Globalizare

Concluzie:

Fluxurile de migraţie precum şi motivaţia acesteia, caracterul legal sau ilegal, ţările de destinaţie, tranzit ori sursă, pregătirea migranţilor, naţionalitatea, religia şi vârsta acestora, sunt parametri ce vor determina întotdeauna abordări multifactoriale de natură a descrie, înţelege, preveni şi după caz, anticipa, producerea unor evenimente nedorite.

Desigur, demersul nu poate fi unilateral, pentru că mai multe resurse, mai multe mijloace şi mai multe proceduri corelate pot conduce la mai multă securitate şi prin urmare, la dezvoltarea unui parteneriat durabil.

Poziţionarea României ca viitoare graniţă estică a UE nu înseamnă doar securizarea frontierelor, ci şi asumarea unui rol de stabilizator regional şi promovarea principiilor şi valorilor democratice europene.

Interesul comun al structurilor de administraţie a statului este acela de a asigura crearea şi dezvoltarea unei zone comune de libertate, securitate şi justiţie.

Întărirea capacităţii de control a 2070 km din viitoarea frontieră estică a UE cu: Moldova, Ucraina, Uniunea Serbia–Muntenegru şi Marea Neagră este o prioritate naţională şi presupune reducerea infracţionalităţii transfrontaliere fără a îngrădi dreptul la liberă circulaţie a persoanelor. De altfel, eliminarea vizelor pentru cetăţenii români care călătoresc în spaţiul Schengen a avut efecte benefice în special asupra tinerilor, în mediul academic şi ştiinţific, dar şi în cel de afaceri.

Nu în ultimul rând, România va juca un rol esenţial în dezvoltarea şi consolidarea unei identităţi europene, în promovarea solidarităţii, toleranţei şi cooperării între actorii statali în plan regional şi internaţional. Reconstituirea identităţii româneşti poate avea loc cel mai bine prin rolul catalizator al spaţiului şi valorilor europene oferite de identitatea europeană.

În contextul globalizării, identitatea naţională nu se limitează la spaţiul prestabilit al unui teritoriu, ci se poate afirma dincolo de limitele frontierelor, acolo unde valorile devin compatibile, iar „produsul finit“ devine standard de referinţă pentru dorinţele altora. Pentru aceasta nu e nevoie decât de arme „neconvenţionale“ precum: justiţia, profesionalismul, toleranţa şi disponibilitatea.

Bibliografie:

• 
  xxx Constituţia Uniunii Europene. Ed. Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2005.
  
• 
  xxx Noi şi Europa (coord. Neculau, A.). Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
  
• 
  Eşanu, G. Ameninţări neconvenţionale actuale. Ed. Detectiv, Bucureşti, 2005.
  
• 
  Toma, G.; Braun Nicoleta; Măciucă M. Managementul insecurităţii. Ed. Scaiul, Bucureşti, 2004.
  
• 
  Sime, A.V. & Eşanu G.. Migraţie şi globalizare. Ed. Detectiv, Bucureşti, 2005.
  
• 
  Held, D; McGrew, A.; Goldblatt D.; Perraton J. Transformări globale. Ed. Polirom, 2004.
  
• 
  Girault R. Identitate şi conştiinţă europeană în secolul al XX-lea. Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004;
  
• 
  Huntington S. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Ed. Antet, 2005;
  
• 
  Gardels, N. Schimbarea ordinii globale. Ed. Antet, 2004. (coord. prof. univ. Constantin Daniela-Luminiţa) Studiul 5 – Fenomenul migraţionist din perspectiva aderării României la UE, Institutul European din România, Bucureşti, 2004
  

TERORISM ŞI GLOBALIZARE

Costică Voicu^

Momentul 11 Septembrie 2001, poate fi considerat borna zero a unui proces ce începuse cu mult înainte, dar care a fost ignorat, din neştiinţă, din neputinţă sau cu reacredinţă.

În existenţa umanităţii, RĂUL a fost cel care a obligat statele (autorităţile, în general) şi oamenii să decidă schimbarea cursului evenimentelor.

