Globalizare

Identitate vs. globalizare

Ideea unei singure societăţi umane mondiale a existat dintotdeauna, însă oportunitatea reală nu a apărut decât acum. Lumea a devenit în toate aspectele ei un singur sistem social, un rezultat al dezvoltării legăturilor de interdependenţă, care afectează acum pe fiecare dintre noi. Legăturile sociale, economice si politice, care traversează graniţele dintre state, condiţionează în mod decisiv soarta celor care trăiesc în fiecare din ele, iar termenul general folosit pentru a caracteriza această interdependenţă crescândă a societăţii umane este acela de „globalizare“. Până acum, pe scena mondială, nu s-au aflat niciodată toţi actorii posibili.

Lăsând la o parte entuziasmul unor autori, precum şi pe cel al artizanilor globalizării, văzuţi sau nevăzuţi, aflaţi pe scenă în prim plan sau în culisele piesei la care cu toţii asistăm, ar fi o greşeală să ne gândim la globalizare doar ca la un proces de creştere a unităţii lumii noastre.

În zilele noastre, în competiţia pentru stăpânirea de teritorii şi pentru posedarea si exploatarea materiilor prime şi a forţei de lucru ieftine, se poartă o nouă luptă, şi anume, lupta pentru stăpânirea informaţiei. Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile industriale şi comerciale, dar şi pentru cele militare si politice. În acest context, se riscă apariţia problemei raporturilor dintre instanţele economice si cele statale, dintre interesele individuale şi cele de grup, dintre cele naţionale şi cele cosmopolite.

În ultimele decenii, mai pregnant ca oricând, instanţele economice au fost în stare să pericliteze stabilitatea celor statale, datorită formelor noi de circulaţie a capitalurilor, cărora li s-a dat numele generic de corporaţii multinaţionale. Aceste forme fac ca deciziile referitoare la investiţii să scape, cel puţin în parte, controlului statelor-naţiuni. Redeschiderea pieţei mondiale, reluarea unei competiţii economice susţinute, dispariţia hegemoniei exclusive a capitalismului american, declinul alternativei socialiste ca şi mulţi alţi factori au adus statele în situaţia de a-şi revizui serios rolul pe care se obişnuiseră să-l joace în secolul XX şi care consta în protejarea, ghidarea şi planificarea investiţiilor.

În acest context, apare o paradigmă a conflictului socio-spaţial al celor doi termeni care, deşi au atât de multe în comun, se distanţează ca feţele unei monezi: societatea şi individul sau, altfel spus, globalizarea şi identitatea.

Portretul omului nou

Auzim, din ce în ce mai des, termeni care prezintă într-un ambalaj frumos imaginea unei „lumii noi“, o lume idilică, unită, în care nu există discriminări, în care fiecare îşi poate exprima liber opiniile, fără constrângeri generate de diferenţe de ordin etnic, politic, sexual etc. Vorbim de „sat planetar“, de „interese globale“, de „daune colaterale“, de „democraţie“, de „corporaţii multinaţionale“, de „economie mondială“, de „programe mondiale pentru hrană“. Jonglăm cu termeni la scară planetară şi ne bucurăm de facilităţi de transport, comunicaţii, divertisment, fără a diseca ceea ce se întâmplă în spatele acestor termeni şi în spatele acestui confort de suficienţă, şi care – de cele mai multe ori – este mai important decât relaxarea de moment a fiecăruia.

Trăim într-un „sat planetar“ în care trebuie să admitem că nu întotdeauna îl recunoaştem pe vecinul de vis-à-vis. Urmărim „obiective globale“, distanţându-ne de detalii care, în fapt, reprezintă oameni cu aspiraţii, dorinţe şi probleme individuale.

