Georges Dumezil

4. În gesta lui Coriolan, grupul de războinici al Romei asediate este cariitura unei armate, abia în stare să apere zidurile care, din fericire, nu vor fi tacate; în gesta lui Camillus, Roma mai dispune încă de demnii reprezentanţi i funcţiunii războinice: garnizoana de pe Capitoliul asediat, vitează şi hotărâtă, eşi condamnată de numărul ei restrâns la defensivă – la o defensivă victooasă.

Dar tot atât de clare sunt şi concordanţele: astfel, maiestuoşii consulari. Auguştii preoţi reprezintă două aspecte, politicoşi magico-religios, al primei mcţiuni; importanţa, extrem de mare în gesta lui Coriolan, doar mare în cea a lui Camillus (cf. episodul familiei lui „L,. Albinius şi al vestalelor), a femei şi copiilor ca reprezentanţi ai funcţiunii a treia şi, mai ales, deşi cu valori verse, dubla reprezentare, la Roma şi în afara Romei (Coriolan la Actium, Can ius la Ardea şi la Veii), a celei de a doua.

Acest ultim punct reclamă o remarcă importantă, fiindcă are legătură metoda, cu regulile interpretărilor noastre trifuncţionale. Deşi în tabloul ri boiului galic funcţiunea a doua există, în cea mai mare parte a ei – anui Camillus şi romanii de la Veii – în afara Romei, ceea ce rămâne pe Capito este suficient ca să-i asigure o expresie omogena cu cea a celorlalte două fui ţiuni. Omogenă în două sensuri: pe de o parte, rolurile diferite ale celor t grupuri – tovarăşii lui Manlius, consularii şi preoţii, turba [mulţimea] – re dintr-un plan de ansamblu; pe de altă parte, aceste trei roluri fiind suborc nate unei intenţii unice, supravieţuirea Romei, cele trei grupuri de actori, inc siv cel de pe Capitoliu, sunt de semn identic, pozitiv, devotate patriei 1 Dimpotrivă, în tabloul războiului cu volscii, ceea ce subsistă din funcţiunea doua la Roma, consuli lipsiţi de voinţă, soldaţi demoralizaţi şi îndărătnici, e; practic nul, nu slujeşte patria căreia numai consularii, preoţii şi apoi femeii* se devotează întru totul. Această distribuire de 'semne' pe elementele funcţ nale poate fi exprimată astfel (+ = util; 0 = inutil; – = ostil): Război galic Război voise Fi, /* II [Q

—_^-v Roma în afara Romei:

ÎI 'la~ Roma în afara Romer.

(Camillus) (Coriptan) III + III +

— = = = – = = = = = = =. = = t = = =

= = = = = = =. =: = = = = =

Or, ne ferim, de regulă, să recunoaştem o configuraţie trifuncţională cazurile în care cei trei termeni care ar alcătui-o ar fi eterogeni: de exempl doi termeni divini şi unul uman, doi buni şi unul rău, doi contemporani unul anterior etc. Ca să fie acceptabilă o excepţie la acest punct de vedei este nevoie de o justificare Solidă. Este oare cazul aici? Cred că da8. Parai lismul de ansamblu şi divergenţa semnelor la nivelul al doilea explicitează chi sensul figurii şi al gestei lui Coriolan: exilul lui provoacă o boală a corpul roman. În vreme ce, în culmea disperării galice, Roma rămâne sănătoasă, i; condiţiile de scăpare sunt de la bun început reunite, Roma în faţa volscii suferă de o anomalie care o condamnă la pieire. Dacă până la urmă scap lucrul se explică prin aceea că, fără a redeveni pozitiv, Coriolan încetează bru de a fi negativ, alege calea anulării de sine, a dispariţiei şi tocmai felul aces' original de a salva Roma i-a permis totuşi 'istoriei' să-l numere printre mai oameni cu care patria se poate mândri. Trebuie completat astfel nivelul al de ka al tabloului (săgeata continuă mareând evoluţia eroului):

8 în manuscrisul articolului său (mai sus, p. 884, n. 1) pe care regretatul Gerschel mi nfăţişase în 1953, interpretarea soliilor era făcută exact ca aici. Urmând părerea mea nefondal Ş] nu fără a rezista, el sa resemnat totuşi să aşeze prima ambasadă în cadrul funcţiunii a doi („ed chiar că eu i-am propus redactarea alineatului al treilea de la p. 36 a articolului): I Piteam accepta pe atunci o excepţie la regula omogenităţii. Mă întorc astăzi la analiza acee, ni îi revine întregul merit.

