Georges Dumezil

Ne aflăm astfel în faţa unei situaţii paradoxale, Scandinavia neputând furniza, evident, decât un termen conciliator din punct de vedere tipologic şi nu un intermediar geografic. Îl vom lăsa pe cititor în faţa acestei aporii care va conduce poate alte minţi la o analiză mai subtilă a unei sau a mai multe perechi divine, dar care în momentul de faţă nu permite apropierea dintre perechea greacă şi cea indiană: GRECIA SCANDINAVIA INDIA.

Hera, prima funcţiune I prima funcţiune (53inn

'divinitate întunecată' Rudra, divinitate întunecată' Atena, funcţiunea a doua f funcţiunea a doua P6rr {I 'divinitate luminoasă' Krsna-Visnu, 'divinitate luminoasă Comparatistul nu poate decât să încredinţeze eleniştilor, celor care stăpânesc imensul dosar literar, arheologic, filosofic al lui Heracles, grija nu numai de a rezolva această aporie, dar şi de a exploata concordanţele furnizate de el. Se pare că Heracles, cu mult înainte de a fi sfâşiat, în voinţa sa, prin grija lui Prodicos, între chemările viciului şi ale virtuţii*, se aflase drept miză pasivă Şi neputincioasă a unei alte rivalităţi şi asta dintotdeauna, deja în prototipul său indo-european. Această rivalitate a puterilor divine îi hărăzea un sfârşit fericit, dar înainte de aceasta, din ispravă în greşeală şi din greşeală în ispravă, î^plimba printre insulele şi peninsulele Mediteranei, în timp ce 'fraţii săi despărţiţi'* măsurau cu pasul, prin nişte fatalităţi asemănătoare, unul nesfârşitele pământuri care se întind de la Bosfor până la fiordurile Norvegiei, celălalt,

* Tradiţia greacă afirmă totuşi că rana lui Filoctet a fost produsă de o muşcătură de şarpe; tf. Sofocle, Filoctet, v. 1326 şi urm. Etc.

* Prodicos din Ceos: sofist grec preocupat îndeosebi de probleme de morală şi de stilistica, agenda relatată de el despre Heracles se află păstrată în Xenofon, Memorabilia, II, 1,21-34.

* Aluzie glumeaţă Ia terminologia 'ecumenică' actuală: în perioada posteonciliară nu se mai spune 'schismatici' şi 'eretici', ci 'fraţi despărţiţi'.

Ozaicul regatelor indiene. Ni se va îngădui totuşi o observaţie, dacă nu o gestie. Oare apologul lui Prodicos nu redă conflictului în care e prins Hera-; s ceva din valoarea, pur morală şi nicidecum funcţională, care-i opune pe îplicitul Rudra şi pe explicitul Kxşna-Vişnu în legătură cu Sis'upăla? Acest lolog, pe care Marcel Ddtienne a reuşit deja să-l învechească4, nu prelungea re o interpretare a pateticului fiu al Alcmenei încă mai veche decât Hera-: s-ul pitagoreic, decât precursorii pe care suntem tentaţi să-i presupunem? Îra şi Atena, interpretationes grecae [interpretări greceşti] ale divinităţilor do-europene din romanul preheracleean, n-au sărăcit oare tipul mai complex îi apropiat de cel scandinav, al acestor divinităţi, iar elementele astfel pierite n-au eşuat oare, sau n-au înflorit, sub semnele filosofice ale Răului şi nelui, ale Viciului şi Virtuţii?

: ': l. j,

_ * 'Heracles, Mros pythagoricien', Revue de l'histoire des religions, 158, 1960, p. 21 -53, cu o liografie foarte bogată.

În cele trei opere pe care le-ara comparat, ceea ce s-ar putea numi isc temele, liniile de frontieră între concordanţe şi discordanţe, nu sunt distribuit toate la fel.

Grupul cel mai considerabil situează de aceeaşi parte Grecia şi Scandina via, în opoziţie cu India.

1. Divinităţile care se înfruntă în privinţa lui Heracles şi a lui Starkad sunt cele de prima şi a doua funcţiune, în timp ce Krşna-Vişnu şi Rudra Siva nu aparţin structurii celor trei funcţiuni şi nu sunt comparabili cu Odini şi Porr decât prin alte aspecte.