În economia mondială, interesele corporatiste au uitat de mult să privească spre interesele individuale, acestea fiind incluse cu cinism în sintagme ca „obiective pe termen lung“, sau – în caz de eşec – „daune colaterale“. În politica mondială vorbim cu simplitate de „minorităţi“, uitând practic că minoritatea la nivel mondial se poate situa la cifre de ordinul miliardelor. Şi în toată această plasă ţesută artificial de mass media, pe care nimeni nu le poate controla fără o putere financiară considerabilă, nu reiese decât un singur adevăr: acela al puterii banului, al intereselor financiare de grup care pot face posibil orice, în faţa cărora interesele individuale – înţelegând prin aceasta nu numai interesul meu ca om, sau al meu ca stat fără mijloace financiare considerabile – nu reprezintă nimic. Din realitatea cotidiană se desprinde adevărul crud, că economia mondială nu ia în considerare indivizii sau statele, ci moneda, ca unic mijloc de cuantificare a valorii. În urma studierii termenilor acestei ecuaţii simple, este interesant de aruncat o privire şi asupra a ceea ce a rămas din om, cu valorile lui tradiţionale şi din stat, ca reprezentant la nivel macro al acestora.

Identitatea mea, ca om simplu, ar trebui să spună despre mine o complexitate de lucruri. Ce îmi place şi ce nu, ce sunt dispus să accept şi ce nu, cine sunt părinţii mei şi implicit ce valori au favorizat venirea mea pe lume, într-un anumit context, poate aleatoriu la momentul respectiv. Ca simplu om, provin dintr-o lume care nu era calculată în cele mai mici detalii, nu era cuprinsă în statistici mondiale şi nici concepută în eprubete ştanţate cu ce fel de ochi, păr, culoare a pielii urma să vin pe lume. Urma să fiu pur şi simplu un individ, sosit pe lume pentru ca „aşa a vrut Dumnezeu“. Sănătos sau nu, „pentru că aşa a vrut Dumnezeu“. Imbecil sau nu tot „pentru că aşa a vrut Dumnezeu“. O să mor din varii motive, poate vor fi motive incerte, dar un lucru va fi sigur: am să mor tot „pentru că aşa a vrut Dumnezeu“. Identitatea mea, oriunde aş merge şi pe orice parte aş întoarce-o, nu mă va conduce către biotehnologie, ci către acelaşi Dumnezeu, prezent peste tot, de la naştere până la moarte şi de care mă simt indisolubil legat.

Ca om matur, mă aşteptam la un climat similar. La a-mi exprima opiniile şi a fi ascultat, a mi se da dreptate sau nu, a accepta sau nu ceea ce consider că e bine sau rău. Mi-am votat reprezentanţi care să-mi exprime în ţara asta punctul de vedere, într-un climat de democraţie, care, aşa cum Churchill spunea „nu zic că e perfectă, dar spuneţi-mi, vă rog, un sistem mai bun“. Şi până aici totul pare echitabil. În această lume în care m-am născut şi în care trăiesc, doresc să-mi exprim părerile personale şi doresc să mă văd reprezentat.

Realitatea însă, mi-a demonstrat că raţionamentul meu nu e decât un sofism ordinar. Am aflat de exemplu, că-n această statistică globală trăim bine. Dacă eu trăiesc pe stradă şi dumneata ai două case, global vorbind, fiecare are câte una. Dacă eu n-am ce mânca, dar dumneata mănânci două kilograme de carne pe zi, experţii ne vor spune că ne-am culcat amândoi sătui. Dacă eu n-am apă caldă, dar dumneata ai piscină, va reieşi, cu siguranţă, că amândoi am fost la plajă anul ăsta. Şi, global vorbind, o ducem cu toţii mai bine. Privind situaţia la modul general, statistic şi corect, lumea o duce mai bine.

Şi totuşi, deşi zilnic mă lupt pentru a mă menţine pe linia de plutire, constat cu stupoare că eu, problemele mele, dispar fără să-mi dau seama de ce, în sofistica statisticilor. Unde sunt problemele mele? Oare am eu probleme cu adevărat? Cartezianic vorbind, exist. Global însă, am dispărut undeva. Probabil că sunt în acel segment insignifiant denumit „daune colaterale“. E o expresie simplă, dar în ea sunt incluşi toţi cei care mor zi de zi de foame, toţi cei ce-şi pierd viaţa în războaie, toţi cei ce dorm pe străzi etc. Toţi sărăntocii lumii se regăsesc aici, sub cripta unei expresii, în care identitatea nu mai are nici o relevanţă. În fond, ce ne interesează pe noi dacă tu o duci rău? De ce oare te-am întreba cum te cheamă? Vrei cumva să ne strici statisticile? Când îţi va fi bine, eventual când vei avea suficienţi bani, o să ne reconsiderăm poziţia faţă de tine.

