Georges Dumezil

Era oare povestirea schematică de la începutul Gautrekssagăi incompletă? ^e două pasaje se referă oare la două variante, una în care Porr nu intervenea decât la cererea tatălui Îlfhildrei, în mod dezinteresat, cealaltă în care * răzbună asupra unui rival fericit? Acest al doilea text există, în orice caz, if, descrie o situaţie apropiată şi parţial inversă faţă de aceea care îi opune pe Sis'upăla şi pe Krşna în legătură cu Rukminî: 1. Uriaşul şi zeul o doresc amândoi 16 fată; 2. Uriaşul o ia, cu voia ei; 3. Zeul îl ucide pe uriaş, o reia pe fată şi 1 dă înapoi tatălui ei, dar 4. Rămâne ofensat de faptul că celălalt i-a fost predat ajungând să procreeze în locul lui. Răzbunarea pe care o alege se potri- 'eşte bine cu natura acestui resentiment: îi pedepseşte pe vinovaţi în nepotul ' Mai sus, p. 462. I * Mai sus, p. 464.

R pe care îl condamnă să nu aibă copii, să fie capătul neamului său. Astfel' ît în Scandinavia, cât şi în India, o cauzalitate secundă acoperă cauzalitatea ndamentală: în afară de motivul, suficient prin sine însuşi, al ostilităţii ge_: rale, fără excepţie, a lui Porr împotriva a tot ce vine de la giganţi, atitunea zeului faţă de erou se justifică printr-un incident romanesc, variantă a mei pe care literaturile nu obosesc să o înfăţişeze unui public nu mai puţin neosit: doi bărbaţi şi o femeie. În ambele cazuri, în Scandinavia şi în India ui sfârşeşte prin a-şi ucide rivalul; numai că în saga rivalul nu este erou} vestirii, ci bunicul lui, iar uciderea urmează imediat ofensei; în Mahabhâta, rivalul lui Krşna este Sis'upăla însuşi, iar uciderea este îndelung amânatâ e notat că urmează totuşi imediat după ce Krşna reaminteşte rivalitatea r). În ambele cazuri zeul o 'recuperează' pe fată; numai că în povestirea andinava o face pentru tatăl ei, nu pentru sine, iar ea e însărcinată; în Maibhărata, Krşna o smulge pentru sine pe Rukminî, fecioară, în timpul ceremoei nunţii, înainte ca ea sa fi căzut realmente în puterea lui Sis'upăla şi o ia: soţie. Această ultimă divergenţa nu e de altfel decât urmarea firească a alia mai importante: _uriaşul, primul Starkadr, e cel pe care-l alege Îlfhildr spreţuindu-l pe zeul Porr, pe când Rukminî îl preferă 'rudrianului' şi demoniâlui Sis'upăla pe zeul întrupat Krşna.

Trebuie deci să ne ferim a îndepărta preludiul romanesc al sagăi – cum am. Cut şi eu odinioară7 – din motivul aprioric că 'poveştile cu femei' sunt străe tipului lui Porr. E posibil, dimpotrivă, ca în acest fragment literar, zeul care află îndeobşte deasupra slăbiciunilor omeneşti – iubire, dorinţă, gelozie – l se arate, în virtutea unei vechi tradiţii, în mod excepţional, mai prejos de ne.

2. DEMON REINCARNAT ŞI NEPOT DE URIAŞ.

Această reflecţie ne îndeamnă să nu dăm la o parte nici cealaltă singulariite a versiunii sagăi: dualitatea Starkadr: bunicul şi nepotul. Desigur, s-ar iţelege uşor ca un sagamadr, jenat de o tradiţie care făcea să se nască în) rmă de gigant şi de monstru un erou a cărui viaţă, cu excepţia a trei incidente, ra şi trebuia să fie pilduitoare, să fi dedublat personajul, să fi reportat asupra nui prim Starkadr elementele respingătoare şi să fi păstrat pentru al doilea – pentru nepotul în întregime omenesc al primului – motivele pentru care ititorul poate să-l admire. Totuşi, e posibil ca lucrurile să se fi petrecut iners. Saxo poate să fi simplificat o situaţie iniţială mai complexă. Şi aici, versiuea sagăi e aceea care întăreşte, împotriva lui Saxo, comparaţia cu povestirea idiană.