2. Divinitatea cu care Heracles se împacă după moarte este Hera, soţi suveranului Zeus; aceea care se ascunde în spatele lui Hatherus şi care benefi ciază (sau ar putea beneficia) de ultimul dar al lui Starkadr este Hodr, foart apropiat de îdinn, zeul în acelaşi timp suveran şi 'ântunecat' (în sensul p care l-am dat acestui cuvânt). Dimpotrivă, Sis'upăla, în clipa morţii, se împac cu divinitatea 'luminoasă', Krşna-Vişnu şi se contopeşte cu ea.

3. Heracles şi Starkadr sunt eroi simpatici, primul neascunzând în el nic un element 'demonic', al doilea pierzând, odată cu monstruozitatea, lătur 'gigantică' produsă de naşterea sa. Sis'upăla, dimpotrivă, până la convertire care se produce în clipa morţii, rămâne o fiinţă demonică şi în acelaşi tim; o fnnţă s'ivaică, aşa cum e din naştere.

4. Nici Heracles, nici Starkadr n-au provocat-o pe divinitatea care-ipei secută: îi suferă ostilitatea a cărei cauză e anterioară naşterii lor. Sis'upăls dimpotrivă, nu încetează până la sfârşit să-i pună la încercare răbdare lui Krşna-Vişnu care, în fapt, nu-l persecută, dar la sfârşit îl pedepseşte.

5. Oricât de importantă ar fi acţiunea divinităţilor în conflict în privinţ lai Heracles şi a lui Starkadr, de fapt cel interesant este eroul şi, foarte repe de, îndată ce se trece de început, divinităţile se fac din ce în ce mai discrete deşi le simţim prezente şi vigilente. Dimpotrivă, Krşna-Vişnu e personajv. Principal, Sis'upăla nefiind decât o figură episodică, un fel de incorigibil Loi todian, în singurul lucru important, cariera zeului întrupat.

6. În consecinţă, cititorul nu se declară nici pentru Gdinn, nici pentrPorr, ci pentru Starkadr; categoric nu pentru Hera, mai degrabă pentru Atens dar mai ales pentru Heracles însuşi şi pentru Atena numai în măsura în car BILANŢ

1 ajută. Dimpotrivă, de la un capăt la celălalt al povestirii, suntem de ea lui Krşna-Vişnu.

7. Îndeosebi morţile voite ale lui Heracles şi Starkadr sunt frumoase, calân ciuda încercărilor care le pricinuiesc – decrepitudinea şi remuşcarea ă a treia crimă, la Starkadr, arsura intolerabilă ce rezultă din a treia greă, la Heracles. Moartea lui Sis'upăla este dimpotrivă climaxul unui delir etic.

8. Numai romanele lui Heracles şi al lui Starkadr pun în scenă personajul rului pe care eroul îl solicită sa-i dea moartea eliberatoare – act nobil, gur, dar care, nu mai puţin, este retribuit.

9. Numai în aceste două cazuri oferta sau darul final este ambiguu: Ha-: us n-are încredere şi nu vom şti niciodată dacă a avut dreptate; săgeţile ivite dăruite de Heracles îl vor răni fără leac pe Filoctet*.

10. Tipul general al lui Heracles şi al lui Starkadr este acelaşi: răzbunăal nedreptăţilor, erou rătăcitor, sortit pentru novo? [trudă, suferinţă].

11. Drept consecinţă şi unul şi celălalt sunt educatori: în Saxo, episodul iilor lui Frotho (Helga, Ingellus) readuşi la virtute de către Starcatherus are alt sens şi ştim rolul lui Heracles în formarea şi în protejarea tinerilor: i.

12. Starkadr trece drept un mare scald, primul dintre scalzi; şi tradiţia itribuie poeme asupra propriilor sale isprăvi, asupra bătăliei mitice de la ivalla şi, atât în saga câc şi în Saxo, 'darul poeziei' i-a fost conferit de tnn; asocierea dintre Muze şi Heracles (fxouctxcx; îv-^p [om priceput la eletnicirile Muzelor, la arte], Hercules Musarum [Hercules (conducătorul) zelor]; şi deja pe vasele din secolul al Vl-lea Heracles citared, Heracles 7 al lui Dinos*) este veche, fără îndoială mai veche decât atestările figue şi decât speculaţiile pitagoreice.