(Camillus) I!

(Conolan)

— R~ o Şi încă nu e tot: ceea ce l-a pus pe Camillus în situaţia de a pregăti, apoi de a îndeplini personal salvarea Romei, este faptul că oamenii de pe Capitoliu l-au numit dictator, de altfel în condiţii extraordinare şi chiar greu de înţeles9 dacă n-ar fi fost dictus dictator [numit dictator] de către ei, Camillus ar fi refulat, din scrupule de cetăţean, să preia comanda 'armatei exterioare' concen-; rate la Veii. Dimpotrivă, ceea ce l-a obligat pe Coriolan, moralmente şi aproape i fizic, să asigure salvarea Romei prin ultimul ordin, de retragere, pe care îl lă armatei volsce, este acţiunea femeilor. Aceste două procese pot fi scrise în elul următor (săgeata punctată marcând influenţa care se exercită asupra erouui şi care îl transformă): (Camillus!

IÂI + II 0 III + ' ir1 (Coriolan)

5. FOMXNA.

Camillus şi Coriolan mai sunt opuşi şi prin relaţiile lor cu zeii.

Camillus este pios, face multe legăminte – Maicii Matuta, Iunonei, lui Apollo; spre sfârşitul vieţii, Concordiei – se adresează zeilor, lui Iuppiter, se teme de veusiiş [justiţia divină] după un succes prea mare etc. Dar am stabilit că relaţia lui cu Mater Matuta este fundamentală, până într-atât încât ea este cea care i-a creat cadrul Vieţii, a inspirat multe din episoadele acesteia şi, fără îndoială, în opoziţie cu Fortuna, i-a orientat caracterul.

Coriolan nu este lipsit de pietate, dar nu-şi pune speranţa în zei. Am remarcat deja faptul că, după nedreapta lui condamnare, nu le încredinţează răzbunarea lui: se va descurca el singur. De-a lungul întregii sale Vieţi, Plutarh aminteşte de o singură rugăciune, fără mare importanţă (9,2): după cucerirea cetăţii Corioli, care este în întregime meritul lui, vrea să ducă voluntari în ajutorul armatei consulului Cominius, care atacă oraşul vecin. Cei mai mulţi se sustrag. Se găsesc totuşi câţiva voluntari, pe care Coriolan îi îndeamnă să se dovedească energici în ciuda oboselii şi 'rugind de nenumărate ori pe zei să facă aşa încât el să nu ajungă după ce s-a dat lupta, ci la timp, ca să poată fi părtaş la sforţarea şi primejdiile concetăţenilor săi'.

Totuşi, o zeiţă conduce, direct, jocul: Fortuna, cu capriciile ei obişnuite, oferindu-i omului cele mai mari şanse şi apoi prăvălindu-l sau lăsându-l sase prăvălească în nenorocire. Prima oară, Coriolanul lui Plutarh este cel care, la

* Felul în care enunţă Titus Livius momentele succesive ale desemnării lui Camillus drept dictator, 5, 46, 10, ridică probleme de nerezolvat.

Jpceputul carierei sale şi de altfel fără a o invoca, o indică, clar, în momentul oportun (8, 5-6). Mai ales datorită lui, romanii i-au bătut pevolsci sub zidun rjle cetăţii Corioli, iar volscii s-au retras către porţile oraşului. În fruntea romanilor, el aleargă în urmărirea lor. Văzându-i pe soldaţii săi şovăind să intre în oraş împreună cu fugarii, le strigă că 'mai degrabă urmăritorilor decât urmăriţilor le este deschis oraşul prin grija Fortunei' (dcvswx&ai fso&v utto t^c, T^yr^ -0lstcoxoucn, jjăâxov yj toi? „psiiyoum). II urmează un mic pâlc de viteji; se năpustesc pe porţi şi, cu o energie mai mult decât omenească, zdrobesc orice rezistenţă.

