Georges Dumezil

Jarăsandha se miră: nu-şi aminteşte să se fi aflat în război cu ei şi nici 'n 'relaţii ofensatoare'. De ce pe el, nevinovat, să-l socotească duşman? Răs-

* Mbh., II, 20-24 (Calc, si. 768-982), 18-22 (Poona).

Insul lui Krşna e pregătit. Căpetenia unui neam regesc ia trimis, pe motive imeinice: atunci când ţii prizonieri, aşa cum face el, prinţi din lumea întreagă,; unci când ai săvârşit acest crunt păcat (tad ăgah krarata utpădya, 861) Jo Dti oare să te pretinzi nevinovat? Cum îndrăzneşte un rege să maltrateze iste regi buni? Dar (862-865, 878-879), u ai pus mâna pe regi şi vrei să-i aduci jertfă lui Rudra. Această crimă, crima ta, ne poate lovi * pe noi şi de altfel, virtuoşi fiind noi înşine, suntem în stare să-i apărăm pe cei virtuoşi. Nişte imeni să fie luaţi ca victime pentru sacrificiu, una ca asta nu s-a mai văzut niciodată. Atunci: ce vrei să jertfeşti oameni zeului îankara [= Rudra-âiva]? De ce tratezi ca victime de jertfă: nişte oameni din aceeaşi castă cu tine?

Vrem să-i scăpăm de tine: deci nu suntem brahmani, desigur: eu sunt fcauri Hrsâkes'a iar: eşti doi eroi sunt fii ai lui Păndu. Rege al Magadhei, te chemăm la luptă. Elibereazâ-i pe toţi gii sau du-te tu însuţi în lăcaşurile lui Yama'.

Jarăsandha nu-şi pierde sângele rece şi nu e lipsit de apărare. Niciodată, pune, n-a pus în ţarcul victimelor un rege pe care să nu-l fi învins mai îni; nu e oare legea, dharma castei kşatriya să lupte, să învingă şi să se poarte poi cu victimele după bunul plac, kâmatah? În sfârsit, ce e mai important 382)11: 'Acum că i-am dobândit pe aceşti regi pentru a-i oferi divinităţii, cum să le dau astăzi, e frică, drumul, atunci când am în minte legământul meu de kşatriya i'.

Hotărârea lui e luată: în fruntea unei armate împotriva unei armate, sau. E la om la om – singur împotriva unuia, a doi sau trei – e gata de lupta.

Pune să fie uns rege fiul său, Sahadeva şi se reculege în amintirea a doi iteji care odinioară contribuiseră la victoriile sale. Nici Krşna nu uită, în eea ce-l priveşte, o hotărâre a lui Brahma: nu printr-un membru al familiei lui rebuie să piară Jarăsandha. Se va abţine deci. Puţin mai târziu de altfel, când îl ntreabă pe Jarăsandha ce adversar îşi alege, regele îl desemnează pe Bhinia. Capelanul curţii îşi binecuvântează regele, Krşna îşi binecuvântează viteazul şi ncepe un duel cumplit care durează paisprezece zile. În a paisprezecea zi, Jarăandha dă semne de oboseală şi Krşna îl îndeamnă pe Bhâma să-şi desfăşoae întreaga putere (929-931)1*':

10 tad răjnah samnigrhya tvam rudrăyopajihârşasi asmăms tad enopagacchet tvayă bărhadratha krtam. Vayam hi saktă dharmasya rakşane dharmacărinah. Manuşyănăm samălambho na ca drşţah kadăcana.

Sa katham mănuşair devam yasţam icchasi sahkaram savamo hi savamănăm pasusanjnăm harişyasi.

Mumukşamănăs tvattas ca na vayam brahmană dhruvam sâurir asmi hrsâkeso nrvârau pănftavăv imau. T tvăm ăhvayămahe răjan sthiro yudhyasva măgadva munca vă nrpatân sarvăn gaccha vă tvam yamaksayam. În ediţia de la Poona, ameninţarea finală e mai politicoasă: mă gamas tvam.

11 devatărtham upăkrtya răjnah krşna katham bhayăt aham adya vimuâiceyam ksătram vratam anusmaran.