Dar alte concordanţe situează de aceeaşi parte India şi Scandinavia, în ziţie cu Grecia şi uneori în mod spectaculos. Astfel:

1. Sis'upăla şi Starkadr se nasc cu monstruozităţi care sunt corectate, înai de începerea carierei lor, de către una din cele două divinităţi implicate, racles se naşte fără defect.

2. India şi Scandinavia pun la loc de cinste ideologia regală, insistând ipra atitudinii celor doi eroi faţă de regalitate şi le atribuie declaraţii emfat asupra acestui subiect. Degenda greacă schiţează tema la început (opozidintre Eurystheu^ şi Heracles), dar nu insistă.

3. Greşelile lui Sis'upăla şi Starkadr sunt fatale: impuse unuia încă de naştere de natura sa şi de antecedentele sale demonice; impuse celuilalt a ursita pe care o rostesc, după diferitele variante, Odinn sau Potx. Hera- 3 săvârşeşte fără să fie silit cele trei greşeli.

4. Dacă ţinem seama de faptul că legenda lui Jarăsandha o completează aceea a lui Sis'upăla, India şi Scandinavia îşi încarcă eroul, marcându-l nota 'crimă', cu unul sau mai multe sacrificii omeneşti, cu sacrificarea nia sau mai multor regi oferiţi sau făgăduiţi divinităţii 'ântunecate' care pretinde. Nimic de acest fel în lunga carieră a lui Heracles.

5. Forma morţii este aceeaşi pentru Starkadr şi pentru Sis'upăla: amândoi ti să fie decapitaţi, unul cu sânge rece şi prin rugăminte, celălalt într-o beţie provocării. Heracles se suie pe rug.

* Cf. n. *, p. 531.

*” Muzicant legendar, fiui iui Apollo; i-au fost elevi Orfeu şi Heracles; acesta l-ar fi şi ucis,: tisit de felul cum preja

6. Starkadr ca şi Sis'upăla n-au de a face decât cu doi zei învrăjbiţi (căci *Hodr nu se distinge funcţional de Odinn) fără arbitru superior: lucru firesc şi inevitabil în Scandinavia, unde Odinn e zeul cel mai înalt, suveranul; îrj india am fi putut aştepta, dominând opoziţia dintre Rudra -Siva şi Vişnu, vreo intervenţie, vreun 'plan' al ţui Brahma: dar acesta nu există. Dimpotrivă, deasupra 'Herei şi Atenei care şi-l dispută pe Heracles, se află Zeus, a cărui solicitudine paternă contrariată ajunge totuşi, până la urmă, să biruie. Această complicitate a schemei, posibilă în Grecia prin faptul că zeităţile funcţionale sunt aici zeiţe (ca şi în cazul, paralel, al legendei păstorului Paris), sporeşte caracterul interesant şi patetic al vieţii lui Heracles.

În sfârşit, alte concordanţe leagă India cu Grecia şi le separă de Scandinavia.

1. În formele lor, cele trei greşeli funcţionale ale lui Sis'upăla şi Heracles sunt asemănătoare. A treia este la amândoi de libido, sexuală, pe când la Starkadr este auri sacra fames*. A doua greşeală constă într-o trădare nedemnă de un războinic, atât la Heracles, care-l surprinde şi-l azvârle de la înălţime pe Iphitos*, în loc să se lupte cu el, cât şi la Sis'upăla, care, de două ori, profită de absenţa unui rege pentru a nimici oraşul sau pe curtenii regelui, pe când la Starkadr greşeala constă într-o fugă ruşinoasă de pe câmpul de luptă Prima greşeală îl ofensează pa un zeu, în cazul lui Heracles, care se opune poruncii lui Zeus şi pe un aducător de jertfă, în cazul lui Sis'upăla, care, răpind calul pe care un rege îl destina ca ofrandă, aduce un prejudiciu unui act de cult, pe când, în cazul lui Starkadr ea rezultă dintr-un exces de complezenţe faţă de un zeu (e adevărat că asupra acestui punct legenda lui Jarăsandha complementară celei a lui Sis'upăla, apropie, dimpotrivă, Scandinavia de India)