De prea puţine ori SCHIMBAREA a fost iniţiată într-o perioadă de relativă ordine şi stabilitate a societăţilor.

Întotdeauna, sau aproape mereu, marile schimbări au fost declanşate de evenimente cu efecte devastatoare asupra societăţilor: războaie, foamete, ameninţări ale forţelor umane şi ale naturii, acte teroriste, curse ale înarmării, ameninţare nucleară, utilizarea necontrolată a tehnologiilor şi biotehnologiilor, extensia crimei organizate, crize financiare economice, ecologice etc.

Cu alte cuvinte, societăţile au reacţionat numai după producerea unor asemenea evenimente cu profunde efecte negative asupra stării de normalitate a acestora.

Producerea unor asemenea evenimente readuce starea de optimism, generator de speranţe.

Este, în ultimă analiză, confruntarea între: evoluţie şi revoluţie.

Strategia Naţională de Securitate a Statelor Unite ale Americii, aprobată de preşedintele George W. Bush în luna martie 2006, constituie, în opinia noastră, un document pragmatic, cu valenţe de veritabilă revoluţie în privinţa modalităţilor de abordare a realităţilor lumii de astăzi.

Documentul la care face referire dobândeşte importanţă pentru că: „America trebuie să continue să conducă“, solicitate fiind de „ameninţările grave“ cărora trebuie să le facă faţă: înmulţirea actelor de terorism alimentate de o ideologie agresivă a urii şi crimei, relevată poporului american la 11 Septembrie 2001.

Se afirmă cu claritate faptul că această strategie este construită pe două coordonate fundamentale:

• 
  lupta şi câştigarea războiului împotriva terorismului;
  
• 
  promovarea şi apărarea libertăţi ca alternativă la dictatură şi disperare.
  

Ideea forţă care răzbate din conţinutul acestui document este formulată astfel: „America este acum în faţa unei alternative între a alege frica sau încrederea, America a ales calea încrederii“. Acest lucru exclude izolaţionismul şi protecţionismul, retragerea şi restrângerea bugetară; acest lucru înseamnă preluarea conducerii în locul izolării, continuarea încurajării şi dezvoltării comerţului liber şi conducerea luptei împotriva tuturor provocărilor majore, în primul rând împotriva terorismului.

Acest mesaj cuprins în Strategie vine parcă să confirme afirmaţia lui Benjamin R. Barber¹³⁹ care, în cartea sa „Imperiul fricii“ subliniază: „Statele Unite, de multă vreme favoritele destinului, se află pe o traiectorie de coliziune cu istoria ... fiind năucită astăzi de o conştientizare a vulnerabilităţii, nereuşind să descifreze mesajul interdependenţei obligatorii care defineşte lumea noului secol al XXI-lea“.

Statele Unite ale Americii sunt astăzi convinse de cel puţin următoarele lucruri:

• 
  frica este singura armă a terorismului, fiind mai puternică atunci când este îndreptată împotriva statelor care trăiesc în prosperitate (vezi SUA, Marea Britanie, Spania) sau împotriva celor care se află în situaţii speciale (vezi Israel, Afganistan, Irak, Pakistan, Arabia Saudită);
  
• 
  terorismul poate determina o ţară să se sperie, astfel încât aceasta să intre într-o stare de şoc, dominată de frică, paralizată, incapabilă să reacţioneze;
  
• 
  11 Septembrie 2001 nu a constituit doar o lecţie despre forţa fricii, ci a demonstrat şi insuficienţa puterii militare;
  
• 
  lupta împotriva terorismului nu se poate câştiga doar prin forţa armelor, a intimidării acestora, ci prin realizarea unor alianţe puternice cu celelalte state democratice şi prin asigurarea sprijinului instituţiilor şi organismelor internaţionale, împrejurare care permite promovarea libertăţii, prosperităţii, păcii, justiţiei şi demnităţii umane;
  