Interesant este că au apărut organizaţii care ne apără de toate. Apără drepturile celor sărmani. Avem organizaţii pentru protecţia minorităţilor sexuale, pentru protecţia animalelor, pentru protecţia tuturor categoriilor posibile în această lume, mai mult sau mai puţin minoritare. În lumea asta fiecare se simte protejat, cât timp este membru într-un partid sau o asociaţie. Dacă doreşti să-ţi aperi drepturile, inevitabil trebuie să faci parte dintr-o asociaţie pentru că singur, niciodată nu vei reuşi să te faci auzit. Şi ca să te faci auzit trebuie să te prezinţi cu o cauză de luat în seamă, cum este cea de mai sus, care are – fără să-mi dau seama de ce – şi cel mai mare succes. M-am întrebat, de ce acolo de unde-mi amintesc că vin, nimeni nu vorbea despre minorităţi sexuale? Oare atunci nu era important şi acum a devenit vital? De ce erau unii care-i catalogau pe cei în discuţie ca fiind oameni cu probleme psihice şi de ce acum, eu sunt catalogat ca având probleme psihice, pentru că nu pot pricepe? În lumea nouă am aflat că este dreptul lor. Poate că aşa este. Unde este însă dreptul meu de a trăi decent? Mi se răspunde că legislativul nu a definit termenul „decent“, drept pentru care va trebui să aştept.

Sunt multe alte probleme de rezolvat, care – statistic – sunt mult mai importante ca mine. La orice instituţie merg mi se răspunde: „Domnule, avem treburi importante, nu avem timp de dumneata ... Vino mâine.“ Toată lumea pare să se ocupe acerb de interesele tuturor şi totuşi, în acest tuturor, eu oare mă regăsesc? Dacă m-aş regăsi, de ce toată lumea mă alungă? Pe de altă parte, dacă toţi se ocupă de interesele tuturor, de ce ale mele nu se rezolvă? De ce nu se schimbă nimic şi pentru mine?

Mă uit în jur şi văd cum peste noapte se ridică clădiri grandioase, bănci, supermarket-uri, se înfiinţează organizaţii şi asociaţii, pare că toată lumea prosperă şi totuşi, la fiecare gură de metrou văd cerşetori, văd oameni care dorm în străzi, văd oameni care trudesc din greu pentru o bucată de pâine. Înţeleg că-n această lume nouă, cineva trebuie totuşi să fie sacrificat. Nu o pot duce toţi bine, asta e .... nu s-au descurcat ... ce să le facem. Noi, cei oarecum responsabili, când vom merge în ceruri şi Dumnezeu o să ne întrebe ce am făcut pentru ei, o să-i replicăm senin, ajutaţi şi de un lent proces de spălare a creierului regizat pe pământ: „Doamne, i-am ajutat. Le-am înfiinţat o asociaţie!“ Şi vom aştepta ca făptura divină să crape de invidie şi să şteargă de pe spinarea noastră toate nemerniciile şi tot cinismul nostru de zi cu zi.

Sunt un cetăţean al lumii. Şi sunt mândru de asta. Ştiu tot ce se întâmplă în această lume, mai puţin ce se întâmplă cu mine. Mă uit la ştiri şi văd, încă o inundaţie, iarăşi un cutremur, o mamă ucisă de propriul produs, un spital bombardat. Fac un calcul global şi zic că a fost o zi bună. Suntem mai bine de cinci miliarde şi n-au murit decât câteva mii. Pot dormi liniştit. Oricum războiul n-a ajuns până la mine, cutremurul a fost departe şi n-a murit mama. În fond ce mă interesează.