12 evam tiklas tadă bhâmo jarăsandham arir. Dama utkşipya bhrămayăm ăsa balavantam mahăbalah. Bhrămayitvă satagunam jănubhyăm bharatarşabha babhanja prşţham samkşipya nişpişya vinanăda ca. Kare grhâtvă caranam dvedhă cakre mahăbalah tasya nişpişyamănasya păndavasya ca garjatah abhavat tumuâo nădah sarvaprănibhayahkarah.

Poona nu acceptă versul al cincilea, are bhujabhyăm ('braţe') în versul al treilea, prşţhe l” îi patrulea.

La aceste cuvinte ale lui Krşna, Bhâma cel preaputernic îl ridică de la pământ pe voinici Ţarăsandha şi-l învârteşte în văzduh. După ce l-a învârtit astfel de o sută de ori, îi frânge spinare ' genunchii, îl sfărâmă, dă un urlet. La huietul pe care-l fac răcnind regele zdrobit şi fiul lui pându, toată suflarea e cuprinsă de spaimă. Poporul din Magadha tresare, femeile leapădă.

Dar Krşna nu pierde timpul. Îşi aşează cei doi tovarăşi pe carul celui în vins şi el însuşi se duce să-şi elibereze regeştile rude (ăropya bhrătarau caiva mok gayăm ăsa băndhavăn) (935); acest ultim cuvânt lăsând să se înţeleagă că prin ţre cei optzeci şi şase de regi captivi cei mai mulţi veneau din neamul Yădu obiectul urii lui Jarăsandha, sau din dinastii aliate. Scăpaţi dintr-o primejdie cumplită, mokşitâh mahato bhayăt, regii îşi copleşesc cu daruri salvatorul. Krşm se urcă la rândul său pe carul regelui – un car mai puţin obişnuit, pentru că, după ce îl folosise într-o celebră bătălie împotriva demonilor, Indra îl dăduse lui Vasu Uparicara13, pe care îl vom întâlni în alt studiu, iar acesta îl dăruise h rându-i tatălui lui Jarăsandha. Văzându-l pe Krşna că pleacă, regii salvaţi î întreabă care-i e porunca. Nu primesc decât o singură poruncă: să meargă la curtes lui Yudhişthira şi să-l asiste în sacrificiul imperial pe care-l va oferi. Fi accep tă – şi trebuie deci să credem că vor face parte din această mulţime, regah şi amorfă, pe care prin demagogia sa fostul generalisim al prigonitorului loi aproape că va reuşi să-i scoale împotriva salvatorului lor.

Fără îndoială nu trebuie să reţinem versul respins de ediţia de la Poona unde Bhâma nu numai că-l zdrobeşte sub genunchi pe adversarul său epuizat ameţit, dar, spintecându-l în două de la picioare până la cap, îl readuce în stareţ lui bipartită de la naştere: trebuie să fie ingenioasa invenţie a unui interpolator14 Oricum ar fi, sfârşitul lui Jarăsandha are mai multă măreţie decât acela a Iu Sis'upăla: fără frenezie, fără exaltare, el îşi prevede moartea, îl unge rege pe fiu său şi luptă până la capătul puterilor. Nici măcar nu-l invocă pe zeul a cărui dreap tă pradă e convins că o apără în acelaşi timp cu dreptul său crunt de a i-c servi şi, de altfel, ca de fiecare dată când Krşna hotărăşte să termine cu un ad versar pe care l-a protejat şi exploatat Rudra-Siva, acesta din urmă, ingrat sat neputincios, nu intervine.

Acest roman îl dublează deci pe acela al lui Sis'upăla, cu inversiuni remarcabile; completează şi corespondenţa indiană cu romanul lui Starkadr. Cum tre buie interpretată această situaţie? Explicaţia cea mai probabilă este că aven de a face, în India, cu o operaţie literară, cu o dedublare sau repetare artificială Imaginaţia rodnică a învăţaţilor indieni va fi dat o replică 'ân gol', 'ân minus' la ceea ce povestea tradiţională a monstrului comporta 'ân prisos', în plin' Şi va fi întărit această replică rezervându-i şi amplificând crima care, la scandinavi figurează în fruntea celor trei facinora, drept facinus de primă funcţiune: re gele luat ca victimă, pentru un sacrificiu oferit celui pe care l-am etichetai drept 'zeul întunecat'. Poate că, printr-un rezultat al acestei dedublări, Sis'upal i a fost prezentat apoi şi el, în propriul său roman, ca un iege printre alţi regi nerămânând, ca Starcatherus, subordonat, 'generalisim', decât în romanul Iu Jarăsandha.

