), pentru a miraa astfel, în loc de a o îndeplini efectiv, o, mutilare care, paradoxal, califică' de tipul celor exemplificate de mitologia scandinavă? În orice caz, trebuie să fi existat câudva o poveste explicativă care a dispărut în naufragiul mitologiei Nu va fi inspirat tocmai această poveste, înainte de a dispărea, aventura luj Scaevola? Golită de teologia şi de mitologia legate de fides, ea nu ar păstra limpede decât patetismul, dar, în spatele lui Scaevola, am putea ghici, romană sau preromană, o figură divină care îşi întemeia odată pentru totdeauna competenţa întru jurăminte printr-un act care, în mod paradoxal, îi anula tocmai suportul ritual. Sau şi mai simplu, Dius Fidius, care, ca toţi zeii, este necorupt de mitologie şi chiar de reprezentări şi-ar fi trecut din vremuri imemoriale simbolismul carnal asupra unui erou, cum de pildă şi Marte a trecut asupra lui Tullus Hostilius o mitologie asemănătoare cu cea a omologului său vedic, Indra17? Tot ce am spus până aici nu este şi nu poate fi, decât ipoteză, sa u simplă visare. Dar, orice explicaţie am da, rămâne probabilă existenţa unei relaţii între braţul drept sacrificat, în legendă, pentru a întări o afirmaţie şi mâna dreaptă învăluită a flaminilor în cultul zeiţei Fides.

Nici un ritual cunoscut nu se oferă să facă acelaşi serviciu lui Horatius Cocles. Este oare lucrul acesta surprinzător? Dacă va fi existat un asemenea rit, se poate uşor înţelege că a dispărut curând: chiar şi turnată în tipare naţionale, isprava lui Cocles implică un fel de acţiune aproape magic, pe care religia romană nu-l putea uşor primi sau păstra în repertoriul ei. Dacă pierderea fizică ar fi avut ca urmare, precum la scandinavul Odinn, dobândirea vederii supraomeneşti, cunoaşterea celor nevăzute, am putea la rigoare să ne aşteptăm să întâlnim vreo paralelă a ei, de exemplu, în vreun articol din statutul augurilor. Dar, cum am constatat, tara lui Cocles e orientată în altă direcţie: ea contribuie la înfăţişarea înspăimântătoare, la monstruozitatea personajului şi la capacitatea lui de a-l ţine pe duşman la distanţă. Or, nici religia publică a Romei, nici religia familială curentă n-ar putea reprezenta sau solicita într-un cult o asemenea putere, cita vreme ele n-o admit nici măcar la zei,: ăci, dacă zeii romani săvârşesc multe minuni, o fac – precum Iuppiter Stator, Drovocându-le sabinilor o spaimă bruscă şi redându-le curaj oamenilor lui Rorauus18 – printr-un act de voinţă, printr-o intervenţie secretă, la rigoare chiar jrintr-o minune, dar nu folosind organele trupeşti alterate. Aşadar, numai la livelul cel mai de jos, în practica individuală, nu oficială, în care magia – o: tim din diverse surse – îşi redobândea obişnuitele avantaje19, vom putea pera să observăm ceea ce zeii şi ritualul public nu ne pot oferi. Speranţa; adarnică?

Probabil, am fi răspuns acum trei ani. Dar în 1969, în primul dintre cele rei volume de Omagii oferite lui Marcel Renard25, Jacques Heurgon a deschis i elegantă posibilitate într-un articol intitulat 'Vrăjile unui avocat din vremea

16 RRA, p. 150-152, 170.

17 Acesta este subiectul primei părţi a lucrării mele Heur el malheur du guerrier, 1969. P' 1-50.

18 RRA, p. 50-87.

19 Folosesc 'magie' în sensul restrâns al cuvântului, nu cu amploarea pe care o are în importanâl studiu al lui R. Schilling, 'Religion et magie î Rome', Annuaire de l'ÂLcole Pratique des Hat*' s letudes, V-e section, 75, 1967-1968, p. 32-55.

20 Collection Latomus, voi. 101, p. 443-448. Vezi şi G. Capdeville, 'Le centurion borgne et soldat manehot', Melanges de l'EFrancaise de Rome, 84, 1972, 1, p. 601 – 621.