Ostilitatea care există între Krşna şi Sis'upăla nu e ereditară: Krşna n-a vut nici un conflict, nici cu tatăl nici cu bunicul micului monstru. Dar, cum aifl rai văzut, ea nu e lipsită de antecedente. Pur şi simplu, concepţia indiană espre reîntrupare înlocuieşte ereditatea şi-i dă o dimensiune cosmică: Sis'upăla, u e decât ultima formă luată de demonul care a fost, în ultimele 'crize' î° are Vişnu a trebuit să intervină, Hiranyakas'ipu şi Râvana – personaje care, i fel ca Jarâsandha, s-au bucurat multă vreme de protecţia lui Rudra-Siva dai are, în cele din urmă, ca şi Jarâsandha şi uneori pentru că s-au făcut nesueriţi lui Rudra-Siva însuşi, s-au văzut părăsiţi de protectorul lor. Să-l cităfli acă o dată pe colonelul de Polier, în paginile care deschid rezumatul Râmă'

7 Aspects de la fonction guerriere, 1956, p. 91 – 92 = [Heur et malheur du guerrier], 1989, p- 87- yanei, sau mai degrabă povestirea pe care e presupus a i-o face maestrul său indian, Ramtchund. Iată-l pe Răvana8: Raven era regele insulei Lanca, sau Ceylon. Ambiţios ca orice Daints [= demon] aspira la cucerirea surgurilor [= raiul] şi, ca să izbutească, închinase o sută de ani din lunga sa viaţă devoţiunilor faţă de Mhadaio [= Mahădeva, Rudra-âiva] şi obţinuse de la acest Deiotas, jertfindu-î capul său, nu numai răsplata obişnuită de zece alte capete şi tot atâtea braţe, dar şi privilegiul de a nu putea fi ucis decât după ce i se vor fi tăiat un milion de capete.

— Dar n-avea decât zece, spuse domnul de Polier.

— N-avea decât zece deodată, răspunse învăţatul, dar ele creşteau la loc pe măsură ce-i erau doborâte, ceea ce făcea ca înfrângerea lui să fie atât de anevoioasă încât numai Vişnu îl putea nimici. Prea puţin mulţumit cu darurile neobişnuite pe care le dobândise de la Mhadaio, îl sili pe Birmah, ameninţându-l cu moartea, să-idăruiască o plasaşi o suliţă, arme minunate pe care Birmah îngrozit i le lăsă, deşi prevedea reaua folosire a acestor daruri, fără de care acest uriaş avea şi aşa o putere atât de miraculoasă încât, voind într-o zi să-l trezează pe Mhadaio dintr-unul din extazuri, îl mută cu o singură mână pe acest Deiotas şi lăcaşul său pe vârful muntelui Hermantchel locuinţa tatălui lui Parbutty [= Parvatî, soţia lui Rudra-âiva].

Îmbătat de putere, de stăplnire şi de prerogativele pe care i le dăruise Mhadaio, trufia ş ambiţia acelui Daints crescând deopotrivă, nu se mai gândi la nimic altceva decât să ajungă stăpânu întregului univers. Devenise deja domn peste pământ şi peste surg-uri, năvăli şi peste patal-uri [= infern] şi, prin tirania sa, deveni ţinta groazei şi urii obşteşti; aşa încât Birmah şi Mhadaio înşişi, îngroziţi de folosirea fără de măsură a darurilor suprafireşti şi minunate pe care i le făcuseră, aşteptau cu tot atâta nerăbdare ca şi un Deiotas de rând clipa în care se va petrece întruparea prezisă de Vişnu. Nelegiuirile şi crimele lui Raven copleşesc în sfârşit măsura însemnată de hotărârile destinului drept vreme a pedepsirii sale şi toate vestesc marea întâmplare care trebuie să pună capăt domniei păcatului, să aducă înapoi pe pământ virtutea şi să vădească puterea neîmpărţită a lui Vişnu.

Acest Răvana, ucis de Vişnu sub chipul lui Râma, e cel care se va reincarna în Sis'upăla şi i se va opune astfel pentru ultima dată lui Vişnu, devenit Krşna.