4. AP0RIB.

Dosarul indian fiind acum complet, suntem în măsură să adăugăm câtevt observaţii la comparaţia indo-scandinavă pe care am schiţat-o în capitolu precedent. Două vor fi benigne, dar a treia ne va cufunda într-o perplexitate pe ^ţre cititorul atent a şi încercat-o, fără să aştepte acest moment.

13 Mai jos, p. 306-307. F ' Mai jos, p. 387.

1. Definiţia crimei lui Jarăsandha trebuie luată ad litleram. Sprijinit de tradiţia scandinavă paralelă, această crimă atestă că în India cea mai veche ertfele omeneşti se mai practicau încă. Desigur legenda lui Sunahs'epha*, mai multe tradiţii asupra lui Mânu, teoria despre puruşamedha etc. Recomandă admiterea existenţei lor. Dar există un acord asupra ideii că, în forma în care e descris, puruşamedha e o construcţie teoretică, destinată doar. Să prehmgească însus lista marilor sacrificii; şi dacă nu trista poveste a tânărului Sunahs'epha cel puţin povestirile despre jertfele omeneşti pe care Mânu, din ascultare, se arata gata să le îndeplinească, pot fi de asemenea invenţii pioase destinate să ilustreze valoarea absolută a sraddhei15 [credinţă]: de unde o şicană fără sfârşit din partea celor care consideră dezonorant pentru India ărya să fi început în krura, în cruzime. Concordanţa dintre jertfele proiectate de Jarăsandha – chiar dacă sub acest nume este o apariţie târzie în istorie – şi jertfa procurată de Starkadr garantează pentru prima realitatea pe care o are cu siguranţă cea de a doua: Adam din Bremen ştia însă, de la martori oculari, că la Upsala, la sărbătorile celui de al nouălea an, erau spânzuraţi nu numai câini şi cai, ci şi oameni şi de la Germania lui Tacit până la Ynglingasaga, sunt numeroase atestările de vie time omeneşti, oferite mai ales lui 'Mercurius' (adică *) pe continent lui Odinn în Upland-ul suedez.

2. În romanul scandinav, iniţiativa sacrificiului în care Vikarr e victimă vine de la zeu, de la Odinn. A aşteptat răbdător, ani de zile. Apoi, după ce i-a adus servicii incontestabile lui Starkadr în scena menirii ursitelorşi încă în prezenţa celui interesat, îi cere, ca plată, să i-l 'trimită' pe rege. În romanul lui Jarăsandha, procedura înţelegerii dintre zeu şi om nu e descrisă şi nu putem spune dacă iniţiativa a aparţinut unuia sau celuilalt. Dar puţin importă: chiar dacă Jarăsandha a decis în mod unilateral să-i făgăduiască o sută de regi lui Rudra-Siva, a făcut-o pentru că ştia că Rudra în general plăteşte cinstit. A existat măcar un pact tacit, de tipul, dă-mi să-ţi dau', întemeiat pe gustul cert al zeului pentru sângele omenesc.

3. Victimele pe care Jarăsandha le hărăzeşte lui Rudra nu sunt nişte oameni oarecare, ci la fel ca şi Vikarr, sunt regi. Însăşi această concordanţă dă însă la iveală o dificultate. În Scandinavia totul e limpede: cererea formulată de Odinn ca regele Vikarr să-i fie sacrificat se face de îndată înţeleasă pentru că Odinn, în fond, nu pretinde decât bunul său propriu, nu cheamă la sine decât pe unul dintre ai săi: zeu suveran, mai exact rege al zeilor, are o afinitate, o familiaritate naturală cu regii pământeşti. Nu la fel stau lucrurile în India. Rudra nu are o legătură specială cu regalitatea şi, în materie de victime omeneşti, nu are motiv să-i prefere pe regi. Putem socoti, desigur, că e mulţumit că Jarăsandha îi închină ceea ce e mai elevat în societate, dar definiţia sa teologică nu pretinde această înaltă limitare. Avem chiar impresia că specificarea regală a victima' lor nu-i e impusă lui Jarăsandha decât de împrejurarea în care le făgăduieşte pentru că vrea să supună regate, el îi oferă pe stăpânii actuali ai acestor regate zeului care-l poate ajuta. Acest lucru e atât de adevărat, încât Krsna, atunci când îi reproşează regelui din Magadha că a făcut această făgăduinţ3 sângeroasă, îşi descompune reproşul în doi timpi, în două formule între care 'faptul regal' se estompează, pierdut în reguli mai generale: 1. Jertfele offle; neşti, spune el, sunt condamnabile în orice ocazie; 2. Un savama [om din aceeaşj castă] nu trebuie să-i facă rău unui savama al său, unui om din aceeaşi clasa socială. Iar lui Krşna nici nu-i vine în minte posibilitatea ca cele două părţi ale