2. Ca urmare a acestei prime diferenţe, Sis'upăla şi Heracles (în privinţe acestuia din urmă, în ciuda faptului că Afrodita nu intervine ca atare într-c carieră lăsată numai în seama Herei şi Atenei) nu au nici o ostilitate, ci dim potrivă, faţă de a treia funcţiune, sub aspectul ei de voluptate, în timp ce Starkadr, al cărui destin este făcut în întregime de Odinn şi de Porr, con damna acest soi de slăbiciune şi, la Saxo, îşi manifestă dispreţul, dezgustu pentru, Fro', Freyr de la Uppsala şi pentru serbările lui 'efeminate'.

Această repartiţie variabilă a coincidenţelor şi a diferenţelor – trebuie remarcat în treacăt – constituie un argument puternic în favoarea tezei une moşteniri comune pornind de la un original indo-european. Faptul că forme scandinavă a romanului se află, din multe puncte de vedere, la mijloc între cea greacă şi cea indiană este de reţinut.

* Confruntarea celor trei romane ne ajută să precizăm locul celor trei ero *n diferitele cadre teologice în care sunt inseraţi.

Pentru Scandinavia, e clar acum că am greşit, în 1956, încercând să-l înţeleg Pe Starkadr (sau mai degrabă pe Starcatherus, pentru că argumentele sunt scoa

*, Blestemata foame de aur'; expresia apare în Vergiliu, Eneida, III, 57.

* Iphitos era fiul lui Eurytos, uu rege din Eubeea. Odată, pe când Heracles se afla la el ci P&spete, regele l-a jignit grav şi l-a alungat. Drept răzbunare, Heracles l-a pândit pe fiul acestui; I l-a azvârlit jos de pe zidurile cetăţii Tyrint. Ca pedeapsă, Zeus l-a dat drept sclav Omphalei regina Lydiei.

Date din Saxo) drept un 'erou al lui Porr' opozabil eroilor odinici bine scuti, Sigurdr, Helgi etc. De altfel, un 'erou al lui Thor' se întâlneşte, în) ana lui Haldanus Biargrammus, în Gesta Danorum, în cartea a VII-a', după a arătat Paul Hermann1. Starkadr este, în ceea ce-l priveşte, un erou odidar de un tip rar (sau, ca să spunem adevărul, singurul exemplar de acest legat de aspectele întunecate ale acestui zeu complex. Nobleţea lui Sigurdr fără cusur, în timp ce Odinn îşi face în primul rând din Starkadr un ccm- (. Frumos, strălucitor, tânăr, iubit, dobândiridu-şi gloria în mediul său natural, rdr îşi înmulţeşte isprăvile, nu 'Muncile', până la moartea sa tragică! Imp ce Starkadr, anormal împovărat de ani şi desfigurat de nenumărate orme răni, singuratic şi mohorit, rătăceşte prin lume, trudind şi suferind ca icles.

Pentru Grecia, Heracles continuă, desigur, să apară, la capătul acestui studrept ceea ce şi este în mod evident, un erou de funcţiunea a doua, la nivelul zului Indra şi mai mult încă, fără îndoială, la nivelul celuilalt patron -iranian al funcţiunii războinice, Văyu şi al transpunerii epice a lui Văyu na. Dar analogia scandinavă ne îndeamnă să dăm mai multă atenţie relaţiei emoţionante cu Zeus şi, în acelaşi timp, să subliniem originalitatea Greciei, doua dramă, în lumea zeilor, dublează dificila carieră a eroului. Zeus, tată, fericirea unui fiu a cărui zămislire a îngrijit-o în mod deosebit şi îi aduce i dacă nu nenorocirea, în orice caz Trovoţ-ul [trudă, necaz] într-un lung şir îcercări fizice şi morale. Zeus, rege al zeilor, îl meneşte unei regalităţi străl'uprintre oameni şi trebuie să-l constrângă să slujească unui rege grotesc. I, stăpân al destinelor, îşi încearcă în acest caz limita stăpânirii: formula se irce împotriva intenţiei lui, împotriva celui pe care-l protejează. Şi pencă orice suită de tragedii trebuie să se termine cu o dramă mai puţin ă, apoteoza finală a lui Heracles este şi capătul – provizoriu – al altei disi, al veşnicelor discuţii conjugale dintre Zeus cel fluturatic şi soţia sa prea n resemnată.