E îndoielnic, în ciuda mărturiilor celtice, că ar trebui reportată în perioada indo-europeană credinţa în metempsihoză, în incarnările succesive. În orice caz ea e străină lumii germanice. Dar, din punct de vedere funcţional, solidaritatea spiţelor familiale acţionează în acelaşi sens. S-a remarcat de mult că una din reţetele onomastice practicate în anumite epoci de scandinavi, ca şi de multe alte popo are de altminteri, era numirea noilor-născuţi după strămoşii apropiaţi9: intenţia era, fără îndoială, obţinerea unui rezultat mai însemnat decât reînvierea unei amintiri, a unei imagini; chiar încadrată la extrem în tiparele raţiunii, o astfel de practică pune în faţa noii fiinţe umane măcar un program de viaţă, o imitare care, dacă e acceptată şi realizată de cel interesat, îl reînsufleţeşte în ultimă analiză pe cel mort în persoană. Oare nu această credinţă a putu' să justifice coexistenţa lui Starkadr, tatăl lui Storvirkr şi a lui Stark adr, fiul lui Storvirkr Şi, în acelaşi timp, cele două intervenţii ale lui Porr, care îl ucide pe unul şi îl persecută pe celălalt? Această repartiţie în timp a faptelor, această etapă prenatală dă biografiei eroului cel puţin o amploare comparabilă, deşi mai puţin Cosmică, aceleia pe care i-o conferă lui Sis'upăla preistoria lui demonică, întâlnirile sale precedente, în alte vieţi, cu acelaşi zeu.

8 Vezi, mai sus, p. 502, n. 4. Acest pasaj se află în voi. I, p. 292-294.

9 Myth.es et dieux des Germains, p. 61 – 62; K. A. Eckhart, Indische Unsterblichkeit, germanischer Claube an die Wiederverkorperung în der Sippe, 1937.

Aceste ultime apropieri lasă desigur fără un răspuns cert problema valorii itive a celor două variante ale naşterii lui Starkadr. Chiar dacă echilibrează re ele cumpăna şansei care până acum se pleca în favoarea lui Saxo în detrimensagăi, nu permit totuşi o decizie. Trebuie oare acordată preferinţa uneia sau eilalte, lui Saxo ori sagăi? Sau trebuie să admitem că şi una şi cealaltă preigesc ceea ce, din timpurile cele mai vechi, erau deja 'variante'? Pentru ma din cele două teme considerate – resentimentul unui zeu împotriva fiufemeii care i-a preferat un rival – legenda lui Heracles ne va sfătui to-} i să decidem împotriva lui Saxo, pentru sagamadr. Dar în legenda greacă cele divinităţilor sunt inversate în raport cu rolurile lor: o zeiţă, Hera, e îea care îl persecută pe fiul pe care soţul ei prea puţin credincios, Zeus, a preat să-l dobândească prin grija rivalei ei fără voie, Alcmena, soţia lui Amphiyon.

'

Capitolul VI HERACLES

1. GREŞELILE LUI HERACLES.

Argumente, care par în continuare valabile, au fost furnizate în 1956 pentru K considera viaţa lui Heracles, ca şi aceea a lui Starkadr-Starcatherus, nu drept acumularea enormă şi întâmplătoare a unor legende independente, dintre care fiecare, de sine stătătoare şi suficientă sieşi, ar fi pus în legătură cu un oraş, cu o provincie, cu un lac, cu o pădure, isprava unui Om Puternic, ci în primul rând drept o structură a cărei schemă generală e simplă şi care a servit numai drept cadru – bogăţia chemând bogăţie – pentru nenumărate legende, locale sau nu, referitoare la Omul Puternic1.