* cf. voi. I, p. 121, n. 29 b.

15 Idses romaines, 1969, p. 56-57.

Jeproşului să fie inseparabile şi ideea că, sacrificiu du-i oameni lui Rudra, ar fi c ţjligatorie alegerea unor regi drept victime: pentru că în realitate această oblig; ţie nu există iar Jarăsandha rămâne în întregime răspunzător de alegere.

Şi totuşi, dată fiind strânsa solidaritate dintre romanele lui Jarăsandh şi al lui Sis'upăla, suntem constrânşi să admitem că specificarea regală e esenţij la în problemă: Sis'upăla, care se face apărătorul înflăcărat al maiestăţii n gilor, pe de o parte, Jarăsandha (al cărui generalisim, să nu uităm, este Sis'upăla' care capturează regi aşa cum prinzi animale pentru a-i jertfi cu cruzime unt zeu, pe de altă parte, reîntregesc laolaltă situaţia contradictorie pe care romanţ] ui Starkadr o prezintă cu mai multă simplitate: Starkadr e şi el apărători; maiestăţii regale şi tot împotriva ei comite în mod excepţional acele facinor, la care e condamnat şi în primul rând uciderea sacrificială a lui Vikarr. Dar i lesne de văzut că necesitatea acestei situaţii, că pentru Starkadr, m e la fel pentru cele două personaje indiene – nici pentru Jarăsandha, nici pen tru Sis'upăla. Cauza acestei divergenţe trebuie căutată fără îndoială în faptul ci Odinn şi Porr sunt simţiţi ca angajaţi în structura trifuncţională, pe când Rudr; şi Vişnu sunt în afara ei. Înrudirea dintre tipul lui Rudra şi al lui 6dinn; fost explorată în capitolul precedent, dar Odinn nu se reduce la acest tip aşa cum nu se reduce la tipul lui Varuna, iar cele două tipuri pe care le reu neşte în sine nu pot fi disociate, aşa încât perechea divină care se înfruntă îi privinţa lui Starkadr este simultan perechea 'zeul întunecat' – 'zeul luminos' (în aceasta corespunde într-adevăr perechii Rudra-Vişnu) şi perechea dintn zeul de prima funcţiune şi zeul de a doua funcţiune. Simultan, pentru că, repe Ităm, în teologia scandinavă cele două perechi s-au contopit într-una singurj sau, fără îndoială mai exact, pentru că a doua s-a topit în prima. Nu la fel stau lucrurile în India. Dacă Vişnu vedic, prin serviciile pe care paşii săi, ajutorul său, i le aduc lui Indra, aparţine în mod preferenţial funcţiunii a doua, el o depăşeşte întrucât îl serveşte la fel de bine şi pe Mânu şi pe cel care aduce jertfă şi pe zei în general; Rudra, în imnuri şi mai târziu, scapă în mod şi mai complet oricărei încercări de fixare în structura celor trei funcţiuni. În Scandinavia, corespondentul strict al lui Vişnu, Vidarr, e foarte apropiat de Porr – 'cel mai puternic dintre zei după Porr' – dar Vidarr nu e omologul lui Vişnu decât în eshatologie16: până la sfârşitul lumii, în orie împrejurare, salvatorul e numai Porr, zeu canonic de funcţiunea a doua; iar corespondentul lui Siva este nu atât Cdinn cât un aspect al complexului Odinn J1 nu aspectul cel mai important, pentru că Cdinn rămâne înainte de toate, ca suveran-magician, un personaj de prima funcţiune.