Lui Traian'. Avocatul despre cate este vorba, M. Aquilius Regulus, mort î 105 e.n., se comportase în timpul lui Nero, apoi în cel al lui Domiţian, ca v dezgustător delator. Cât despre valoarea lui profesională, Pliniu cel Tână căruia îi datorăm cunoaşterea lui (6, 2), spune că nu era lipsit de daruri orati jice, dar că avea inuentio* [invenţiuneaj şi memoria* [memorarea] slabe şi (putea fi cu uşurinţă descumpănit când pleda. Pliniu adaugă că era superstiţii şi clientul obişnuit al haruspicilor. Înainte de a pleda îşi lua o ciudată precai ţie: îşi înconjura cu fard fie ochiul drept, fie pe cel sting, după cum pleda pentru reclamant 3 pentru pârât şi îşi punea un mic plasture alb pe o sprinceană sau pe cealaltă21.

Altfel spus, îşi punea în relief un ochi şi şi-l estompa pe celălalt: pe c putea, se prefăcea că n-are decât unul. J. Heurgon a interpretat practica 1 Regulus prin 'deochi' şi, într-adevăr, fără acest artificiu precis care nu pa semnalat altundeva, cele mai diverse popoare împărtăşesc credinţa că chioi din naştere sau din accident deoache. Totuşi, nu cred că aici'acesta est exact, cazul. Desigur, în afara tribunalului, înainte de proces, inculpatul, reci mântui şi sfătuitorii fiecăruia dintre ei aveau libertatea, ca orice roman, de încerca să dăuneze prin vrăji părţii adverse22. Dar cum să credem că, în timp procesului, în prezenţa judecătorilor, una dintre persoanele implicate ar put îndrăzni şi ar avea libertatea să practice o vrajă răuvoitoare atât de vizibil afişându-şi pe obraz intenţia de a dăuna adversarilor săi şi tehnica pe ca avea să o folosească? J. Heurgon să află pe un teren mai favorabil când compară pe jalnicul Regulus cu Horatius Cocles, circumferens truces minacit oculos [rotind ameninţător privirile înspăimântătoare] ale ochiului său, un într-adevăr sau numai în aparenţă şi ţinându-şi astfel duşmanul la distanţă făr totuşi, a-l deochea.

Ca să-l înţelegem [=vicleşugul lui Regulus], nu este nevoie să ne referim la Ciclopi, ci doar Horatius Cocles, pe care Titus Livius ni-l arată fulgerându-i cu privirile pe etruscii lui Porsem când apără singur împotriva lor podul Sublicius [.]. Or, se ştie prea bine că porecla Cocles este altceva decât o transcriere etruscă a grecescului y. uxxwi^. Porecla, spune Plutarh şi-o datţ faptului că avea 'şaua nasului aşa de turtită şi de adâncită, încât ochii nu-i erau despărţiţi de nim iar sprâncenele îi erau îmbinate'. În fapt, Horatius Cocles era chior, iar G. Dumezil, în MitraA runa, i-a descoperit omologul în zeul 03inn al legendelor scandinave, aşa cum l-a descoperit şi cel al lui Mucius Scaevola în zeul ciung Tyr.

* Este vorba despre primul şi despre penultimul dintre cele cinci officia oratoris [îndatoi ale oratorului], faze de pregătire a discursului judiciar. Inuentio desemnează adunarea materialu pledoariei; acesta va fi apoi orânduit după necesităţile cauzei (dispositio), expresia lui va fi stl zată (elocutio), iar apoi memorată (memoria). În sfârşit, discursul va fi rostit (pronuntiatio).

21 Este vorba, evident, de sprinceana ochiului care nu este 'scos în relief' cu ajutorul fardu {Heurgon, art. cât., nota precedentă, p. 446). Sunt numeroase exemplele de efecte opuse obţinute acelaşi gest făcut, sau cu acelaşi obiect luat (etc.) pe dreapta sau pe stânga. Asclepios îşi vindi pacienţii cu sânge luat din partea dreaptă a capului Gorgonei şi îi ucidea cu acelaşi sânge, luat partea stingă (ps.