Acest cadru general este acela al 'celor trei păcate ale eroului' şi am amintit la începutul acestui studiu care sunt aceste păcate, săvârşite fiecare împotriva principiului uneia dintre cele trei funcţiuni indo-europene2: de când am scris Aspects de la fonction guerriere, dosarul nu s-a schimbat. Heracles îşi împlineşte isprăvile în trei grupuri, terminate fiecare prin 'păcatul funcţional' şi sancţiunea sau consecinţa corespunzătoare, care-l loveşte pe erou în mintea, apoi în sănătatea trupului, în sfârşit în viaţa lui, sancţiunile nefiind de altfel cumulative şi primele două încetându-şi efectul atunci când a fost împlinită o ispăşire suficientă. Intervalele umplute de isprăvi se distribuie astfel: unul se întinde de la naşterea eroului până la ezitarea lui în faţa poruncii lui Zeus, având drept pedeapsă nebunia; al doilea merge de la această neascultare până la uciderea mişelească a unui duşman luat pe neaşteptate, iar pedeapsa este boala fizică; al treilea merge de la această ucidere până la adulterul scandalos, având drept consecinţă arsura de nevindecat şi moartea de bună voie. Înlăuntrul primului din aceste trei grupuri apare, ca un subgrup, ansamblul celor zece sau douăsprezece munci principale, care adăposteşte la rându-i o serie de munci auxiliare şi care este singura structură parţială care poate fi determinată în mteriorul cadrului general. Cât despre păcate, biografia lui Heracles prezintă ţţiaj multe acţiuni pe care am fi ispitiţi, chiar şi în termeni greceşti, să le caii* &căm ca atare, dar fapt este că numai acestea trei au fost reţinute de zei şi au avut asupra vinovatului o influenţă distrugătoare.

Analogiei cu cele trei păcate ale lui Starcatherus i se adaugă alte potriviri „ttre carierele celor doi eroi. Principalele au fost semnalate în 1956, dar consiheur et malheur du guerrier, p. 89-90. Pentru sistematizarea din Bibliotheca lui pseudo „Hodor (ÎI, 4,8-7,7), vezi ibid., p. 94 n. 1. „ Mai-~sus, p. 456-459.

Rărea lui Sis'upăla le dezvăluie toată importanţa. Ele se referă, pe de o. rte, la naşterea eroului, împreună cu locul ce rezultă pentru el în structura lor trei funcţiuni şi mai ales cu relaţiile opuse care se statornicesc astfel între şi două divinităţi rivale; pe de altă parte, se referă la moartea lui.

2. HERA, ATENA ŞI HERACXES.

I. Naşterea lui Heracles [Diodor din Sicilia, IV, 9, 2-3, după ce a amintit că din ambele părţi oul 'âşi datorează naşterea celui mai mare dintre zei': Zeus este tatăl lui r mama lui, Alcmena, descinde din Perseu, fiul lui Zeus şi al Danaei]:

2. Valoarea lui nu s-a vădit numai prin fapte, ci încă dinainte de naştere. Căci Zeus, uninL-se cu Alcmena, a întreit lungimea nopţii (Tpttixaatov t^v voxxa noir^am) şi, din mărimea tituilui cheltuit pentru zămislirea aceluia (tc5 7txir)8ei to5 itpoţ t$] v TCcasotrouav îvaăcogsvtoţ Xpovou), a arătat prisosul de putere al pruncului ce avea să se nască (7rpoc7) Li. ÎjvxL ty) v u7tsp6oX7) v tâjţ too: vv7)87] ao! XLvou pw [A7) ţ).

3. (Zeus) n-a pus la cale această împreunare din patima iubirii, ci numai şi numai în vede. A zămislirii unui prunc (ttji; mnsotrouoeq x&piv). De aceea, neavând nici o nădejde de a o îndueca datorită virtuţii ei (ccoippoauvT), s-a făcut întru totul asemănător lui Amphitryon.

Heracles nu e deci nici monstru, nici uriaş – deşi n-au lipsit speculaţiile supra mărimii sale supraomeneşti; dar, ca şi Starcatherus, are în el un oareare exces, u7tLp (} oÂY), excesul de forţă în raport cu ceilalţi oameni, exces care szultă dintr-o formă atenuată de triplicitate: Zeus a folosit trei nopţi pentru ămislirea lui, afectând deci pentru această unică cheltuială o cantitate de ămânţă care, chiar pentru un zeu, pare a fi considerabilă.

ÎI. Locul lui Heracles în raport cu prima şi a doua funcţiune şi mai ales n raport cu cele două zeiţe care le prezidează (Diodor, IV, 9, 4-8).

4. Sosind timpul statornicit de fire femeilor însărcinate, Zeus, purtat de gândul naşterii tai Ieracles, vesti în faţa tuturor zeilor că pe cel ce se va naşte în acea zi îl va face rege (tcoiâjoti iariXLa) al Perseizilor, dar Hera, fiind geloasă (Î^Xotimouirav) şi având-o părtaşă la fapte pe iica ei Eileithyia*, i-a oprit pentru o vreme Alcmenei durerile naşterii, iar Eurystheu ieşi la umină înainte de timpul cuvenit.