Simetric, la sfârşitul gestei, Fortuna trece în prim plan – dar altera Fortuna [cealaltă Fortuna]: cea care salvează Roma zdrobindu-l pe erou. E drept că rareori s-a lăsat vreun popor astfel, total, în seama zeiţei acesteia ambigue cum s-a lăsat poporul roman cu acest prilej:

%, a întoarcerea preoţilor, scrie Plutarh (32, 4), s-a hotărât ca cetăţenii, fără să atace, să păzească zidurile oraşului şi să-l respingă pe duşman, dacă acesta s-ar apropia. Speranţa şi-o puneau mai degrabă în timp şi în ciudăţeniile Soartei, căci nu credeau să poată face ceva pentru scăparea lor, iar oraşul întreg era cuprins de agitaţie, de spaimă şi de zvonuri sinistre.

'Ev toî? Oltzo zrfi Tu^? Trapaxoyotţ. [în ciudăţeniile Soartei]. Din întâmplare, romanii au dreptate şi Coriolan o ştie prea bine: când va ceda în sfârşit rugăminţilor mamei lui (36, 5), singurele şi ultimele lui cuvinte vor fi: Ai învins, îi spune el Veturiei, ai dobândrt o victorie plină de noroc pentru patrie, dar pentru mine, fatală (vevixrjxac eâjrev, euTU^rj |iLv tî) rac-pisi vâhyjv, cfioi S'oxe&piov).

Matroanele care au obţinut această victorie sunt tot atât de lucide. Ele creează, din victoria aceasta, 'plină de noroc pentru patrie', un nou cult, cel al Fortunei Mulicbris, 'Fortuna Feminină', la patru mile de Roma, pe via Appia. Într-adevăr, bucuria romanilor este pe măsura spaimei lor. Când îi văd, din înaltul zidurilor, pe volsci strângându-şi efectele, templele se deschid, cetăţenii aduc jertfe. Dar, spune Plutarh (37, 3-5): Bucuria cetăţii s-a oglindit mai cu seamă în semnele de dragoste şi de cinstire date femeilor de senat, de întregul popor şi de cei care spuneau şi gândeau că era limpede că de la ele pornise salvarea oraşului. Senatul a hotărât ca orice ar dori ele spre gloria şi onoarea lor să fie făcut şi îndeplinit de magistraţi. Ele însă au cerut un singur lucru,. Să se întemeieze un templu al Fortunei Feminine; cheltuielile de clădire să le suporte ele, iar cele ale jertfelor şi slujbelor pentru zei să cadă în seama obştei. Senatul le-a lăudat mărinimia, dar a clădit templul şi a ridicat şi o statuie pe cheltuiala publică; totuşi, ele au adunat banii şi au făcut altă statuie care, spun romanii, a rostit următoarele vorbe când a fost aşezată în templu: Femei, m-aţi dedicat printr-o hotărâre plăcstă zeilor (r) EO*IAEI ME 0E2MQI TTNAIKES AEAfiKATE) '10.

Acest mic miracol prin care Fortuna a sugerat autorilor să încheie gesta lui Coriolan este egal cu o iscălitură. Favoarea, apoi părăsirea. Fortuna Feminină anulând Fortuna Bărbaţilor, până şi patimile, bune şi rele, cărora li se lasă Pradăjjeroul, toate acestea vin de la Fortuna şi de altfel nu este oare oraşul A-ntium, în care îşi trăieşte exilul şi pune la cale pieirea Romei, care va fi şi a 'ui, locul preferat al Fortunei – al ambelor Fortune?

Cititorul este rugat să se întoarcă la paralela pe care am stabilit-o, cu ajutorul carierei lui Camillus şi, mult în urma lui, cu ajutorul carierei regelui Ser-

10, Fausta me ittstitutione, mulieres, dedistis'. [M-aţi dedicat printr-o iniţiativă fericită.] Textul „talei al lui Dionis din Halicarnas, 8, 58, 2, este: bolc? Msxeox; v6(x., yvjatxsi; Ya^' (tm) '. Sesâxari ps,

*M ce înseamnă aproximativ, pia ciuitas lege, matronae, dedistis me' [m-aţi dedicat, matroane, P'„ tr-o pioasă lege a cetăţii]. Statuia Fortunei Muliebris din acest templu nu putea fi atinsă decât e femeile care trăiau într-o primă căsnicie, Festus, p. 282 Ll = p. 349 IA.