— Apollodor, Biblioteca, 3, 10, 3); laba din dreapta a unei hiene, ţinută deasu] unei femei care naşte, o ajută, pe când laba din stânga are efect mortal (Pliniu, Istoria Naturi 28, 103; cf. 29, 116, umerii şi labele de cameleon etc); într-o pov. Este persană, un băţ apucat, mina dreaptă şi îndreptat spre fiinţe plăsmuite cu vrăji le învie, dar, apucat cu mâna stingă întoarce în neant (Mit şi epopee, I, p. 380); în Imitatio Christi, 3, 28, 1, Hristos dă drept pi pe 'fiii Domnului care, înălţându-se deasupra celor ale clipei, işi ridică ochii la cele veşnice; ci privind doar cu ochiul stâng pe cele trecătoare, îşi aţintesc ochiul drept spre cele cereşti.'

22 Un bun exemplu în Heurgon, p. 448: 'ântr-o zi, când se pleda într-un proces foarte portant pentru o anumită Titinia, Curio, când i-a venit rândul să vorbească în replică, împoti ei, a uitat tot ce avea de spus: de vină erau v. răjile Titiniei (Cicero, Brutus, 1X1) '; cf. viclen politice: Pliniu, Istorig. Naturală, 28, 147, spune că tribunul poporului Drusus a băut odată sî de ţap, băutură care te face palid, ca să se creadă că adversarul său, Q. Caepio, încercase i otrăvească.:

— * t^jjuucau, în miruntârile oratorice, lipsa lui de invenţiune şi de memorare, acest Cocles de tribunal încerca desigur să se facă 'ânspăimântător', îngrozitor, ca să se apere de un adversar mai dotat decât el şi ca să-l ţină, moralmente, la distanţă.

Astfel, în lipsa unui rit în marea religie, Roma, Roma Imperiului Timpuriu, prezintă poate un procedeu magic în relaţie cu figura şi comportarea lui Cocles. Suntem liberi să presupunem că, în timpurile foarte vechi, cmd religia comporta sau tolera mai multă magie, existau rituri publice şi private orientate în acelaşi sens şi având acelaşi scop ca precauţia lui Regulus. O întâmplare fericită, fraza lui Pliniu, ne oferă unica mărturie despre fardul şi plasturele contemporanului lui Nero, Domiţian şi Traian; dar, chiar izolată, târzie şi degradată, nu explică ea oare ceea ce are monstruos partea de sus a obrazului primului salvator al Romei republicane? Dacă am accepta aceste consideraţii, cuplul lui Cocles şi Scaevola, cu alte cuvinte, al lui Odinn şi Tyr şi-ar distribui exact cei doi termeni pe versantele opuse şi complementare ale primei funcţiuni, cel magic şi cel juridic.

7. PRIMA ŞI A DOUA FUNCŢIUNE.

Dacă cei doi mutilaţi se leagă astfel de funcţiunea întâi, cea care cuprinde, între alte materii, sacralitatea şi puterea, locul lor în,. Echipa' marilor romani

; are îi tin piept lui Porsenna este ciudat. Ei scapă Roma, dar, pe de o parte, iu amestecă religia în această salvare, pe de alta, nu participă la puterea sublică, la ceea ce pe atunci tocmai a înlocuit regalitatea. După Plutarh (Publiola, 16, 5-7), Horatius nu se manifestă decât după ce consulii, Publicola şi

^ucretius, răniţi, au fost siliţi să părăsească bătălia: ca şi când intrarea lui în icenă ar fi avut nevoie de o eclipsare a puterii oficiale; iar conform lui Titus vivius (2, 12, 3-5), Mucius nu-şi execută planul decât după ce a primit aproarea senatului. Pe scurt, aceşti doi corespondenţi ai celor doi mari zei gemanici nu mai au caracter suveran. Ţin ei oare, din această pricină, de funciunea războinică mai mult decât celelalte persoane angajate în acest război, tidiferent de funcţie, de nivelul propriu fiecăruia? De bună seamă că nu, în ensul că cel puţin acţiunea lui Scaevola n-are în ea nimic războinic şi că nici nul, nici celălalt nu este reprezentantul tipic al armatei; nici măcar rangul u li se cunoaşte exact şi nici nu par a avea grad prea înalt; Titus Divius, înd îl prezintă pe Horatius, nu spune decât unus uir [un singur bărbat] (2,

0, 1), iar despre Mucius, doar adulescens nobilis [un tânăr nobil] (2, 12, 2).

