Georges Dumezil

26 RRA, p. 192-193.

27 Idees romaines, p. 212.

88 Idees romaines, p. 217 {retractatio [retractare] faţă de Jupiter Marş Quirinus, IV, p. 1.40' vedea curând nemiloasa asprime a unui Brutus* şi mai târziu pe cea a Cassii-l şi a Manlii-lor*, relaţii aproape egalitare şi prea liberale la etrusci (episo lui Turnus, Titus Divius, 1, 50 – 51; slăbiciunea celui de al doilea Tarquirj faţă de fiul său Sextus, 57-60); sau de statutul femeii, supusă, rezerva itiatcr-familias [mamă de familie] perfectă la latini sau la cei asimilaţi cu (Lucreţia*), autonomă, pătimaşă, conducătoare de joc politic la etrusci (Tai quil, Tullia*)29.

4. IDEOLOGIA CELOR TREI FUNCŢIUNI ÎN ISTORIA SECOLELOR V ŞI IV.

Odată cu libertas* [libertatea] ne putem aştepta să vedem reapărând i lizări epice, tablouri ale celor trei funcţiuni! Doar ideologia naţională s-a vă; scăpată din constrângerile străine. Întemeierea statului republican, în special, fel de a doua naştere a Romei, nu dă ea oare istoricilor ocazia să evoce, simetrii şi reluări mai mult sau mai puţin marcate, legendele tripartite originilor?

Nu este cazul31 şi putem înţelege uşor de ce. Însăşi starea de libertas opune nu numai unui regnum etrusc, ci oricărui regnum, iar întemeierea rej blicii nu este o restaurare. Schimbările care au loc, sau se presupune că loc, îndepărtează statul tot at't de mult de Romulus şi de Numa c't şi Servius şi de Tarquini. De exemplu, fără să mai vorbim de predominări dacă nu de preeminenţa, conferită marelui pontif asupra flaminilor majo complicarea crescândă a datelor politice îi obligă pe autorii istoriei să modifi imaginea tradiţională a primei funcţiuni. Ea este, desigur, în continuare re gioasă, dar cunoaşte acum opoziţii, limitări, noi greutăţi: conflicte *ntre consu aleşi (pe care 'vulgata' 'i face să apară imediat după abolirea regalităţii) poporul alegător; de asemenea, antagonism mtre diferitele componente a societăţii, care se sprijină pe ob'rşie sau bogăţie. Aceasta este reţeaua ideologi trecută acum în prim-planj şi exprimată mtr-o sumedenie de povestiri ca: acaparează interesul. În special, totul este dominat, în politica internă şi de şi în acţiunea externă, de conflictul multiform şi mereu reactivat dintre pati cieni şi plebei31. De la apologul lui Menenius Agrippa* până la greul începal asedierii cetăţii Veii, cărţile II, III şi IV ale lui Titus Divius sunt pline (exempla [pilde], dar aproape toate ilustrează primejdiile prin care trece Ron din pricina rivalităţii dintre păturile sociale şi de asemenea excesele, c'nd a patricienilor, ale senatului, ale consulilor sau ale înlocuitorilor acestora, c'i ale plebei şi ale tribunilor ei. Dimpotrivă, foarte puţine se referă la cele tr

* I. Iunius Brutus l-a izgonit pe Tarquinius în 509 i.e.n. Fiii lui, care au uneltit în favoafi celui izgonit, au fost condamnaţi la moarte de propriul lor tată. Sp. Cassius Vercellinus, bănt că aspiră la domnie, a fost osândit de] tatăl său. T. Manlius Torquatus şi-a condamnat fiul moarte fiindcă acesta angajase lupta (şi o câştigase) nesocotind porunca părintească.

* I/Ucreţia, victimă a violenţei fiului regelui Tarquinius Superbus şi-a incitat tatăl şi soţ *” răzbunare şi s-a sinucis, de ruşine.

* Tanaquil, soţia lui Tarquinius Priscus, a fost cea care a obţinut tronul Romei pentru soţ ' *i, la moartea acestuia, pentru ginerele ei, Serviu. S Tullius. Tullia, una dintre fetele acestuia d ur~iă, a uneltit cu cumnatul ei, Tarquinius Superbus: după ce şi-a ucis, fiecare, consortul, l-au alu 8at pe Servius Tullius de la domnie şi s-au înscăunat ei.