Dacă într-adevăr aceasta e cauza divergenţei care ne opreşte – şi nu vedem alta – ne aflăm într-o adevărată aporie. Dacă, exceptând importanţa rell°r (preamăriţi, asasinaţi), am putut lămuri tot restul romanului lui Starjâr prin romanele solidare ale lui Sis'upăla şi Jarăsandha, a fost cu condiţia de a_nu reţine din cuplul Odinn-Porr decât aspectul 'zeu întunecos'-'zeu luminos', căci numai el permite apropierea de cuplul Rudra-Vişnu. Şi iată că u putem justifica prin romanul scandinav importanţa acordată regilor (preamămii o- „I'e dieu scandinave VHÂarr', în Revue de l'histoire des relieions, CCXVIII, 1965, p. 1 – 13; m îi epopee, I, p. 163-168.

Ţi, prigoniţi) în cele două romane indiene decât cu condiţia de a recurge Ja 'lălăit aspect al cuplului 6dinn-P6rr ('zeu de prima'-'zeu de a doua funcune'), din care nu există nici o urmă în cuplul Rudra-Vişnu.

Să spunem de la început ca nu suntem în stare să reducem această difi. Iltate şi că al treilea termen al comparaţiei, care ne rămâne de examinat, -_ Dmanul lui Heracles – mai degrabă o va spori, pentru că cele două divinităţi e care le vom vedea înfruntându-se în privinţa eroului grec nu se vor defini, Jn eea ce le priveşte, de data aceasta, decât prin apartenenţa lor la primele două iveluri din structura celor trei funcţiuni.

Dar înainte de a extinde astfel cercetarea, trebuie să examinăm un ultim lement comun romanului scandinav şi celui indian.

Capitolul V FEMEIA şi ANTECEDENTELE

1. RIVALITĂŢI MASCULINE.

Într-un studiu anterior, au fost semnalate mai multe exemple de ceea ce am putea numi aproape o lege, una din cele pe care şi le-au impus autorii Manabhăratei pentru munca lor de transpunere în epopee a unei mitologii foarte vechi. Plăsmuind caracterul şi purtarea eroilor după chipul zeilor ale căror incarnări sau ai căror fii sunt, au păstrat între aceşti eroi relaţiile – mai ales cele de ierarhie, de alianţă şi de ostilitate – care existau între aceşti zei. În plus, au tradus uneori aceste raporturi conceptuale în termeni de înrudire sau de vârstă, preschimbând, de pildă, grupul strict solidar al zeilor celor trei funcţiuni, în cei cinci fraţi Păndava – un suveran drept; doi războinici; doi gemeni smeriţi şi competenţi în materie de creşterea animalelor – şi dând acestor cinci fraţi drept soţie comună pe Draupadî, eroina transpusă din zeiţa unică, multivalentă, pe care teologia o asocia deseori cu ansamblul zeilor celor trei funcţiuni1.

Această schemă care îi conducea, al cărei principiu îl declarau dar al cărei detaliu nu-l dezvăluiau, le lăsa în seamă obligaţia de a furniza, de a inventa pentru relaţiile astfel predeterminate justificări omeneşti, romaneşti, care pot fi făcute publice. De pildă, faptul că Draupadî are cinci bărbaţi – ceva scandalos pentru neamul ărya – este din punctul de vedere nu al transpunerii, ci al intrigii epice, consecinţa regretabilă a unui cuvânt imprudent rostit de mama celor cinci Păndava. Unul singur dintre fraţi o dobândise pe tânăra femeie într-un svayamvara şi o adusese în pădure, în lecui în care-l aşteptau mama şi fraţii săi. Apropiindu-se, strigă vesel: 'Iată pomana!'. Înainte de a-l vedea şi crezând că vesteşte într-adevăr o pomană care poate fi împărţită, mama se grăbi să-i reamintească datoria: Bucuraţi-vă de ea împreună, zise ea, fraţii tăi P cu tine'. Cuvântul unei mame trebuie împlinit, nici măcar ea nu mai poate schimba nimic: cei cinci Păndava au trebuit astfel să-şi împartă o singură soţie şi să dea o singură mamă copiilor lor; pentru aceasta au stabilit un acord amănunţit pe care l-au respectat evitând astfel orice gelozie2.