Mbii sunt greu de plasat atât în exercitus [armată], cât şi în respublica [stat].

Poate că acest cuplu şi-ar găsi un loc mai precis dacă am privi în ansamblu

; ea ce numeam adineauri 'echipa' romanilor menţionaţi de la un capăt la tnal povestirii şi dacă am da atenţie intenţiilor de organizare care le-au

; terminat alăturarea.

Una dintre aceste intenţii dominante imediat perceptibile contribuie într-a-

? Văr la lămurirea dezrădăcinării funcţionale, conceptuale, a grupului de estroaţi. Predecesorii analiştilor au vrut, desigur, mai mult decât orice, să descrie această primă luptă a republicii jocul exemplar şi idilic chiar şi la necaz proaspetei libertăţi republicane [libertas]. În consecinţă, funcţiunea suverană personajele care o întrupează sunt totodată exaltate şi umilite: consulii runcesc, dar prin delegaţie; stăpâni, în ultimă instanţă, sunt senatul şi P°. ~ irul; magistraţii nu mai sunt – de pe acuma!

— Decât anuali, aleşi, controlaţi, r cel mai prestigios dintre ei primeşte o poreclă, Publicola, pe care, exagerând arte puţin, am putea-o traduce prin 'Slujitorul poporului', sau, dacă vrem să fim răi, prin 'Cel ce face curte poporului'. Şi-a justificat porecla, între fapte de supunere23, cerând să se plece fasciile consulare înaintea popo: adunat, uocato aci consilium populo submissis fascibus în contioncm asce iar mulţimea a apreciat spectacolul acesta care exprima noul postulat: M tatea şi puterea poporului sunt mai mari decât cele ale consulului', populi q consulis maiestatem uimque maiorem esse (2, 7, 7). Desigur, în religia de Iuppiter ocupă şi stăpâneşte în continuare funcţiunea, legitimează actele tu fraţilor, dar, cum am constatat, nu intervine şi, rămânând rex [rege] pe rui regnum-văui [regalităţii], pare a avea nevoie de un timp ca să se adaptez incomoda situaţie în care l-a pus degradarea omologului său uman. Din pers tiva aceasta capătă sens un episod altminteri greu de explicat. Divinit numită mai târziu Fortuna sau Geniul Oraşului, ajutată de răutatea oamen a făcut ca nu lui Publicola, pe atunci consul şi, pentru mai mulţi ani, c: politic cel mai important al Romei, ci altuia, celui de al doilea consul, p; cian onorabil dar fără viitor, să-i revină consacrarea templului lui lupt cel Foarte Bun şi Foarte Mare pe care republica tocmai îl moştenise d regii etrusci şi pe care aceştia nu-l gândiseră, sigur, ca prezidând o socie liberă: orice contactus, orice contagiune religioasă, magico-religioasă, cu o fo de putere abolită la oameni dar menţinută de nevoie la zei i-a fost a; evitată omului care avea să fie sufletul, principiul organizator al noii vieţ Deci, dacă aceste două poveşti îngemănate, derivate sau copiate d vechi rituri, exprimând două aspecte şi două simboluri deosebit de arhaice Suveranităţii au fost folosite în construirea acestui fragment de istorie, ele puteau decât să-şi rupă legăturile cu această suveranitate, fără însă a se] pe un alt nivel: siliţi să dea numai exemple de devotament patriotic, Ciclc şi Stângaciul nu mai pot fi clasaţi conform celor trei funcţiuni.