5. Văzându-şi planurile date peste cap, Zeus a vrut şi să-şi întărească făgăduiala şi să cugete linainte la gloria (smytzveia.) lui Heracles. De aceea se spune că a făcut-o pe Hera să cadă la nvoială: pe Eurystheu îl va face rege, cum făgăduise el însuşi, dar Heracles, pus sub porunca lui îurystheu, va împlini douăsprezece isprăvi, pe care i le va hotărî Eurystheu şi prin aceasta va lobândi nemurirea (3aaiXLtx (xLv uraipţai xoctc* ttjv IStav u7:6axsnv Eupoa8La, T6v S'HpaxXLa TSTarisvov {mo t6v Eupua6sa Tcxeaai Scisexa ăsxouţ ou; av Eupuo-Oeuţ jtpoatii^T), xal touto npiiţavta ru/stv xâjţ (isavctaiaţ).

6. Născând Alcmena şi temându-se de gelozia (Î^Xoturfav) Herei, a expus pruncul intr-un oc care se cheamă astăzi după numele lui, câmpia lui Heracles'.

7. În vremea aceea, trecând pe acolo Atena împreună cu Hera (x„6' Sv 8-f) xP^V0V 'A-6lvS „Tâtr, ţ'Hpaţ7tpootouo-a) şi minunându-se de înfăţişarea copilului (9au [iacaaa toS rausiou tyjv şuo-tV o hotărî pe Hera să-i dea să sugă (ouv&retae tijv „Hpav tyjv 6y] Xt) v uttaaxeâv). Cum însă pruncu trase de sân cu o putere mai presus de vârsta sa, de durere Hera îl aruncă de la sine (}; jiiv „Hp” Staxyyiuaaa t6 (3pepo; spptijisv), iar Atena, ducându-l la mama lui, îi porunci să-l hrăneasc3 (A8v] vă 8e xojiâaaoa auTO 7tpoţ tt, v [xrjtspix TpLţeiv 7capexsxsuaato).

8. De mirare pare această neaşteptată răsturnare a întâmplării (to tyj? Ttcpitrsretaţ napi 80 5„1') mama care trebuia să-şi iubească (o~râpystv 6peuouaa) pruncul l-a dat pieirii, iar aceea care-i purta o ură de maşteră l-a salvat, fără să-l recunoască, pe acela care-i era după fire duşman (81 'ocyvo'sV LocoLe to ty) ţiloei roXL [„ov).

* Zeiţa ocrotitoare a naşterilor.

Cunoaştem formele variate pe cart le iau, mai ales în timpul tinereţii lui Heracles, duşmănia Herei şi solicitudinea Atenei. Ca să ne oprim la textul lui Diodor, Hera e aceea care trimite cei doi dragoni pe care copilul îi înăbuşă în leagăn, cucerindu-şi astfel, zice-se, numele eroic: 'Acela care-şi datorează Herei gloria (xxeo?) (10,1); tot Hera e aceea care îi provoacă nebunia pentru că a stat prea mult pe gânduri dacă să intre în slujba lui Eurystheu (11,1). Atunci când diferiţi zei îl înarmează şi-l echipează pe Heracles, Atena îi face primul dar, un peplu (14, 3). Mai târziu, dacă ne luăm după Bibliotheca lui pseudo-Apollodor, ei îi încredinţează Heracles, fără îndoială ca prietenei sale celei mai sigure, merele Hesperidelor, pe care zeiţa le duce îndată înapoi la locul lor (ÎI, 5, 11).

Cele două zeiţe au în mod clar aici valoarea diferenţială pe care le-o atribuie şi legenda judecăţii lui Paris3: Hera este regina, a cărei primă grijă este să-l înlăture pe fiul Alcmenei de la regalitate şi să-l reducă – acesta e sensul compromisului pe care-l acceptă – la rolul de, voinic', apărător al regelui, supus regelui. Atena îl ia îndată sub protecţia ei pe viitorul erou, îl salvează pe când nu era decât un prunc părăsit, veghează asupra înzestrării lui şi îl urmăreşte discret în isprăvile lui. Cele două zeiţe nu se luptă una împotriva celeilalte, ba chiar se plimbă împreună, dar buna lor înţelegere e cu totul exterioară; nu mai e alianţa în care le aşeza, în legenda prinţului păstor Paris, ostilitatea lor comună faţă de Afrodita; ele joacă jocuri contrarii şi fecioara Atena nu ezită să o înşele pe Hera, să o facă să-l hrănească cu laptele ei pe copilul pe care Alcmena, înfricoşată, l-a expus pe câmp. Această scenă a zeiţei care îl salvează, dându-i să sugă, ne aminteşte, funcţional, relaţiile la început ambigue dintre Sis'upăla şi Krşna: aşezat pe genunchii zeului, micul monstru primeşte chip omenesc, e salvat; dar în acelaşi timp se formulează programul unei lungi ostilităţi.