Indianul Sis'upăla, cel puţin în forma în care îi curcaştem legenda, e mai. De situat. Faptul dominant e trecerea sa ccmpletă de la bine la rău, sau degrabă eliminarea totală a părţilor bune care formau esenţialul prototii său, în care păcatele, cele trei păcate, nu erau dccât o flagrantă excepdar, graţie teologiei consolatoare a lui Vişr. U, gânditorii şi artiştii Indiei au t chiar din această înjosire materia unui 'mister' sublim: excesul de ură smutat în clipa morţii în plinătate de iubire; o viată demonică particulară rându-se, fără etapă ispăşitoare, în oceanul vieţii divine. Cât despre cele trei păcate funcţionale ale lui Indra în Mărkandeyapurăna, acum probabil să fie vorba de o aplicare secundară, de o extindere artilă, asupra mitologiei, a temei epice a 'celor trei păcate ale războinicului', irinsă din ansamblul în care era inserată încă din perioada indo-europeană, e unde a derivat direct romanul lui Sis'upăla.

* Oare alte popoare indo-europene, în afară de indieni, scandinavi şi greci,) ăstrat, transformând-o în alte chipuri, scieira epică pe care am cfcseivat-o. I în prezent, după sondaje destul de numeroase, răspunsul ramine negativ.

Fiind conservatorismul romanilor şi originea mitică a povestirilor din care

1 Kommentar, p. 479 – 481.

Şi-au compus istoria străveche, ne-am putea aştepta să găsim la ei o variantă, pusă în legătură cu al treilea rege, Tullus Hostilius, caracterizat prin faptul că repre^ zintăfuncţiunea a doua, reimilitarisinstitutor [orânduitorul treburilor războinice] după cum Romulus şi Numa, predecesorii săi, aparţin primei funcţiuni, unu întemeindu-şi toată cariera pe vigna [semne, prevestiri] divine, celălalt orânduind sacra et leges [cultul şi legile]. Dar nu: Tullus este desigur în reiaţi dificile cu Iuppiter, care sfârşeşte prin a-l trăsni şi dobândeşte nenumărate vie torii, dar Marş nu intervine în viaţa lui: el îi dispreţuieşte şi îi neglijează pe tot zeii, fără deosebire, iar Marş nu i se opune lui Iuppiter în legătură cu el, nic nu-l favorizează împotriva lui Iuppiter. Cât despre numeroşii mari războinic din legendele irlandeze, niciunul nu este obiectul unui roman care să aminteas că, de aproape sau de departe, de acelea pe care le-am studiat.

În romanul lui Starkadr-Starcatherus şi în acela al lui Sis'upăla, cum an subliniat, relaţia ambiguă dintre erou şi regalitate e pusă în evidenţă, dă loc m numai unor acte, ci şi unor discursuri teoretice asupra maiestăţii regilor. Aces acord dintre germanici şi indieni este remarcabil. El se adaugă la altul, semnala în primul volum din Mit şi epopee, referitor la zeul Heimdallr şi la Bhişma, trans punere a zeului-cer, Dyauh, în Mahăbhărata:

— Heimdallr, ca şi Bhâşma, e un 'personaj cadru', în sensul că e 'primul' şi 'ultimul' în timp: în timpul mitic pentru Heimdallr, care se naşte înainti şi piere după toţi zeii; în timpul 'istoric' pentru Bhişma, care aparţine unei ge neraţii anterioare protagoniştilor din Mahăbhărata, dar care, străbătând datoriţi unui privilegiu aparte câte generaţii doreşte, moare după ei în marea bătălii transpusă din eshatologie – cel puţin după aceia (toţi cei 'buni', cu excep ţia celor cinci Păndava, precum şi toţi cei 'răi') care trebuie să moară acolo Or şi unul şi celălalt întreţin acelaşi tip de relaţii cu regalitatea.