Mit şi epopee Rţ)7 vius, întemeietorul cultului celor două zeiţe, între 'stilul Maica Matuta' şi 'stilul Fortuna' al protecţiilor divine: va recunoaşte aici o clară ilustrare 'a acestei paralele.

6. CORIOLAN, MAMA LUI ŞI FUNCŢIUNEA A TQEIA.

Există un punct, poate solidar cu precedentul, care îi va interesa fără îndoială pe cei care cercetează adâncurile sufletului. După alţii, am subliniat six eu neştiinţa în care ne-au lăsat cei vechi în privinţa naşterii, a rudelor 1 ui Camiflus: el intră în propria lui biografie numai odată cu prima sa faptă de arme, în bătălia de la muntele Algidus. Şi în privinţa aceasta îi este opus Coriolan Făcând parte dintr-o familie ilustră, importantă cel puţin în timpul republicii el este încă mic când îi moare tatăl; îl creşte mama lui. Toată viaţa păstrează' pentru. Ea un respect, o afecţiune, o supunere nelimitate. Plutarh a alcătuit un excelent tablou clinic al acestei afecţiuni (4, 5-7): Scopul virtuţii altora este gloria, scopul gloriei lui era bucuria mamei. Cea mai mare cinste şi cea mai mare fericire pentru el era să fie lăudat în auzul maniei lui, să fie încununat în văzul ei, să fie îmbrăţişat de ea care plângea de bucurie. Marcius voia să-şi plătească faţă de mama sa şi datoria de recunoştinţă cuvenită tatălui său şi nu se mai sătura s-o facă fericită şi s-o cinstească iar soţie şi-a luat fiindcă aşa voia şi cerea mama lui; şi a locuit în casa mamei lui chiar şi după ce i s-au născut copiii.

Şi, fiindcă, chiar în exil şi în mânie, era fără apărare în faţa dorinţelor, în faţa pântecelui mamei lui, a acceptat să coboare din înălţimea puterii lui şi să se cufunde în neant. Această sumbră colaborare dintre capricioasa Fortuna şi o mamă prea iubitoare şi prea iubită se opune statorniciei şi discretei protecţii pe care Maica Matuta i-o acordă eroului ei solitar.

Aceste observaţii duc la o apreciere mai generală a rolului pe care îl deţine funcţiunea a treia în gesta lui Coriolan. Ideologia acestei funcţiuni acţionează asupra gândirii şi a voinţei eroului numai prin intermediul elementelor ei celor mai patetice şi mai pure – viaţa, carnea prezentă şi viitoare a Romei şi nu mijloacele cotidiene, alimentare sau altele, nici plăcerile şi podoabele acestei vieţi; mai mult, chiar şi aceste elemente ar fi probabil ineficace dacă nu s-ar concentra în personajul unei mater familias [mamă de familie] prin excelenţă, mama celui răzvrătit: el nu cedează de fapt din pricina unei simple înduioşări, ci din pricina unui imperios impuls de pietate filială care conferă funcţiunii a treia întreaga demnitate, bine cunoscută, a funcţiunii întâi.