28, Peres et fils dans la legende de Tarquin le Superbe', Collection T.atomus, 2 (Hommage fcumont), 1949, p. 77-84.

* Eliberarea de sub dominaţia etruscă şi instaurarea republicii în 509 î.e.n.

30 Cu excepţia unei importante tradiţii pe care am intenţia s-o studiez în alte lucrări.

31 Cf. cei doi mirţi, mai sus, p. 864, n. 22.

* Cf. Mit ţi epopee, II, partea a 3oua, Program. _ Rrl mcţiuni: nici măcar povestea cu membrele şi cu pântecul, care uşor ar fi lutut îi întoarsă spre acel sens.

Apare aici un lucru remarcabil, chiar surprinzător. Folosirile cadrului celor rei funcţiuni smt limitate la două momente din această istorie arhaică, la liografiile unor personaje, două la număr, care n-au ajuns niciodată la consult, Coriolan şi Camillus, dar sunt acolo foarte numeroase şi am putea spune, e atrag una pe cealaltă. Nu sunt în măsură să propun nici o explicaţie pentru ceasta ciudată repartizare, pentru aceste două concentrări. Cel mult, în priinţa lui Camillus, date fiind cele descoperite mai sus în legătură cu natura cestui personaj şi cu alcătuirea artificială, savantă, a gestei lui, putem înţe-; ge că cei răspunzători de această capodoperă de artă narativă au avut tendinţa ă îmbine în ea mai multe ideologii vechi, cea a Aurorei şi a Soarelui şi cea celor trei funcţiuni, mai generală şi mai uşor de aplicat. În privinţa lui loriolan, putem presupune, dar nu putem încă demonstra, că au intervenit îotive similare.

Vom examina deci, pe rând, viaţa lui Camillus, apoi pe cea a lui Coriolan. N sfârşit, ne vom întoarce în timp la cea a lui Publicola, adică la originile; publicii şi la războiul cu Porsenna, ca să cercetăm, o utilizare, mult mai comlexă şi foarte alterată, a elementelor din cadrul trifuncţional şi ca să destiidem o uriaşă problemă de 'epopee comparată'.

Capitolul II GESTA LUI CAMILLUS.

Folosirile epice ale gestei lui Camillus se referă la romani în totalitat lor, aproape întotdeauna în relaţiile lor cu eroul şi sunt legate de marele e niment de la începutul secolului al patrulea, cucerirea Romei de către ga ele sunt deci concentrate la sfârşitul primei părţi şi în cea de a doua dim cele patru ale Veţii lui Camillus aşa cum am analizat-o1. Le vom examina sens cronologic invers, începând cu ultima, singura în care orgoliul rom putea fi total încântat de sine şi urcând după aceea pe firul evenimenteli prin cele care implicau fie durere, fie ruşine, fie orbire.

1. ASEDIUL CAPITOUULUI.

După ocuparea Romei, în timp ce, în afară, Camillus şi armata de la V îşi pregătesc revanşa, o mână de oameni rezistă pe Capitoliu. Aceştia sunt supi vieţuitorii dezastrului de pe Allia, întăriţi de rămăşiţele din oraş ale tineretu! Militar (iuuentus militaris). Împreună cu partea mai puternică a senatuli cu câteva femei şi copii, ei fac să dăinuie în cetăţuie o societate mult redus dar înainte de toate legalitatea. Câteva merinde strânse în grabă îi ajută să ţină tari. Dându-şi seama de rezistenţa acestor oameni şi a acestui loc, galii s-i resemnat să organizeze un asediu. Aşezaţi între ruine, aprovizionându-se d ţinuturile vecine, ei blochează îndeaproape colina îndărătnică: la atâta se redi contactele lor cu romanii. Totuşi, monotonia asediului este întreruptă de ti episoade pitoreşti, pline de glorie şi cu efect identic; numai de trei.

Florus, a cărui intenţie este aceea de a scoate în relief liniile directoare a evenimentelor şi deci de a le pune în lumina semnificaţia, grupează într-t chip izbitor cele trei episoade (1, 13, 15-16)2.