• 
  confruntarea cu provocările prezentului presupune conducerea comunităţii de democraţii în dezvoltare. Această formulare a celui de-al doilea pilon al Strategiei poate să ne conducă la aprecierea faptului că SUA realizează o alianţă puternică cu statele veritabil democratice, pe de o parte, şi conduce comunitatea statelor cu democraţie în dezvoltare. Probabil, în opinia noastră, în această ultimă categorie intră România, Bulgaria şi ... probabil alte state;
  
• 
  misiunea fundamentală a SUA constituie „crearea unei lumi cu state democratice, bine guvernate care pot îndeplini nevoile cetăţenilor lor şi se pot conduce pe ele însele într-un mod responsabil, în cadrul sistemului internaţional“, aceasta fiind „cel mai bun mod de a promova o securitate durabilă pentru poporul american“.
  

Obiectivele esenţiale ale Strategiei sunt:

• 
  apărarea aspiraţiilor la demnitatea umană;
  
• 
  întărirea alianţelor pentru înfrângerea terorismului global şi acţiunea directă pentru prevenirea atacurilor îndreptate împotriva SUA şi a prietenilor acestora;
  
• 
  diminuarea conflictelor regionale prin intervenţii alături de celelalte democraţii avansate;
  
• 
  împiedicarea ameninţării de către inamici, a SUA şi aliaţilor acestora, cu utilizarea armelor de distrugere în masă;
  
• 
  iniţierea unei noi ere a dezvoltării economice globale prin susţinerea pieţelor libere şi a comerţului fără bariere;
  
• 
  elaborarea unei agende complexe care să asigure cooperarea cu alte centre de putere globală;
  
• 
  transformarea instituţiilor de securitate naţională americane pentru ca acestea să facă faţă provocărilor şi oportunităţilor secolului XXI;
  
• 
  încurajarea oportunităţilor pentru extensia globalizării, însoţită de gestionare provocărilor acestui fenomen.
  

Obiectivele de mai sus par să confirme afirmaţia lui Benjamin R. Barber¹⁴⁰: „America este capitala care răspândeşte frica. Hegemonia americană nu poate fi pusă la îndoială. America ştie că nu are egal în producţia, desfăşurarea şi utilizarea armelor, inclusiv a celor înfricoşătoare de distrugere în masă, pe care a decis că nu le va permite potenţialilor inamici să le pună la punct. Să te opui Statelor Unite înseamnă să faci parte, dacă nu chiar din axa răului, cel puţin dintre „băieţii răi; să susţii Statele Unite înseamnă să fii un băiat bun chiar dacă este vorba despre un regim autoritar sau chiar titanic, ca în cazul unor prieteni şi aliaţi apropiaţi ai americanilor cum ar fi Egiptul, Arabia Saudită, Pakistanul şi Zimbabwe“.

Strategia de Securitate Naţională a SUA defineşte dictatura ca „acea combinaţie de brutalitate, sărăcie, instabilitate, corupţie şi suferinţă, guvernată de legile despotice şi adoptată de sistemele despotice“. Sunt nominalizate ca state considerate de document ca fiind despotice: Coreea de Nord, Iran, Siria, Cuba, Belarus, Burma şi Zimbabwe, care „ameninţă sistemul mondial de extindere a libertăţii, sponsorizează terorismul şi achiziţionează arme de distrugere în masă“.

Reţine atenţia formularea potrivit căreia „SUA va susţine şi sprijini apărătorii libertăţii de pe orice teritoriu prin folosirea unor tactici diferite, în unele cazuri urmând „a fi luate măsuri vizibile în vederea unor schimbări imediate“, iar în alte situaţii „vor acorda mai mult sprijin tacit pentru a stabili bazele unor reforme viitoare“. Toate aceste măsuri au drept scop „apărarea intereselor vitale pentru securitatea şi starea de bine a poporului american“.