La televizor un preşedinte prezintă starea naţiunii. Timp de câteva minute înşiră procente şi cifre, statistici, ameninţări reale, calcule. La final reiese că e bine. N-au auzit un nume, numai cifre. E interesant cum pitagoreic poţi demonstra că un popor întreg o duce bine.

Nu mă regăsesc deloc. Ce am fost învăţat când am fost copil nu mai are nici o relevanţă. Mi-e frică să vorbesc despre ceea ce e moral sau imoral pentru că nimeni nu ştie asta şi – de fapt – pe nimeni nu interesează. Mi-e teamă să-mi educ copilul aşa cum am fost eu educat, pentru a nu ajunge un sociopat. Dacă-i reproşez ceva, îmi răspunde: „Eşti tâmpit tată? Tu nu te uiţi la televizor?“ Ştie el ce e în spatele cutiei respective? Ştie el de vreun interes ascuns? În fond, par lucruri bune. Lume de toate colorile, toată lumea face dragoste într-o orgie globală de culori, negri, galbeni, albi ... Contează foarte mult culoarea şi mai puţin sexul. Identitatea sexului nu are relevanţă. Important e să fie cât mai multe culori, care să demonstreze lumii întregi că e pace şi înţelegere. Nu există discriminări. Şi libertatea de exprimare e în toi.

Sunt un cetăţean al lumii. Pe toate posturile aud asta. Reclamele şi filme cu zeci de conformaţii faciale vin să ne arate că suntem o lume de fraţi. Nu trebuie să ne luptăm între noi. Trebuie să fim liniştiţi, să ne uităm la televizor, să cumpărăm iepuraşul de Paşti şi să vină Moş Crăciun cu un car de coca - cola. În fapt, dacă ipotetic l-am întreba pe Moş Crăciun cine este şi de unde vine, i-ar fi foarte greu să ne răspundă, iar mie mi-ar fi greu să-l întreb: „Moşule, ieri erai pe o sticlă de bere, te cărau patru reni. Azi eşti pe un vagon de cola, iar aseară aveai ciorapi lycra şi unduiai pe sticlă după 12 noaptea .... În fapt moşule, eşti chiar Moş Crăciun, sau îţi baţi joc de mine?“

În toată această necroză de valori nu ştiu de care să mă agăţ. Mă îmbăt uneori ca să uit de tot ce se întâmplă şi cred că atunci îmi fac o impresie reală cu privire la acest „sat global“, care de altfel nu este decât o stare de beţie la nivel mondial, un „birt global“ mai degrabă, cu singura diferenţă că eu – ca individ – mă pot trezi mai repede. E o situaţie firească întrucât, una e să mă trezesc eu şi alta e să dai deşteptarea la un dormitor întreg.

Mi-e foarte greu să mă dezmeticesc în lumea asta chiar şi treaz fiind, darămite puţin ameţit. Nu mă mai regăsesc de loc şi-mi pare că-n acest „sat global“ nu prea este loc pentru oameni. Mi se pare că cineva se uită la noi, nu ca la un grup de oameni ci ca la un kilogram de oameni, sau o tonă, un procent. În funcţie de cantitate e posibil să ţi se dea şi dreptate, chiar dacă nu ai. În fond, dreptatea în această lume se cântăreşte cu kilogramul, sau cu kilogram forţă, nu prea mai are vreo legătură cu dreptatea de care îmi povesteau părinţii când eram copil. E o altă lume. Am intrat în secolul XXI. Suntem în zodia cantităţii.

Suntem la apogeul „revoluţiei sexuale“. Am început să facem copii fără să ne vedem la faţă. În curând ne vom creiona copiii, îi vom clona ca pe oaia Dolly şi vom demonstra astfel cum ne putem câştiga independenţa. Oare e asta independenţă, sau egoism dus la extrem. Oare a fi independent înseamnă să nu-ţi pese de ceilalţi sau să nu depinzi de ceilalţi? Sau, în lumea asta pe care Doamne, ai făcut-o sau ai lăsat-o de izbelişte, e cam acelaşi lucru? Apropo, Doamne, că veni vorba şi de Tine, Tu cine mai eşti? Ai şi Tu vreo pretenţie? Vrei ceva bani? N-am.