Bhâşma, după dreptul său de întâi născut, ar trebui să fie rege: renunţă 1: acest drept şi se face păstrătorul dinastiei, căsătorindu-i pe prinţi, asigurâm fiecărei generaţii venirea pe lume, apoi educaţia regelui şi a fraţilor lui. Heim dallr, în ciuda priorităţii sale temporale, nu este regele zeilor, titlu care apar ţine lui Odinn. Dar, sub chip de om şi sub numele de Rigr ('rege', nu în ger manică, ci în irlandeză), el asigură progresiv, de-a lungul a trei generaţii, naşte rea strămoşilor celor trei stări sociale (sclavi, ţărani, nobili războinici) şi, printr copiii celui din urmă – strămoş al jarl-ilor – alege un băiat căruia îi d o educaţie deosebită, îi transmite mai ales o ştiinţă magică şi îi conferă numel de Kon-ungr ('rege' în veche islandeză, nu în irlandeză) şi care devine, într-a devăr, prototipul regilor.

Se vede că în aceste două cazuri, în romanul eroului 'de prima funcţiune şi în acela al eroului 'de funcţiunea a doua', scandinavii şi indienii fac să ir „tervină regalitatea pentru a-i defini relaţiile cu ceea ce, fiind cel mai aproap de ea, ar putea intra, dar nu intră în conflict cu ea: Heimdallr şi Bhâşm nu se slujesc de anterioritatea lor decât pentru a-i 'pregăti' pe regi; Starcatheru Şi Sis'upăla fac teoria, elogiul puterii regale şi, cu excepţia păcatelor impus de soartă sau de natura lor, o respectă şi o apără la regi, în faţa regilor, 1 nevoie împotriva regilor. Altfel spus, în ambele cazuri, sunt considerate aspect laterale ale regalităţii: nu funcţionarea ei, ci raporturile fie cu ceea ce o pre

8 P. 132-134.

Ă mitic – Cerul înaintea zeilor suverani, Ianus înainte de Iuppiter etccu ceea ce îi urmează realmente în ierarhia rrcială – sau, cum zice Tacit' c [conducătorul de oşti] în urma lui rex [rege].

Să ne ferim de concluzii premature; exploatarea comparativă a legendelor abia începe. Dar să notăm că isotemele* indo-germanice par a delimita un domeniu decât acelea care însoţesc isolexemul* indo-celto-italic al numelui elui (sanscrit răjceltic riglatin reg-): iie în instituţii, fie în alte tipuri de restiri epice dintre care unul va constitui substanţa părţii a treia a acestei ţi, funcţionarea, şansele şi riscurile interne sau externe ale regalităţii constis ceea ce e comparabil în 'societăţile cu *reg~'.

În orice caz, nu e întâmplător nici faptul că, pe de o parte, secţiunea didacl a romanului lui Starkadr (desigur veche şi confirmată de Becwulf*^ ad-că na în care Starcatherus îl transformă într-un adevărat rege, prin înderrmurisale, pe regele-marionetă Ingellus, a căpătat o lungime care pare la primă [ere exagerată; nici faptul că, pe de altă parte, rcmanul lui Sisupăla şi simetrisău, romanul lui Jarăsandha, au fost utilizate de autorii Makăbhâratei nomentul când se celebrează râjastiya, consacrarea regală, a lui Yudhişthira, doi eroi formând cele două piedici la această consacrare, unul ca rival, altui protestatar. Poate că tocmai datorită legăturii sale cu ritualurile regale s-a trat această materie şi într-o parte ş1' în cealaltă, încă din preistorie.

* Ultima observaţie va sublinia faptul că un nou exemplu de 'literatură indoopeană', mai exact de literatură epică indo-europeană, a venit să se adauge m dosar deja bine înzestrat: nu se poate crede că cele trei romane examinate. ar fi fost compuse independent pornind, pur şi simplu, de la aceeaşi 'ideoe' indo-europeană păstrată, iar despre corespondenţa lor continuă, că ar re-; a din convergenţe secundare.