Aceeaşi intenţie explică, de altfel şi alt aspect al noii Suveranităţi. Prec a fost pusă sub semnul lui Marte insurecţia aristocraţiei, condusă, după legen de tribunus Celerum [tribunul celor iuţi] Brutus, tot aşa şi forma pe car îmbracă apoi suveranitatea este impregnată de spirit militar. Consulii s totodată comandanţii absoluţi ai poporului înarmat şi deţinătorii puterii înc dinţate lor şi controlate, de poporul elector. În ansamblul epic de care: ocupăm, consulii succesivi şi mai ales, pentru scurtă vreme, cel mai energ Brutus şi, pentru lungă vreme, cel mai inteligent, Publicola, sunt cei c; reprezintă totodată funcţiunea militară în plină ascensiune şi funcţiunea su| rană în plină mutaţie: Brutus întemeiază republica şi o clădeşte în durere, a] îşi grăbeşte moartea pe câmpul de luptă în cel mai neînduplecat duel imagii bil, într-o luptă corp la corp cu unul dintre fiii lui Tarquinius24; Publici umanizează, face mai 'populară' republica şi, la urmă, încheie pacea, dar n întâi, asociat cu colegii lui anuali, a dirijat operaţiunile militare25.

8. DOUĂ PERSONAJE CAHE APROVIZIONEAZĂ ItOMA.

Aceste observaţii nu reflectă un fapt pe care l-am amintit la început: conştiinţa istoricilor, de Cocles şi de Scaevola, mai puţin strâns dar mai putern este legat un al treilea salvator al Romei, femeia, Clelia. Oare fără puter destinului, se poate întreba Manlius [Astronomica, 4, 30-33),

* Toate faptele atribuite lui Publicola de Titus Livius, de la 2, 7, 5 până la 2, 8, 5, au ace] sens.

24 Titus Urina, 2, 6, 6-9; Plutarh, Publicola, 9, 3-4.

86 Ia Plutarh, Viaţa lui Publicola se termină (22-23) cu o strălucită campanie împotriva tonilor.

— Mit şi epopee uolneribus ulcior repelisset MuciuS urbem? Solus et oppositis clausisset Horatius armii pontem urbemque simul? Rupisset foedera uirgo?

[stingând. Cu rănile lui, focul războiului, S-ar fi putut Mucius reîntoarce biruitor în oraş? Singur, împotrivindu-se cu armele lui, ar fi putut Oare Horatius să închidă şi podul şi cetatea? 0 Ar fi putut fata rupe învoiala?] Iar cele trei nume se cheamă unul pe altul nu numai la Florus, ci şi la renal: cu ele se încheie satira despre adevărata nobleţe [8]: cum Coclite Mucius et quae imperii fines Tiberinum uirgo natauit [Mucius şi Cocles şi fata care a trecut înot graniţa ţării, Tibrul].

Se întâmplă chiar – de pildă în Punicele lui Silius Italicus, 10, 479- 500 – ca numai Clelia şi Cocles, fără Mucius, să rezume eroismul acelor ipuri. Nu sunt ei de altfel, amândoi şi numai ei, răsplătiţi cu rara cinste a; i statui26?

Deci nu încape îndoială că Clelia trebuie integrată în explicaţie. Dar cum? Punctul în care am ajuns, nu mai putem lucra decât cu ipoteze, joc pericudacă uităm că este vorba de ipoteze, în cel mai bun caz de verosimilităţi, inofensiv şi adesea util, dacă măsurăm în orice clipă cât suntem de departe date şi, deci, de o demonstraţie. În 1948, într-o carte astăzi perimată, al ei principal serviciu a fost să facă cunoscută celor care nu citesc suedeza coperirea capitală, publicată cu un an înainte de Stig Wikander, despre mdul mitic al Mahăbhăratei', am avansat o propunere îndrăzneaţă pe care pot decât să o repet, cu câteva modificări şi adăugiri27. Această propunere – cred că nu este rău aşa – o depăşeşte pe Clelia şi ia în considerare toate sonajele romane şi ansamblul episoadelor războiului cu Porsenna, adică nu mai consulii, cu aventurile lor – consulul 'Brută' şi Slujitorul poporu-

— Ciclopul, Stângaciul şi Fecioara, ci şi alte două personaje de rang infer, subordonate, acţionând mereu împreună, Sp. Darcius şi T. Herminius28.