Acum e libertate confesională. Poţi să crezi în ce vrei. Ai 18 ani? Vino să-ţi alegi un Dumnezeu. Avem Iisus, avem Budha, avem Mahomed, Allah, oferta e vastă... Care-ţi convine cel mai mult? Nu, Iisus nu merge la portchei, iar Budha nu se asortează cu blugii, fiindcă e prea sobru. Şi cică n-ai voie să curveşti ... Allah e ceva mai la modă... Trebuie să fie altul care să se potrivească cu ceea ce vreau eu. Să mergem. Are tata bani şi Dumnezei sunt destui. O să găsim unul şi pentru tine. Ştii foarte bine c-am căutat pantofi trei zile şi tot am găsit, darămite un Dumnezeu.

Asta e libertatea confesională. Este unul din câştigurile mondializării. Talciocul planetar se extinde cu fiecare zi. Legea cererilor aberante şi a ofertelor meschine bântuie mintea omului nou, care se trezeşte şi devine brusc sensibil numai la zăngănitul monedei pe tejghea. Este un mare circ spiritual. O blasfemie la rang planetar. Cred că nici Dumnezeu nu mai ştie cine e ... Şi eu, care mă luasem degeaba de Moş Crăciun.

Sunt într-o lume a libertăţii totale. O lume care ridică orice decădere la rangul de virtute, în baza unui „om nou“, care se clădeşte pe un soclu lipsit de fundaţie. Rădăcinile dispar, iar acolo unde se încăpăţânează să reziste le tăiem cu sete. Rădăcinile sunt reminiscenţe ale omului vechi, omul care avea o identitate dată de o naţiune, un Dumnezeu şi o morală, care astăzi sunt chestiuni de istorie. Care istorie? Am privit o carte de istorie şi am suferit un şoc. Am crezut că etnogeneza s-a produs prin îmbinarea lui Florin Călinescu cu Andreea Esca. Şi eu care-am învăţat altceva şi am mai mâncat şi bătaie în şcoli şi de la părinţi, din cauza unor nulităţi ca Burebista, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Cuza şi alte personaje, care n-au avut nici măcar o emisiune în direct.

Rădăcinile par să dispară sau să fie ascunse. Orice conflict anterior trebuie să dispară din conştiinţa omului nou. Omul nou trebuie să se gândească la maşini, fotbal, internet, confort personal, etc. El nu are treabă cu istoria, iar trecutul nu-l interesează şi nu-l impresionează cu nimic. În fond, omul nou este un amnezic desăvârşit. El trăieşte la intensitate maximă clipa, cultura şi-o face din inscripţiile de pe capace de bere, iar şcoala din logo-urile reclamelor stradale. Nu e la modă să ţii minte ceva. Ferească Dumnezeu să-i ceri omului nou socoteală, pentru că îţi va răspunde nonşalant că o viaţă ai, după care mori şi o să mori neîmplinit că-n viaţa asta n-ai apucat să le încerci pe toate.

În fond, să ceri socoteală cuiva, implică faptul că tu să crezi că acea persoană are conştiinţă, mai concret că-i sunt clare sintagmele de bine şi rău. Luând în considerare tot ceea ce am enumerat mai sus, nu cred că mai merită efortul. Omul nou, aşa cum spune chiar sintagma, este interesat de nou şi de palpabil. Punct.