Ostilitatea existentă între Krşna şi îis'upăla dă ocazia unui tablou de acelaşi gen. Cele două personaje se înfruntă pentru că unul e Vişnu întrupat, iar celălalt – o fiinţă întreit 'rudriană': şi printr-una din malformaţiile care îl desfrgurează la naştere (trei cehi, pe lângă cele patru braţe); şi prin natura sa demonică profundă, pentru că este ultima din întrupările unui demon care

1 Vezi expunerea descoperirii lui Stigwikander, JWJi şi epopee, I, p. 46 şi n. 1,53-65, 103-109.

2 Mit şi epopee, I, p. 11 – 117.

Îl puţin în incarnarea precedenta, era credinciosul şi protejatul lui Rudra-Siva; prin rolul de generalisim pe care şi-l asumi în slujba, reşelni Jarăsandha, el îsuşi un închinător – un crâncen închinător – al lui Rudra-Siva. În plus, um'se întâmplă întotdeauna când Vişnu se opune lui Rudra-Siva sau unui per-} naj 'rudrian', iniţiativa ostilităţilor nu e luată de Krşna, ci de Sis'upăla. În mte aceste privinţe transpunerea n-a făcut decât să respecte liniile directoare le teologiei celor două divinităţi.

Dar nu era suficient din punctul de vedere al intrigii, în măsura în care Lrşna, nu mai puţin decât Sisupăla, e prezentat ca un om. Opoziţia congenială dintre ei, care se citeşte în filigran, a fost deci întărită şi chiar acoperită, e o ostilitate apărută dintr-o pricină accidentală şi pământească, o rivalitate îasculină pentru o femeie frumoasă. Istoria va fi reluată pe larg, în Purăne, ar, în Mahabhărata, se face o aluzie precisă la ea chiar în cursul scenei în are aflăm că Sisupăla e pe cale să-şi depăşească, împotriva lui Krşna şi a imiliei sale, creditul de o sută de ofense tolerate şi că, în consecinţă, Krşna a fi liber să-l ucidă. Krşna însuşi, într-un penultim discurs, explică regilor aceasă stranie situaţie, pentru a justifica execuţia, decapitarea care se pregăteşte.) ar sfârseste aruncându-i victimei sale iminente o nouă şi crâncenă săgeată3: De dragul surorii tatălui meu, spune el aproximativ, am îndurat o foarte mare durere. Dar stăzi o nouă jignire îmi este adusă în faţa tuturor regilor. După această faptă duşmănoasă, căreia sunteţi martori, închipuiţi-vi-le pe acelea care au avut loc în afara privirilor voastre (paroksam) I îu voi mai ierta jignirea de astăzi.

În vârtejul de moarte care-l târa, acest smintit (mudha) a dorit-o pe Rukminî. Dar n-a utut-o dobândi, precum nu poate dobândi un sudra să audă Vedele.

În adunarea a cărei opinie e gata să S3 întoarcă împotriva agresorului, lovi ura şi-a atins ţinta. Iată ultima ripostă a lui Sisupăla, care se ştie pierdut i care strigă, râzând sfidător4: Nu ţi-e ruşine, Krşna, mai cu seamă în această adunare de regi, să vorbeşti despre Rukmini are a fost întâi a mea? Ucigaş al lui Madhu, cine altul în afară de tine, ce om cuminte ar înrăzni, în mijlocul unor oameni de vază, să se laude cu femeia sa, atunci când ea a fost mai întii altuia? Iartă-mă dacă vrei, sau nu mă ierta: fie ea mânie, fie bunăvoinţă – ce mi se poate titâmpla din parte-ţi?'.

Această rivalitate dintre cei doi bărbaţi o cunoaştem bine din altă parte. 3hişmaka era regele Kundinei, în ţinutul neamului Vidarbha. Avea un fiu, iukmin şi o fiică foarte frumoasă, Rukminî. Krşna o iubea pe Rukminî^şj R.ukminî îl iubea. Pornit împotriva lui Krşna, Rukmin nu voia ca fata să-i ie dată lui: a obţinut deci respingerea cererii lui, apoi, îndemnaţi de Jarăsaniha, Bhâşmaka şi Rukmin, tatăl şi fiul, i-au dat-o pe Rukminî lui Sisupăla.