Cât despre atitudinea eroului însuşi faţă de cele două funcţiuni superioare – regalitatea de la care a fost înlăturat, 'Isprăvile', adică esenţialmente luptele, cărora le-a fost destinat – ea e mai dramatică decât cea a lui Starkadr-Starcatherus, care, născut departe de orice tron, se mulţumeşte (în afara celor trei păcate, îndreptate contra lor) să-i slujească ostentativ pe regi; mai patetică, de asemenea, decât a lui Sis'upăla, rege care se face de bunăvoie generalismul altui rege. Primul păcat al lui Heracles este tocmai ezitarea, în ciuda poruncii lui Zeus, în ciuda avertismentului primit la Delfi, de a se face luptătorul regelui Eurystheu: îl judecă, i se ştie superior. Dar după prima Sancţiune se înclină, merge să ceară şi primeşte poruncile regelui (upoataŢ^a-ra)7. Chiar dacă se bucură uneori de amara satisfacţie oferită de spectacolu mediocrului său stăpân: picturile de pe vase au popularizat scena în care î: aduce regelui mistreţul din Erymant; Heracles poartă pe umeri mistreţul Viu; îngrozit, regele se ascunde într-un butoi (cpo^Oelţ gxpu^sv socutov cil) taaxoâv tu0ov; Diodor, IV, 12, 2). Dar niciodată, nici în timpul lungului con tract al Muncilor, nici după el, nu ridică mâna asupra regelui, nu pretinde să-i ia locul, niciodată, în cutreierările sale în care de atâtea ori face dreptate Şi pedepseşte atâţia oameni răi, inclusiv regi, nu se gândeşte să devină el însuşi rege: îşi oferă serviciile, la nevoie le impune, uneori le primeşte răsplata, apo pleacă.

3 Mit şi epopee, I, p. 405 – 408-

— Mit şi epopee o2S

3rsfânşiTUL LUI HERACLES, HERACLES ŞI HERA.

III. Moartea lui Heracles, împăcarea Herei (Diodor, IV 38, 3 – 5; 39, 2 -3).

După adulter, Heracles e prins în capcana tunicii înmuiate în sângele lui sus. Aflând de patima soţului ei pentru Iole, Deianeira îşi aminteşte de ui pe care i-l făcuse Centaurul pe când trăgea să moară. Nu-i spusese el î că, dacă s-ar întâmpla ca soţul ei să o neglijeze, ar fi deajuns să-i dea mbrace o haină înmuiată în sângele său pentru a-i aprinde din nou pasiu-? Ea nu ştia că în sângele Centaurului dăinuia otrava săgeţii cu care îl străsese Heracles. I-a trimis deci, îmbibată cu ceea ce credea ea că e un filtru Iragoste, tunica păstrată pentru zilele de jertfe, pe care Heracles i-o ceruse, ades a îmbrăcat-o. Trezită de căldura trupului, otrava a început să-l mis-: Sfâşiat de dureri crescânde, de nesuportat, eroul i-a trimis pe doi dintre arăşii săi să consulte a treia oară oracolul din Delfi şi Apollo a răspuns: fie dus Heracles pe muntele Oeta, împreună cu toate armele sale şi să nalte lângă el un rug uriaş; de celelalte va avea grijă Zeus'.

4. După ce oamenii lui Iolaos au împlinit cele poruncite şi s-au oprit la oarecare depărtare 3ă vadă ce avea să se întâmple, Heracles, care pierduse orice nădejde de salvare, urcându-se rug a început să roage pe unul sau altul dintre cei din jur să dea foc rugului. Nimeni n-a ăznit să-i dea ascultare în afară de Filoctet: primind ca răsplată de la Heracles, pentru aju- 1 dat, arcul şi săgeţile acestuia, a aprins rugul. Dar îndată fulgerul, căzând din văzduh, a. uit în flăcări rugul întreg.