În arsenalul de instrumente politice, economice, diplomatice şi de altă natură pe care SUA le vor folosi pentru stoparea terorismului şi promovării democraţiei eficiente sunt menţionate:

• 
  luarea de poziţie împotriva abuzurilor contra drepturilor omului;
  
• 
  sprijinirea reformatorilor democratici din naţiunile oprimate, inclusiv prin organizarea de întâlniri la nivel înalt cu aceştia la Casa Albă, cu Departamentul de Stat şi ambasadele SUA;
  
• 
  folosirea asistenţei externe pentru sprijinirea organizării unor alegeri libere şi corecte, a promovării unui statut de drept, societăţii civile, drepturilor omului, drepturilor femeilor, libertăţii presei şi a libertăţii religioase;
  
• 
  adaptarea asistenţei şi a forţelor militare pentru sprijinirea controlului civil asupra procesului militar şi a respectului militar pentru drepturile omului într-o societatea democratică;
  
• 
  aplicarea de sancţiuni celor care conduc regimuri opresive pentru a cruţa popoarele respective;
  
• 
  încurajarea altor naţiuni pentru a nu sprijini regimurile opresive;
  
• 
  colaborarea cu alte naţiuni democratice pentru a promova libertatea, democraţia şi drepturile omului în ţări şi regiuni specifice;
  
• 
  crearea şi dezvoltarea unor noi iniţiative, cum ar fi Iniţiativa Fundaţiei pentru Viitor a Africii de Nord, Extinderea Orientului Mijlociu, Comunitatea pentru Democraţie şi Fondul pentru Democraţie al Statelor Unite;
  
• 
  formarea unor parteneriate creative cu organizaţii nonguvernamentale şi cu alte voci ale societăţii civile pentru sprijinirea activităţii acestora;
  
• 
  continuitatea activităţii cu instituţiile internaţionale existente aşa cum este ONU şi organizaţiile regionale, precum OSCE, Uniunea Africană şi Organizaţia Statelor Americane pentru a contribui la implementarea angajamentelor democratice şi stabilirea planurilor democratice în regiuni în care acestea lipsesc;
  
• 
  sprijinirea sancţionării în instituţii multilaterale a încălcărilor drepturilor omului şi ale libertăţilor;
  
• 
  încurajarea investiţiilor străine directe şi a asistenţei externe în ţări care s-au angajat pentru a crea un stat de drept, pentru a lupta împotriva corupţiei şi a stabilirii unui sistem democratic;
  
• 
  încheierea unor acorduri de liber schimb (ALS) care încurajează statele să intensifice statul de drept, lupta împotriva corupţiei şi responsabilitatea democratică.
  

Scopul declarat al Strategiei îl reprezintă „înfrângerea terorismului „care presupune o schimbare a vechilor tactici de abordare, întrucât este vorba de un „inamic la nivel global“. Tactica preconizată nu se va mai baza pe acţiunile de prevenire sau pe măsurile defensive: lupta cu inamicul trebuie să fie „directă pentru a-l pune pe fugă“. Se apreciază faptul că reţelele teroriste de astăzi sunt mai dispersate şi mai puţin centralizate, unele dintre acestea fiind sponsorizate de către Siria şi Iran.

De aceea, pe termen scurt, lupta presupune utilizarea forţei militare şi a altor instrumente de putere naţională pentru „a ucide sau captura teroriştii“. Pe termen lung, câştigarea războiului este condiţionată de câştigarea luptei de idei.

Lupta împotriva terorismului nu este o luptă între religii, iar terorismul ca fenomen nu este produsul inevitabil al sărăciei, nu este nici rezultatul ostilităţii la adresa politicii SUA în lume, după cum nu este un simplu rezultat al problemelor nerezolvate, existente între Israel şi Palestina.

Terorismul este generat de alienarea politică a protagoniştilor, de subcultura conspiraţiei şi dezinformării şi de o ideologie care glorifică crima, suferinţa şi teama.