Dacă, chiar în forma aceasta sublimată, funcţiunea a treia pătrunde atit de greu în sufletul lui Coriolan, ne putem aştepta să-l vedem şi mai puţi” accesibil celorlalte valori ale funcţiunii, cele care aşază bogăţia la loc de cinste. În fapt, autorii gestei au avut grijă, de la început, să-l definească, printr-o condensare impresionantă, în raport cu cele trei funcţiuni, mai exact să-l. Facă să reacţioneze la principiile celor trei funcţiuni juxtapuse într-o circumstanţa unică. Cetatea Corioli a fost cucerită şi consulul vrea să-l răsplătească pe Marcius, căci mai ales acestuia îi revine meritul cuceririi. După ce l-a încărcat cu laude publice, îi oferă, spune Plutarh (10, 1-6), a zecea parte din întreaga pradă şi, în plus, ca premiu de vitejie, un cal de luptă înhămat şi înşeuatmarcius spune că se simte măgulit de laude şi că primeşte cu plăcere calul, & refuză tot restul, sub cuvânt că ar semăna mai degrabă cu un salariu ([aig#Rw decât cu un semn de cinstire; se va mulţumi, zice, să fie părtaş la pradă i And cu ceilalţi soldaţi. Dar adaugă şi o rugăminte la acceptarea şi la refuzu iui: cere eliberarea unui prizonier voise, om cinstit şi plin de virtute, cu cari egte legat prin legături de ospeţie. Iată deci că primeşte cu mândrie şi fări j-ernuşcări tot ceea ce îi atestă meritele în funcţiunea a doua, uirtus [vitejia a lui şi solicită, în funcţiunea întâi, ceea ce pretinde fiictas11, pietatea*, da respinge cu dispreţ ceea ce ţine de funcţiunea a treia, fiindcă nu era 'sul puterea bogăţiei' (to fzvj xparou [i. Lvov uno/pv^dctcov xâvspoţ).

N Liber de uiris illustribus, 19, 1: Cn. Marcius, captis Coriolis urbe Volscorum Coriolanus *' „L, 06 egregia militiae facinora a Postumio optionem tnunerum accipiens equum tantum et hospitem 5?'^' uirtutis et pietatis exemplum. [Cartea despre bărbaţii vestiţi, 19, 1: Cneius Marcius, pore- ' Coriolanus pentru că a cucerit Corioli, cetatea volscilor, îmbiindu-l Postumius, pentru străluci- ^ lui fapte de arme, să aleagă între mai multe daruri, a ales numai un cal şi un oaspete al său, ind astfel o pildă şi de vitejie şi de pietate.] ' „'* Calitatea celui care îşi respectă cu stricteţe îndatoririle faţă de zei, de patrie, de familie, Qe prieteni.

—

— I Capitolul IV GESTA LUI PUBLICOLA.

În povestirile referitoare la începuturile republicii romane, în general în cartea a doua a lui Titus I^ivius şi în Viaţa lui Publicola, zeii 'cei mari' ocupă un loc totodată marginal şi important. În nici un moment al anilor acestora plini de criză ei nu se manifestă, nici prin vreun miracol, nici prin vreun semn; nu produc spaime, nu salvează, nu pedepsesc. Dar trei dintre ei şi numai trei, primesc mari onoruri care le fixează pentru totdeauna locul în viaţa politică a Romei.

Triada precapitolină Iuppiter, Marş, Quirinus a ieşit din actualitate, iar restaurarea naţională nu o aduce înapoi1. Ceea ce o înlocuieşte este mult mai îmbucătăţit. Ca să urmăm ordinea legendară a timpului, cel dintâi slujit este Marte, probabil în calitatea lui de zeu al aristocraţiei militare care i-a izgonit pe regi, un fel de Marte Răzbunătorul avânt la lettre: precum după moartea Lucreţiei, Brutus, tribunus Celerum [tribunul Celor Iuţi] şi-a inaugurat acţiunea cu un jurământ adresat lui Marte, tot aşa, după confiscare, cele mai frumoase pămmturi ale Tarquinilor au fost consacrate lui Marte şi au devenit acel Câmp al lui Marte (Campus Martius) unde, veacuri de-a rândul, îşi va ţine republica cele mai importante adunări. Apoi, prin consacrarea templului capitolul, aristocraţia republicană îl anexează pe Iuppiter, zeul regal şi numai cele două zeiţe asociate zeului rămân martorii inutili şi dezorientaţi ai intenţiilor, desigur foarte diferite, ale regilor etrusci. În sfârşit, în timp ce Quirinus cel de pe vremuri, prea legat de sistemul desuet al curiilor, nu mai dăinuie decât în actele rituale ale flaminului său, zeiţa Ceres, patroana masei plebee, noua stăpână a aspectelor celor mai materiale ale 'funcţiunii a treia', îşi primeşte şi ea, după o primă ciocnire cu aristocraţia, sanctuarul, paralel cu cel al lui Iuppiter cel Foarte Bun şi Foarte Mare şi care va domina multă vreme religia publicaAstfel încărcate cu onoruri şi instalate pe teren, aceste trei divinităţi se mulţumesc să-i contemple pe romanii care îşi aţanjează treburile. În afara de ele, există divinităţi de alte feluri care intervin episodic: un glas misterios, pe care 'istoria' nu are nici măcar pretenţia să-l identifice, îi anunţă pe roma*11 că, într-o bătălie în care cu greu au făcut faţă etruscilor au un mort în ntffl*

Mai sus, p. 859-861. Aa

* Sanctuar tripartit, în care Wber şi I, ibera joacă un rol la fel de şters ca cel jucat de Îi„ 1” şi de Minerva în templul capitolin.