Omul nou are însă şi părţi pozitive. Are o conştiinţă a muncii deosebită. E plătit corect. Se urcă în avion, aruncă de la mii de metri înălţime vagoane de explozivi peste şcoli, spitale, mor copii, femei, bătrâni după care revine acasă, la familia lui, liniştit, satisfăcut de salariu şi de calmul propriului cămin. Şi-a făcut datoria. El nu e vinovat de nimic. A executat un ordin, iar responsabilitatea revine altora. Şi responsabilitatea se transferă mai sus, şi mai sus până la nivelul unor minţi bolnave, care rostesc în fiecare seară pe ecran termenii pe care i-am enumerat la început, transferând responsabilitatea asupra unor sintagme, cu statut de cauze. Şi nici n-ai cum să pretinzi unui robot să simtă ceva, la fel cum nu poţi să pretinzi de la o fiinţă care nu are valori, nu are istorie, nu are conştiinţă să simtă ceva. Aberaţiile umanitare referitoare la programe mondiale de hrană sună isteric şi demagogic în gura Omului nou. E ca şi cum ai culege dintr-un copac care aşteaptă să-i mulţumeşti.

Oare, după tot ce-am văzut, mai are vreo importanţă cine sunt eu. Sunt atâtea alte lucruri mai importante ca mine care dispar, sunt denaturate sau nu se mai regăsesc. Ceea ce eu, nu pot accepta şi nu pot considera ca fiind un compromis firesc. Pentru ca eu să rezist în această lume, să trăiesc bine – cum spunea cineva – trebuie să renunţ la calitatea de om, la sistemul meu de valori, la tot ceea ce ştiu şi am învăţat despre această lume. Ar trebui să-mi pierd identitatea cu tot ce înseamnă asta şi să mă mai nasc odată şi chiar şi atunci, fără o educaţie globală, nu m-aş adapta.

Nu vreau să fiu un om nou şi nu vreau să trăiesc într-o astfel de lume. În fond nu vreau decât să-mi cunosc vecinii de peste drum, să am prieteni, nu interese, şi să fiu lăsat să-mi cresc şi să-mi educ copiii aşa cum vreau eu. Ştiu că asta ar fi însă cea mai cumplită crimă şi o grea lovitură pentru artizanii omului nou. Pentru că, dacă mi s-ar permite acest lucru, e foarte probabil, ca la următorul schimb de generaţii, întrunirile grupului G8 să nu se mai desfăşoare în importante capitale europene, ci în sala tribunalului de la Haga.

SECURIZAREA FRONTIERELOR ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

Iulia Botezatu^

În demersul nostru de a creiona rolul şi locul frontierelor într-un spaţiu larg de manifestare, vom porni de la Constituţia Uniunii Europene, care în obiectivele sale prevede următoarele aspecte de la care vom porni o analiză a oportunităţii frontierelor :

• 
  Uniunea oferă cetăţenelor şi cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, precum şi o piaţă unică unde concurenţa este liberă şi nedistorsionată.
  
• 
  În relaţiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi promovează valorile şi interesele sale. Contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la protecţia drepturilor omului, în special ale copilului ...
  
• 
  Uniunea respectă identitatea naţională a statelor sale membre în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Respectă funcţiile esenţiale ale statului, în special cele care se referă la asigurarea integrităţii teritoriale a statului, la menţinerea ordinii publice şi la apărarea securităţii interne¹³⁷.
  

Pornind de la aceste premise, nu putem să nu remarcăm caracterul global al demersurilor ce urmează a se întreprinde, având în vedere „dezvoltarea durabilă a planetei“, Uniunii Europene revenindu-i rolul de actor principal în consolidarea unor relaţii de stabilitate de natură a favoriza pacea socială – o condiţie universală spre un viitor al respectului faţă de valorile tuturor, în diversitate. În acest context, libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi a mărfurilor nu mai constituie simple obiective, ci realităţi ale unei lumi normale.

Experienţa internaţională în urmărirea şi controlul fenomenului migraţionist demonstrează împletirea strânsă a dimensiunii legislativ-instituţionale cu cea socio-culturală. Elaborarea şi adoptarea legilor, crearea instituţiilor, stabilirea strategiilor şi politicilor corespunzătoare reprezintă componente majore ale acestui proces, dar succesul lor nu poate fi separat de modul în care actorii implicaţi – administraţia de stat, organizaţiile non-guvernamentale, mass-media, comunităţile, indivizii – răspund aşa-numitelor „provocări comportamentale“, legate de participare, comunicare, mentalităţi, atitudini.