Timp de şase luni – cui i-ar veni să creadă?

— Barbarii au stat agăţaţi de un singur mun 'ăcând tot felul de încercări nu numai ziua ci şi noaptea; într-o noapte, pe când urcau spre cetăţu Manlius, trezit de gâgâitul unei gâşte, i-a azvârlit din vârful stâncii şi, ca să le ia orice sperau „eşi era o foamete cumplită, s-a prefăcut plin de încredere şi a început să arunce cu pâini din cel ţuie.

1 Mai sus, p. 282 – 283.

1 Din acelaşi motiv, el pune clar în evidenţă şi configuraţia războiului lui Romulus cu sabin cea a înşiruirii regilor, cea a războiului cu Porsenna (mai jos, p. 900 – 919).

M Iar în ziua fixată l-a trimis pe pontiful Fabius jos, printre străjile duşmane, ca să ajungă pe mntele Quirinal şi să îndeplinească sacrificiul anual: acela, cu ajutorul credinţei sale, s-a întors evătămat printre loviturile duşmanilor, vestind că zeii sunt binevoitori.

Primul episod este o faptă războinică, singura luptă din cursul acestui ung asediu; cel de al doilea este un vicleşug economic, alimentar, în care se oloseşte pâinea; cel de al treilea, o adevărată minune, scaldă totul într-o atmoferă sacră. Funcţiunile tradiţionale apar deci în ordinea 2, 3, 1. Florus îl aduce q scenă de fiecare dată pe Manlius, o dată ca executant, de două ori în calitate e comandant: vrea desigur să sublinieze caracterul solidar al celor trei scene i să pună în valoare ceea ce, într-o atare situaţie, este într-adevăr esenţial: recumpănirea funcţiunii militare asupra celorlalte două.

Primul episod, cu sau fără gâştele Iunonei, ar putea fi la rigoare atninirea înfrumuseţată a unui eveniment real, a unui atac respins. Altfel stau ierurile cu cel de al doilea, temă bine cunoscută din folclorul asediilor3 şi, ineânţeles, cu cel de al treilea, dacă nu cumva admitem că zeii l-au ferit e-adevăfat de loviturile galilor pe preotul care le străbătea liniile4. Or, să o lai spunem o dată, între intensitatea blocadei şi negocierea finală, relaţiile sediaţilor cu asediatorii se mărginesc la această puternică respingere a asediaarilor, la această ostentaţie de bogăţie şi la acest act de fidelitate religioasă: upă groaznicul dezastru care a lovit Roma ingrată faţă de Camillus, embrionul Lomei viitoare îşi manifestă în aceste trei exemplu [pilde] puterea sau îndeâânarea sau superioritatea la cele trei niveluri funcţionale.

Po vestirile mai amănunţite ne permit să completăm aceste prime observaţii. N cartea a cincea a lui Titus Livius, de pildă, cele trei scene ocupă trei capile la rând. După o primă încercare făcută în momentul cuceririi oraşului, niciodată, spune istoricul IA3, 4), n-au mai încercat galii un asemenea atac, ici cu unităţi mici, nici cu toate trupele. Pierzând speranţa de a cuceri [Capi-) liul] cu forţa armelor, se pregătesc de asediere'. Şi, în timpul acestui asediu,: laţiile dintre romani şi gali se mărginesc la cele trei ocazii, pe care Titus Iivius,) re deosebire de Festus, le prezintă în ordinea canonică a celor trei funcţiuni 2, 3. Mai întâi performanţa sacră: (46, 1-4): în vremea aceasta, la Roma, asediul mai degrabă lâncezea, ambele armate stând liniştite şi îgura grijă a galilor fiind să nu cumva să treacă vreun duşman printre străjile lor; atunci s-a tâmplat ca un tânăr să stârnească admiraţia şi a alor săi şi a duşmanilor. Ginta Fabia avea de deplinit un sacrificiu pe Quirinal într-o zi anume. Ca să-l poată îndeplini, C. Fabius Dors (u)