5. După aceasta, oamenii lui Iolaos mergând să caute rămăşiţele de oase şi negăsind nimic,: ugetat că, după vorbele oracolului, Heracles va fi fost trecut în rândul zeilor.

După câteva indicaţii despre stabilirea primelor culte ale lui Heracles (39, Diodor ne face să pătrundem în tainele Olimpului.

2. T.= uuie să adăugăm la povestirea noastră că, după ce Heracles a fost trecut în rândul or, Zeus a hotărât-o pe Hera să-l înfieze pe Heracles şi de atunci încolo să-i arate întotdeauna unăvoinţă de mamă; iar înfierea s-a făcut astfel: Hera urcându-se în pat şi luându-l pe Heralângă trupul ei, l-a lăsat să cadă la pământ printre haine, imitând o naştere adevărată.

3. Miturile spun că după înfiere Hera l-a căsătorit pe Heracles cu Hebe; de unde şi poetul: râs în Nekyia*: 'ânchipuire era; dar el, cu nemuritorii, în sărbători desfătat, o ţine pe Hebe cea mândră'.

4. HERACLES, STARKADR ŞI SlâUPALA.

Unele analogii cu sfârşitul lui Starcatherus, altele cu sfârşitul lui Sis'upăla t de îndată vizibile, existând în plus, ca supliment propriu Greciei, tema portantă a rugului şi a apoteozei. Ca şi eroul scandinav şi eroul grec se hotărăşte să moară, caută pecinecare să-l omoare şi-l găseşte în persoana unui pur războinic care acţionează, sigur, din devotament, dar al cărui serviciu îl retribuie: unul îi înmânează Hatherus preţul sângelui pe care-l primise ca să-i ucidă tatăl* şi pe lângă; asta îi propune să-i asigure invulnerabilitatea, printr-un mijloc care i se re suspect celui interesat şi pe care nu-l foloseşte; celălalt îi înmânează lui octet nişte săgeţi a căror imensă şi înfricoşătoare putere o vor arăta pe g viitorul şi Sofocle: numai ele vor face cu putinţă învingerea troieni-

* Nekyia, ' (jertfa pentru) chemarea morţilor', titlul cântului XI din Odiseea. Pasajul citat se ă la v. 602-603.

* Vezi însă p. 478-480: erau de fapt banii primiţi de Starcatherus de la L.enno (tată! Lui Hathe-) ca să-l ucidă pe regele Olo; iar pe I, enno îl ucide din remuşcare, ca pe instigatorul faptei sale.

Lor, dar mai înainte una dintre ele îşi va otrăvi posesorul şi-i va face pe greci să-l părăsească, singur, pe o insulă*.

Ca şi pe indianul Sis'upăla, moartea îl împacă total pe erou cu divinitatea care, din vina lui în India, fără voia lui în Grecia, îi fusese duşmană. India merge până la resorbirea fiinţei înseşi a lui Sis'upăla în divinitate; Grecia mai raţională, vorbeşte despre un contract care transformă ostilitatea în adopţiune, în înfiere, cu un scenariu care rimulează nu o fuziune, ci o naştere, pe care căsătoria cu Hebe, fiica zeiţei duşmane, o completează de altfel prin forma de unire cea mai intimă şi în acelaşi timp cea mai puţin miraculoasă, căsătoria.

Nu pare posibil să atribuim hazardului atâtea similitudini care apar şi aici şi acolo, în aceeaşi ordine. Dar această constatare marchează şi limitele între care ne mişcăm: divinităţile care se înfruntă în privinţa lui Heracles şi sub prezidenţa puţin activă a lui Zeus, anume protectoarea şi persecutoarei lui, intervin riguros, ca şi în legenda păstorului Paris, ca patronând primele două funcţiuni: Suverana care îi sustrage lui Heracles regalitatea aşteptată şi-l face supusul unui rege; Războinica ce în persoana lui prevede, iubeşte şi favorizează pe viteazul biruitor al Muncilor şi al luptelor: nici o trăsătură nu le opune în calitate de ceea ce am numit – în legătură cu ceilalţi doi eroi – 'divinitatea întunecată' şi 'divinitatea luminoasă'.