Acest ultim cuplu, după Dionis din Halicarnas (5, 23-24), a apărut întâi, rte scurt timp, alături de Cocles, dar cei doi s-au retras exact înaintea isivii acestuia şi, chiar la Dionis29, propria lor ispravă se plasează mai târziu, timpul asediului, între cele ale lui Cocles şi Scaevola şi, bineînţeles, ca toţi Hanii acestui episod, se luptă şi ei. Dar lupta lor are un scop mai aparte.

Cocles, desigur, a împiedicat cucerirea prin asalt a Romei. Dar Roma este pmetată. Porsenna a instituit pe Tibru un blocaj de nave şi între timp stieşte ogoarele. Nevoia cea mai arzătoare este deci hrana. Aici poveştile t divergente, dar toate se acordă în a-i aşeza la loc de cinste pe Larcius

28 Liber de uiris illustribus vorbeşte de statui înălţate lui Cocles (11, 2), lui Scaevola (12, 7), ileliei (13, 4). Desigur, nu are importanţă aici ce statui arhaice au putut fi interpretate astfel.

87 Primul capitol al primei părţi din Jupiter Marş Quirinus, IV, 1948, a fost înlocuit cu un col din Bulletin de l Academie royale de Belgique, Classe des Lettres, seria a 5-a, 47, 1961, P; – 298 (cf. Mit şi epopee, I, p. 29 – 36); cap. următoare, II şi III, au fost înlocuite cu toată na parte a voi. I din Mit-şi epopee; în partea a doua, primele două capitole sunt perimate, iar pre al treilea, vezi, mai sus, p. 910, n. 18.

28 Despre sonoritatea etruscă a acestor nume şi consecinţele pe care au vrut unii să le deducă ea, vezi rezervele lui A. Momigliano, Terzo contributo alia storia degli studi classici, 1966, p- 667-

29 în ciuda opiniei lui R. M. Ogilvie, A Commentary on Livy, Books I-V, 1965, p. 261: Ies ' ocupă cap. 23 -24, Larcius şi Herminius, cap. 26, iar Scaevola, cap. 27-31. ' şi pe Herminius, împreună, cum se aflau, dacă este să-l credem pe Did încă din vremea ambiţioasei lor dorinţe de a-l ajuta pe Horatius Cocles După Titus Livius (2, 11), ţăranii din jur care s-au refugiat în oraş, vite cu tot, nu-şi pot muia turmele la păşunat în afara porţilor. Dar cons şi comandantul suprem, Publicola, aşteaptă doar prilejul să le dea o le aspră duşmanilor care tâlhăresc. Nădăjduind să-i aţâţe, porunceşte să se put ordinul ca toată lumea să iasă a doua zi pe poarta Esquilină, cea mai îndei tată de tabăra etruscă, ca să ducă la păşunat toate cornutele aflătoan Roma: e sigur că transfugii vor da de ştire cui trebuie. Aşa se şi întâm iar duşmanii, sperând să pună mâna pe toată carnea pe picioare existe; trec Tibrul în număr mai mare decât de obicei. Publicola are un plan: îl cunde pe Herminius cum modicis cofiiis [cu trupe puţine] la două mile drumul spre Gabii, iar pe Larcius cum expedita iuuentute [cu tineretul 1 înarmat] lângă poarta Collina, cu porunca de a-i lăsa pe duşmani să treacă de a le tăia pe urmă retragerea3'. Consulii, Publicola şi T. Ducretius, ies mod ostentativ, etruscii, cum era de aşteptat, îi atacă, dar cleştele alcă de cele două ambuscade gemene se strânge, iar tâlharii, înconjuraţi din t (părţile, sunt ucişi. Etruscii nu-şi vor mai lua riscul unor incursiuni care coste atâta.

După Dionis din Halicarnas, 5, 26, 431, isprava are tot scop alimen dar nu mai este vorba de vite, ci de hrană, nu de o ambuscadă, ci de convoi fluvial. Toate eforturile consulilor de a dobândi hrană pentru Roma la vecinii ei cei mai apropiaţi, latinii, au dat greş. Dar Darcius şi Hermin trimişi în ţinutul pomptin* să negocieze obţinerea unor alimente, încarcă hrană multe corăbii şi, venind dinspre mare, plutesc în susul râului pe o noa fără lună şi trec fără să-i vadă duşmanii.