3 Este una dintre cele trei forme ale unei teme larg atestate. Asediaţii, gata să se predea din uza foametei: 1) fie, folosindu-şi ultimele provizii, dau un ospăţ îmbelşugat sub ochii celor trimişi căpetenia asediatorilor (încă de la Herodot, 1, 21), ospăţ la care eventual îi şi invită; „2) fie u drumul în tabăra duşmană ultimului lor animal (vacă, taur, porc, măgar) îngrăşat cu. Ultimele ine, uneori cu o inscripţie sfidătoare; 3) fie, ca aici, îşi aruncă de pe ziduri ultimele pâini (sau şuri, sau saci cu grâu). Adesea, asediatorul, pierzându-şi nădejdea, se retrage sau le acordă asediaor condiţii de predare generoase. După repertoriul folcloristului italian C. Pitre (1891, 1903), tema easta a prilejuit un studiu întins, în parte comparativ, cel al lui P. M. Hebbe, într-un capitol, 114- 126) al importantei sale teze (Uppsala) Svenskama i Bohtnen och Măhren, Studier i Tjekis* Iktradition och Literatur, 1932. În epoca mitologiei naturaliste, într-o carte de altfel preţioasă prin găţia de fapte adunate, Nebelsagen, 1879, I*. Laistner propusese cu mult curaj următoarea interetare: Ohne Zweifel fălit das Hinabrollen der Brote auch hier [în legenda germană legată de; diul Christenburgului, J. şi W. Grimm, Deutsche Sdgen, ed. A IV-a, p. 83, nota] ans Ende der lagerung, d.h. des Winters; der Vorgang selber gemăhnt aber zu auffălig an die vor dem Gewrt-' rollenden Nebelkugeln, als dass wir niclit an das erste Friihlingsgewitter denken sollen'. [Fâra loială rostogolirea plinilor se situează şi aici la sfârşitul asediului, adică al iernii. Procedeul însuşi uce aminte prea bătător la ochi de rostogolirea vălătucilor de ceaţă dinaintea furtunii ca să nu itmiască să ne gândim la prima furtună de primăvară].

4 Mai jos, p. 920 – 921.' o cu toga pusă ca la Gabiae*, cu obiectele sfinţite iu mână, coborând de pe Capitoliu drept prin locul străjilor duşmane fără să se teamă de răcnetele lor înspăimântătoare ajunse pe Quirinal şi acolo totul după datină. Apoi se întoarse pe acelaşi drum, cu obrazul şi pasul la fel de lini nădăjduind în paza zeilor la a căror cinstire nu renunţase nici măcar de frica morţii şi ajuni Capitoliu, la ai săi, fie că galii încremeniseră în faţa nemaiauzitei sale îndrăzneli, fie că-i cupri teama de zei, teamă de care neamul lor nu este deloc ferit.

Textul acesta precizează deci că sacrificiul pe Quirinal trebuia îndep de ginta Fabia şi în consecinţă îi atribuie unui membru al acestei ginte, numai executarea, dar şi iniţiativa ieşirii miraculoase5. Este probabil vorb^ o variantă între multe altele, cunoscute: în legătură cu acelaşi exempl Aţpian [Celtica, 1, 6) îl numeşte pe Dorso 'preot', iepeix; ovo^a Aop înlocuieşte Quirinalul cu Forul şi nu vorbeşte de un cult propriu Fabii Dorso se duce la templul Vestei.

În felul acesta, actul devine naţional, nu mai este un act privat, face şi Dio Cassius (fragm. 24, 6), care nu precizează locul ceremoniei şi per care Kaeso Fabius a coborât de pe Capitoliu nu în calitatea lui de membri familiei Fabia, ci în calitate de pontif căruia îi venise rândul să oficieze

7j upoupyâa îxvsâto).