Pentru că tradiţia scandinavă este înainte de toate cea care a permis inerea acestui rezultat, ne vom aminti că tot ea, comparată cu tradiţiile mai Itor popoare din familie, mai ales cu tradiţia indiană, a permis să se în-: ărească, printre alte naraţiuni epico-mitice, o 'dramă a lumii' (moartea lui dr şi Ragnarok; intriga centrală din Mahăbhăraia)3 şi 'istoria' formării unei [etăţi complete prin războiul, apoi împăcarea dintre reprezentanţii primelor ă funcţiuni şi cei ţinând de a treia (Asi şi Vani; protorcmani şi sabini; % şi Asvini)4, aceasta din urmă prelungindu-se prin făurirea şi îmbucătăa monstrului Beţiei (Kvasir, Mada)5; şi, între alte naraţiuni mai propriu-zis: e, aceea a cărei existenţă a stabilit-o Stig Wikander confruntând antecetele, împrejurările şi episoadele bătăliei scandinave de la Brâvellir (Brâvalla) n bătălia indiană de la Kurukşetra, o serie de trăsături precise şi importante care intriga centrală din Mahăbhăraia nu le explică6.

* Isotemă: linia care ar marca pe o harta aria de răspândire a unei teme (literare); vezi p. 533, icaţia autorului.

* Isolexem: concordanţă lexicală între mai multe limbi.

* Beowulf: poem epic anglo-saxon, unul din cele mai importante ale literaturii medievale.

3 Mit şi epopee, I, p. 154-170.

4 La religion romaine archaâque, 1966, p. 78-84; Mit şi epopee, I, p. 197-199.

* Loki, 1948, p. 97-106 (ed. Germană, 1959, p. 67-74).

* 'Prân Brâvalla till Kurukshetra', Arhiv for Nordisk Filologi, 74, 1960, p. 183-193; cf. şi epopee, I, p. 180-181.

PARTEA A DOUA.

ÎNTRE ZEI ŞI DEMONI: UN VRĂJITOR

(Kavya Usanas, Kavi Usan) Lui Mircea Eliat Văzând că numai înecaţii îl pot vedea, le zise: Oameni ai mării fie, pân va să-i slobozească mare Dar însuşi frânt era-nainte ca cerul să-l primească Şi-uitat, sub a ta-nţelepciune, se prăbuşi ca piat Suzc Şi lângă cer, pe buza hăului f ăr -d, e schimbi O pană din aripa-arhanghelului cel căzut Neprihănită, albă, se zbătea în vânt.

Iar îngerul ce naşte-n fruntea-i zorile-orbitoa Zărind, a ridicat-o şi spre cer a dat cuvânt – Şi ea, Stăpâne, va să piară-n neştiut? Dar Domnul se întoarse, în fiinţă absorbit şi-a spus:

— Să n-aruncaţi ce nu s-a prăbi: Et nox fada.

INTRODUCERE.

Materia studiului care urmează s-a fcimat 3a confluenţa a dcuă anchete: comparativă, indo-iranică, ţinând să examineze şi să definească o figură tidară presupusă comună strămoşilor indieni şi iranienilor; alta istorică, iană, urmărind verificarea valorii de document universal recunoscute unei ortante tradiţii asupra Iranului preahemenid.

Confruntarea între ideologia Indiei şi cea a Iranului, întreprinsă de multă ne şi împinsă destul de departe, se loveşte astăzi de un paradox. Pe când, /uda originalităţii şi forţei reformei zoroastriene, se vede lămurit ce erau la -iranieni, înainte de despărţirea lor, sistemul zeilor, destul de numeroase iri, mai multe ritualuri, unele tipuri de preoţi şi însăşi concepţia despre soite, rămânem în schimb în neclaritate, dacă nu chiar în întuneric, atunci când rcăm să aplicăm eroilor şi legendelor lor aceleaşi procedee comparative. Cazurile optime sâut cele mixte, în care Iranul pare a fi istoricizat, dacă m zeu, măcar un supraom – dacă nu cumva India este aceea care a mitimai mult sau mai puţin un erou. Dcuă dintre acestea sunt bine cunoscute rată clar limitele rezultatelor comparaţiei. Este vorba de personajele care în Avesta, regele Yima şi viteazul (c) raetaona şi care vor fi, în epopee, doi regi Jamsid şi Ferâdon. Iranul.