Fată ele duşman şi că sunt deci învingător i; Bioscurii greci şi lanuvini*, patr cavaleriei, intervin pe câmpul de luptă, fireşte în favoarea aristocraţiei condij foare, apoi apar, călare, în For şi vestesc victoria.

Tot restul epopeii este însă uman, iar dacă anumite trăsături ale ei j miraculoase, este pentru că supraomenescul se găseşte chiar în oameni. Sare romanilor este dublă. Pe de o parte, ei au de reconstruit organismul şi spiri public: noii magistraţi insuflă o nouă vigoare senatului sleit de puteri, astv. Uriaşele spărturi pe care abolirea regalităţii (regnutn) le-a provocat atât religie cât şi în modul de guvernare, schimbă ierarhia celor mai înalte va fără să piardă vreuna, dezvoltă şi disciplinează noua morală ascunsă sub cw tul libertas* [libertate]. Pe de altă parte, au de apărat această libertate, formele ei încă instabile, împotriva Tarquinilor şi a aliaţilor lor.

I. SERVICIILE PARADOXALE.

Comentatorii încearcă de multă vreme să delimiteze şi să cântărească e nimentele adevărate care se ascund sub aceste poveşti celebre: a fost o plecarea etruscilor bruscă sau progresivă? Le-a supravieţuit oare pentru un tii regnum-ul? Între acel rex din legendă şi acei consulcs din istorie, oare ce int mediari succesivi, cât de mulţi şi sub ce nume şi cum articulaţi, au luat aus ciile, au guvernat, au purtat război? Acestea sunt, într-adevăr, întrebări imp tante, pe care nu trebuie nici să le declarăm de nerezolvat, nici să le socot de pe acum rezolvate. Vor mai cere mult timp şi vor cere mai ales feric descoperiri întâmplătoare.

Studiul pe care am vrea să-l schiţăm este diferit de ele.

Oricare vor fi fost faptele, ele sunt prezentate în povestiri în care sar în diat în ochi anumite simetrii semnificative atât de numeroase încât devin gi de conciliat. Până la ce punct este oare posibilă concilierea lor? Ce plan ansamblu scot ele la iveală?

Există de pildă o serie de episoade bazate pe formula 'serviciilor parac xale', adică servicii aduse de cei care sunt, a priori, cel mai puţin în măsu să le aducă. Mai întâi, cel care salvează republica şi întreaga societate romai din prima lor primejdie este contrariul unui cetăţean, anume un simplu 'corp un sclav; el îşi câştigă astfel, cum îl menea numele lui expresiv de Vindicius*' eliberarea şi statutul de om şi de roman. Nişte oameni ai Tarquinilor au ur; nn complot în fruntea căruia se aşază familiile romane ale Aquilii-lor şi Viţ lii-lor – ale Vulturilor şi ale Viţeilor – şi la care se fac părtaşi, în mod îi prudent şi fiii întemeietorului republicii, Brutus. O scrisoare adresată Tai cp nilor a fost pregătită şi va fi înmânată trimişilor. În ajunul plecării lor, a loc o ultimă întrunire la Vitellii, la un ospăţ (Titus Livius, 2, 4, 5-7): Discuţia lor a auzit-o unul dintre sclavi, care mai demult înţelesese ce se pune la cale, aşteptase acest prilej, ca scrisoarea dată solilor să poată fi apucată şi să slujească drept dov „d complotului. Ştiind că acum fusese înmânată, i-a vestit pe consuli. Aceştia, venind în casa acek 5a-i prindă şi pe soli şi pe conjuraţi, au încheiat toată treaba fără zarvă.