Apoi fapta războinică (46, 2-4). Văzând urmele ascensiunii reuşite a Pontius Cominius6, Brennus hotărăşte să îi atace prin surprindere pe rom pe aceeaşi cale: într-o noapte întunecoasă, galii, trimiţând mai întâi pe unul de al lor neînarmat să găse drumul şi-au trecut apoi armele din mână în mână şi, sprijinindu-se, săltându-se sau trăgând în sus unul pe altul pe unde era urcuşul mai anevoios, au ajuns în vârf într-o linişte atât de dep încât nu numai că au păcălit străjile, dar nici măcar nu au trezit câinii, care sar noaptea din & la orice zgomot. Dar gâştele nu le-au putut înşela (deşi era foamete mare, nu se atinsese nir de gâştele sfinte din templul Iunonei). Aceasta a fost scăparea romanilor; căci gâgâitul lor şi zgc tul aripilor l-au trezit pe M. Manlius, consul cu trei ani înainte, bărbat vajnic în război; ace apucându-şi armele şi chemându-i şi pe ceilalţi la arme, porneşte înainte şi, pe când ceilalţi alei încoace şi încolo, îl izbeşte cu scutul şi-l rostogoleşte pe galul care şi ajunsese în vârf. Căderea a tuia i-a trântit şi pe cei din urma lui, iar ceilalţi, descumpăniţi, care-şi aruncau armele ca s piindă cu mâinile de stânci, au fost ucişi de Manlius. Adunându-se acum şi alţi romani, i-au azv de pe stânci, cu săgeţi şi cu pietre şi pe ceilalţi gali, astfel că oastea lor întreagă s-a prăvăli prăpastie.

Manlius este răsplătit de tribunii consulari şi de întreaga armată. De act înainte, romanii se vor păzi mai bine, iar galii vor supraveghea mai înd proape, dârza' colină.

În sfârşit, imediat după scena anterioară, urmează bluf-vi alimentar 48, 4) [galii sunt şi ei înfometaţi şi bolnavi]: S-a încheiat apoi un armistiţiu cu romanii şi soldaţii celor două părţi au stat de vorbă, învoirea căpeteniilor lor. Cum galii le tot spuneau romanilor că vor fi siliţi să se predea, de foai se zice că, pentru a le schimba părerea, s-a azvârlit cu pâini, din mai multe locuri ale Capitoliu asupra străjilor duşmane.

* Mod ritual de îmbrăcare a togei: marginea ei, în loc să atârne pe umărul stâng, ca de obi încingea strâns pieptul, ca un fel de briu.

5Valerius Maximus, 1,], 10-11, pare să depindă direct de Titus Livius, al cărui text. n 011 îl schimbă, nici nu îl completează: statum Fabiae gentis sacrificium [ginta Fabia avea de deplinit un sacrificiu] (Liv. Sacrificium erat statum. Genţi Fabiae); Gabino ritu cinctus [cu tq pusă cala Gabiae] (Liv. Gabino? Cinctus); manibus humerisque sacra gerens [purtând în nu; 51 pe umeri obiectele sfinţite] (Liv. Sacra manibus gerens); per mediaş hostium stationes în Qmnn *'„ collem peruenit [a ajuns la Quirinal drept prin mijlocul străjilor duşmane] (Liv. id); ubi, omi ws solemni more peractis [acolo, îndeplinind totul după datină] (Liv. Ibique, omnibus solemnii peractis). „. '. – „:

* Mai sus, p. 827-828.: '; ': R7 în vremea aceasta, foametea, grea şi la gali, devine de nesuportat pe apitoliu. Încep negocieri, se şi încheie şi Brennus va plăti în curând, de mâna li Camillus, două vorbe spuse în plus, destinate de altfel unui frumos viitor*.

Titus Livius, cum s-a văzut, povesteşte pe scurt scena a treia, mai puţin randios epică decât celelalte două. Mai mult, nici viclenia aceasta alimentară, e altfel ineficace, nu este pusă pe seama lui Manlius, cum nu fusese pusă nici ţinta îndrăzneală a lui Fabius Dorso; o construcţie pasivă diluează şi răspunerea şi meritul: dicitur uertendae eius opinionis causa multis locis panis de 'apitolio iactatus essc în hostium stationes (48, 4) [se zice că, pentru a le; himba părerea, s-a azvârlit cu pâini, din mai multe locuri ale Capitoliului, supra străjilor duşmane].