— A şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Krşna a venit la nunta rivalului său, a ăpit-o pe fată în toiul ceremoniei şi a luat-o în căsătorie: astfel, Rukminî a levenit ceea ce va rămâne, soţia lui Krşna, soţie despre care se va spune, în urtutea convenienţelor transpunerii, că este întruparea zeiţei Lakşmî, soţia ui Vişnu. Acesta e conflictul de pasiuni care dublează antagonismul definiţiilor -

3 Mbh., I, 1571 – 1574; ultimele versuri sunt: rukminyăm asya mudhasya prărthanăsân mumurşatah na ca tăm prăptavăn mudhah itidro vedasrutim yathă.

4 matpurvam rukminâm krsna samsatsu parikârtayan viseşatah parthivesu vridăm na kuruşe katham. Manyamăno hi kah satsu purusah parikârtayet anyapurvăm striyam jătu tvadanyo madhustidana. Kşama vă yadi te sraddhă mă vă krşna mama ksama kruddhăd văpi prasannâd vă kim mă tvatto bhavişyati.

Teologice şi care e în mod evident suficient, din punct de vedere omenesc, periau a explica duşmănia dintre Krşna şi Sis'upăla: multe romane, în toate literaturile, sunt clădite din acest material. De notat că fiecare dintre cei doi bărbaţi se poate considera provocat de celălalt: Krşna, pentru că părinţii au dat-o rivalului său pe fata pe care o iubea şi de care era iubit; îis'upăla, pentru ca după ce a primit-o legal, după rânduială, _ pe fată, o vede răpită de rivalul sâu. Fără să pretindem a arbitra într-o chestiune atât de delicată, vom remarca totuşi că, în timp şi după legea nescrisă a îndrăgostiţilor, primul şi adevăratul ofensat a fost Krşna.

În general, 'cauzalităţile secunde', pe care autorii Mahăbhăratei le-au suprapus cauzalităţilor profunde rezultate din transpunerea unei teologii în epopee, se trădează de la sine drept invenţii ai hoc, adeseori mediocre şi fără măgură comună cu ceea ce e prezentat drept consecinţele lor. Aşa este, ' de pildă, vorba imprudentă a mamei celor cinci Păndava, prin care virtuoasa Draupadî se trezeşte menită unei căsătorii poliandrice. S-ar putea crede că lucrurile stau la fel cu conflictul dintre Krşna şi Sis'upăla pentru Rukminî, deşi aici cauza e de aceeaşi amploare cu efectul şi cucerirea lui Rukminî prin răpire se potriveşte cu tipul lui Krşna. Dar comparaţia pe care o urmărim între romanul lui Sisupăla şi cel al lui Starkadr adaugă problemei un element demn de luat în seamă.

, Ne amintim cum începutul Gautrekssagăi şi textele care repetă sau glosează acest pasaj explică în acelaşi timp naşterea lui Starkadr şi ostilitatea pe care i-o poartă Porr. Să recitim aceste rânduri importante5: Starkactr [Âludrengr, primul Starkadr] era un uriaş foarte viclean, care avea opt braţe. La Îlfheimr o răpi pe^Âlfhildr, fiica regelui Îlfr. Regele Alfr îl invocă pe Porr, cerându-i reîntoarcerea Îlfhildrei. Atunci Porr îl ucise pe Starkasr şi o aduse pe Îlfhildr înapoi la tatăl ei. Ea aştepta un copil. Aduse pe lume un fiu care fu numit Storvirkr. Era un băiat frumos la înfăţişare, dar cu părul negru, mai mare şi mai puternic decât ceilalţi oameni.

Din acest Storvikr şi din soţia lui legitimă, fiica unui jarl [nobil] din Hâlogaland, se va naşte al doilea Starkadr, eroul sagăi.

Ne amintim şi că, într-un episod posterior, saga spune mai mult şi poate altceva: se face o aluzie clară la o rivalitate masculină – nu îndrăznim să spumen: de dragoste – între uriaşul monstruos şi Porr. În momentul când, în adunarea zeilor solemn întrunită, Porr şi Odinn fixează în mod contradictoriu destinul celui de al doilea Starkadr, Porr se declară de la bun început împotriva tânărului şi-şi expune motivele de nemulţumire6: Atunci P5rr luă cuvintul şi spuse: îlfhildr, mama tatălui lui Starkadr, alese drept tată ^ fiului ei pe un preaviclean uriaş în locul lui P6rr al Aşilor – şi menesc aici ca ursită pentru starkadr să nu aibă nici fiu nici fiică şi să fie capătul neamului său'.