* Castor şi Pollux, fiii lui Zeus şi ai Ledei, se bucurau de un cult special şi la Lanuviu „i Latium.

* Numele dat sistemului politic republican la instaurarea lui.

* Numele personajului trebuie să fi fost plăsmuit pornind de la substantivul uindicla, val m care se atingea sclavul la eliberare'. Titus Livius (2, 5, 10) se face ecoul opiniei populare ci Fversa raportul termenilor. Cf. mai jos.

Taţi sub ochii lui, complicii lor – zdrobiţi, averile Tarquinilor – confiscate şi, în scurt timp, războiul, greu dar glorios, cu Porsenna. Denunţătorul nu a fost uitat (2, 5*, 9-10): I s-au dat drept răsplată bani din tezaurul public, libertatea şi cetăţenia. Se spune că el, cel dinţii, a fost eliberat 'cu varga (uindicta), iar unii cred că. Şi numele de uindecta se trage de la numele lui: îl chema Vindicius. „La capătul celălalt al acestei perioade, cea care, prin purtarea ei mai mult decât bărbătească, îl convinge pe Porsenna să fie prieten cu romanii este o femeie, o fată (2, 13, 6-IO)3. Porsenna tocmai a evacuat Ianiculul, în schimbul unor ostateci. Când îi sunt aduşi, una dintre fete, Clelia, sare în Tibru şi se întoarce înot la Roma, sub ploaia de săgeţi, atragând şi alte fete prin puterea exemplului ei. Porsenna pretinde să-i fie înapoiată, numai ea, făgăduind să nu-i facă nici un rău. Romanii se execută. Atunci regele nu se mulţumeşte să se ţină de cuvânt: La regele etrusc vitejia fetei nu s-a aflat numai în siguranţă, ci şi la mare cinste: a lăudat-o pe Clelia şi i-a făgăduit să-i dăruiască o parte dintre ostateci: să-şi aleagă ea pe cine vrea. Au fost teci aduşi cu toţii, iar ea se spune că i-a ales pe cei nevârstnici; ceea ce făcea şi cinste fecioriei; i şi era şi o bună alegere, după părerea ostatecilor înşişi: era bine să fie luaţi din puterea duşmanilor mai ales acei inşi pe care vârsta îi expunea cel mai mult ocării.

Romanii nu pot decât să confirme hotărârea lui Porsenna (2, 13, 11): După încheierea păcii, romanii au răsplătit nemaivăzuta vitejie a unei femei cu un nemaivăzut semn de cinstire, o statuie ecvestră: chipul fetei călare a fost aşezat la capătul de sus al Căii Sacre (Via Sacra).

În sfârşit, alt paradox: chiar căpetenia duşmanilor şi încă un rege, redă belşugul acelei cetăţi, duşmană a regilor, pe care tocmai o înfometase şi conferă istfel un fel de legitimitate regimului cu care s-a luptat şi pe care l-a avut în puterea lui (2, 14, 3; cf. 15, 1-6): Cea mai de crezut este părerea celor care povestesc că Porsenna, retrăgându-se de pe Ianicul, e-ar fi dăruit romanilor, a căror cetate era secătuită de lungul asediu, tot belşugul din tabăra ui, adunat de pe învecinatele şi rodnicele ogoare ale Etruriei.

La rândul lui şi el primeşte de la romani o cinstire, e drept destul de ciulată: expresia 'punerea în vânzare a bunurilor regelui Porsenna' (2, 14, 2), blosită la adjudecări şi în care interpretarea preferată de Titus Livius vede în semn de recunoştinţă4.

Pe scurt, sclavul salvează cu devotamentul său libertatea, femeia se arată gală, ba chiar superioară bărbaţilor întru vitejie, regele duşman care blocase: u eficacitate oraşul republican îl hrăneşte generos.

2. COCLES, SCAEVOLA, CLELIA.

Dar, dintre aceste trei figuri, una cel puţin, Clelia, aparţine şi altei serii,; ea a celor trei personaje romane, patriciene, care slujesc Roma printr-o înirăzneaţă iniţiativă personală: primul salvează oraşul la sfârşitul unei bătălu nai mult decât compromise; al doilea, neliniştindu-l şi stârnindu-i admiraţia” ' * în originalul francez, trimitere greşită, 6.