Divergenţele acestea între Titus Livius şi Florus lasă intactă intenţia fieărui episod şi valoarea, trifuncţională, a tabloului pe care îl formează. Din numite motive, simple şi clare în fiecare caz, celelalte surse nu menţionează jate trei părţile ansamblului: pe Ovidiu îl interesează numai ultima, aruncarea a pâini, când o povesteşte în legătură cu Iuppiter Brutarul (Iuppiter Pistor); e Plutarh, care priveşte asediul numai din punctul de vedere al tui Camillus, u-* interesează decât cea de-a doua, fiindcă prelungeşte isprava lui Pontius ominius şi, în acelaşi timp, pregăteşte dictatura rivalului, duşmanului, victiâei lui, Manlius Capitolinus.

Ovidiu, Faste, 6, [349] 381-394, se simte liber să atribuie vicleniei cu îinile un succes pe care celelalte texte i-l refuză şi care anulează mare'e merit 1 lui Camillus. Pasajul este unul dintre cele în care poetului i-a plăcut să dune, să articuleze zeii triadei precapitoline7, la care s-au adăugat Vesta, într-o îlaţie specială cu Quirinus-Romulus şi Venus, inevitabila străbună a Iuliilor. Ralii asediază, înfometează Capitoliul. Iuppiter convoacă sfatul zeilor. Primul orbeşte Marte, amintindu-i lui Iuppiter făgăduielile făcute Romei, victoriile Lomei asupra latinilor şi etruscilor, apoi dezastrul de pe Allia, pe acei triumhales sencs [bătrâni în veşmânt triumfal] ucişi în atrii, talismanele Vestei: oase din ascunzătoarea lor. Câte motive are poporul ales să se creadă părăsit e zeii capitolini! De-ar avea măcar puterea să lupte şi, dacă n-ar mai fi ltceva de făcut, să moară cu arma în mână! Prins în cursă, înfometat, nu-i îai rămâne decât să aştepte ignauia fata. [moartea nevolnică]. După Marte iedează Venus, apoi Vesta, apoi Quirinus în vechea lui uniformă, cu lituus toiag de augur] şi cu trabea [togă festivă, tivită cu purpură]. Văzând această nanimitate, Iuppiter hotărăşte să salveze Roma şi, adresându-se Vestei, zeiţa etrelor şi a tot ce se aseamănă cu vetrele, îi arată calea scăpării: să facă aşa icât Capitoliul să pară doldora de bucatele de care duce lipsă. Pentru aceasta, Griul cât îl mai aveţi zdrobiţi-l în piatra scobită Fărâmiţaţi-l în mâini, coaceţi pe vatră la foc.

Vesta ascultă şi Iuppiter le vorbeşte în vis căpeteniilor romane adormite: Haide, sculaţi şi din vârf de cetate-aruncaţi între duşmani Ceea ce voi aţi vrea cel mai puţin să pierdeţi!

Trezindu-se, ofiţerilor le vine greu, o vreme, să dezlege enigma, să înţe-: agă că este vorba de Cerialia dona [darurile Cererei]. Apoi însă, ghicind, runcă pâini care Peste coifuri şi lungi scuturi căzând zgomotau.

* Faimosul vae victis!

7, Jupiter Marş Quirinus et Ies trois fonctions chez Ies poetes latins du premier siecle avânt isus-Christ', Revue des etudes latinei, 29, 1951, p. 318 – 329., Rezultatul este foarte îndrăzneţ diferit de -ersiunea tradiţională: Piere nădejdea de-a-nvinge prin foame; gonit e duşmanul Şi un altar strălucit Iuppiter Pistor primi.

Ca de atâtea alte ori, retorica lui Ovidiu nu face decât să îmbrace detalii autentice din tradiţie. Iuppiter este bineînţeles la locul său într-un pri care priveşte Capitoliul şi viitorul Romei; poetul îl înalţă doar deasupra dea terii. Dar de ce este numit, alături de Vesta şi Quirinus-Romulus? Pentru exact înaintea asediului, în timpul evacuării grăbite a oraşului, obiectele şi au fost salvate, de flaminul unuia şi de fecioarele celeilalte, împreună8. T] este menţionat toiagul lui de augur, acel lituus} Pentru că obiectul acest prilejuit o minune, în plin dezastru: după nimicirea galilor, când Cam: porunceşte cercetarea şi identificarea locurilor templelor distruse de incen lituus-ul va fi găsit intact sub ruinele templului lui Marte9.

Ovidiu atribuie astfel vicleniei cu pâinile descurajarea galilor şi renunţ la asediu (posse faine uinci spes excidit) [piere nădejdea de a-nvinge' foame]; Plutarh însă atribuie onoarea acestui rezultat isprăvii lui Man singura dintre cele trei scene pe care o reţine: nereuşita atacului îi demo zează pe celţi, slăbiţi şi ei de foamete şi de boală: ex toutou tcx twv I twv 3) v de&ufxo-rspa. Şi s-ar părea că povestirea lui Dionis din Hali nas, din care s-au păstrat doar câteva fragmente, chiar dacă înfăţişa, po toate trei episoadele, făcuse tot din atacul nereuşit cauza schimbării deci în atitudinea galilor (fragm. 13, 9, 12): De atunci, străjile romane au fost şi mai grijulii. Aşadar galii, nemaicrezând cu putinţă li cetăţuii prin şiretlic sau surprindere, au început să discute despre răscumpărare.

Probabil că, în forma ei pură, înşiruirea celor trei scene avea la înce menirea de a-i descuraja pe duşmani progresiv, în trei timpi: demonstrând că asediaţii se bucurau de protecţia zeilor, făcându-i să constate] superiorits militară a asediaţilor, arătându-le că asediaţii mai aveau mult până să-şi terrr rezervele de grâu.

2. ROMA ÎMPĂRŢITĂ.

Tot în cadrul celor trei funcţiuni a fost concepută admirabila descrier ceasurilor care preced intrarea galilor în oraş, înainte de asediu, cu câteva: după biruinţa lor de pe Allia. Romanii de la Roma şi-au revenit. Gru social s-a împărţit, ca să salveze viitorul, în trei părţi, cu trei destine, trei misiuni diferite (Titus I/ivius, 5, 39, 9-10; 11 şi 12-13). Iată cum îndeplineşte acest plan de salvare:

40,1: Aşa se mângâiau bătrânii sortiţi pieirii. Apoi au început să îndemne ceata de tiner care îi petreceau spre Capitoliu şi spre cetăţuie, încredinţând bărbăţiei şi tinereţii lor soarta, ori avea să fie ea, a cetăţii care, timp de trei sute şaizeci de ani, ieşise biruitoare din toate războa

40, S-10: Cealaltă parte a mulţimii, pe care n-o putea nici îrcăpea o colină atât de mic nici hrăni în asemenea lipsă de grâu, a ieşit din oraş şi, într-o singură ceată, s-a îndreptat spre nicul. De acolo, unii s-au risipit peste ogoare, alţii au luat-o spre oraşele vecine fără să aibă căpetenie sau vreo înţelegere între ei: şi-a urmat fiecare nădejdea şi gândul său, căci cele obşi se pierduseră. În vremea asta, flaminul lui Quirinus şi Vestalele, nepăsându-le de lucrurile loi întrebau ce să ia cu ei din cele sfinte şi ce să lase (căci nu aveau putere să le ia pe toate)

8 Mai jos, p. 874, 875, 922-925. Plutarh, Cam., 32, 6-8.

Le-ar putea adăposti cel mai sigur pe cele lăsate. Au socotit că cel mai bine este să le îngroape, hise în butoiaşe, în templul de lângă casa flaminului lui Quirinus, acolo unde astăzi nu este ăduit să scuipi. Apoi, împărţindu-şi între ei povara celorlalte, au apucat-o pe drumul care duce e Ianicul peste podul Sublicius. Un om din popor, L. Albicius, le-a văzut pe Vestale urcind Jul, pe când îşi ducea şi el, nevasta şi copiii într-un car: ca şi alţii, îi scotea din oraş, căci nu u de nici un folos războiului. Cum pe vremea aceea se mai făcea încă deosebire între cele sfinte: ele lumeşti, el socoti că nu se cuvine ca preotesele şi odoarele sfinte ale poporului roman să argăpe jos, câtă vreme ai lui erau văzuţi într-un car; le spuse deci nevestei şi copiilor să coboare, î în car Vestalele şi obiectele sfinte şi porni spre Caere, unde voiau să ajungă preotesele10.