În cuprinsul Strategiei sunt prezentate patru etape, pe termen scurt, care trebuie parcurse în lupta împotriva terorismului:

1. 
   prevenirea atacurilor teroriste înainte ca acestea să aibă loc, care presupune găsirea, uciderea sau capturarea teroriştilor;
   
2. 
   prevenirea accesului la arme de distrugere în masă de către statele problemă şi de către reţelele teroriste;
   
3. 
   împiedicarea grupărilor teroriste de a primi ajutor sau de a fi găzduite pe teritoriul statelor-problemă;
   
4. 
   împiedicarea teroriştilor de a controla orice naţiune pe care să o poată folosi ca bază pentru acţiuni teroriste.
   

Strategia consacră următoarele obligaţii privitoare la lupta împotriva armelor de distrugere în masă:

• 
  Guvernul SUA are ca primă îndatorire protejarea poporului american şi a intereselor americane;
  
• 
  Guvernul SUA este obligat să anticipeze şi să contracareze ameninţările, folosind toate resursele forţei naţionale, înainte ca acestea să devină un pericol real;
  
• 
  Guvernul SUA este obligat să considere că nu există ameninţate mai mare decât un atac terorist cu arme de distrugere în masă;
  
• 
  SUA vor acţiona, dacă este necesar, pentru exercitarea dreptului lor înnăscut la autoapărare.
  

Obiectivele stabilite în Strategia Naţională de Securitate pot fi atinse numai prin transformarea Instituţiilor de Securitate Naţională pentru a face faţă provocărilor şi oportunităţilor secolului XXI.

În acest sens, se impune extinderea şi consolidarea reformelor în instituţiile cheie, atât a celor din ţară cât şi din străinătate, continuând promovarea schimbărilor produse după anul 2002.

Concepţia de continuare a reformei se bazează pe luarea în consideraţie a patru categorii de ameninţări:

1. 
   ameninţările tradiţionale, generate de statele care utilizează armate convenţionale, flote şi forţe aeriene competitive militar;
   
2. 
   ameninţările extraordinare, generate de autori din interiorul sau din afara SUA care întrebuinţează metode teroriste ori insurgente pentru a lovi în efectivele militare, sau care desfăşoară activităţi ilegale, precum pirateria şi traficul de droguri apte să ameninţe securitatea regională;
   
3. 
   ameninţările catastrofice, generate de achiziţionarea, posesia şi folosirea armelor de distrugere în masă de către autori din interiorul sau din afara ţării, precum şi pandemiile mortale şi alte dezastre naturale care produc efecte similare armelor de distrugere în masă;
   
4. 
   ameninţările distructive, realizate prin utilizarea tehnologiilor performante (biotehnologia, operaţiuni speciale, robotizarea şi armele bazate pe utilizarea formelor de energie) ce pot afecta SUA
   

Aceste ameninţări obligă SUA să extindă şi să consolideze reformarea instituţiilor-cheie, activitate ce vizează două mari planuri:

1. 
   PLANUL NAŢIONAL este centrat pentru realizarea a trei priorităţi:
   
   • 
     susţinerea în continuare a transformărilor ce se realizează la Departamentul Apărării, Securităţii Naţionale şi Justiţiei, a F.B.I. şi a Comunităţii de Informaţii;
     
   • 
     reorientarea Departamentului de Stat către reformarea diplomaţiei;
     
   • 
     îmbunătăţirea activităţii agenţiilor care sunt abilitate să gestioneze situaţiile de criză.
     
2. 
   PLANUL EXTERN este centrat pentru realizarea a trei priorităţi:
   
   • 
     promovarea transformării Organizaţiei Naţiunilor Unite;
     
   • 
     promovarea democraţiei prin intermediul instituţiilor internaţionale şi regionale;
     
   • 
     stabilirea de parteneriate internaţionale orientate pe rezultate pentru a face faţă noilor provocări şi oportunităţilor.
     

x

x x

Este evident faptul că Strategia de Securitate Naţională a SUA, aprobată în luna martie 2006, ale cărei principale prevederi le-am prezentat, nu diferă fundamental de Strategia anterioară, datată Septembrie 2002. Acesta este şi motivul pentru care găsim interesante opiniile exprimate de Benjamin R. Barber în lucrarea citată, publicată în anul 2003.

Autorul citat susţine: „o strategie de securitate naţională eficientă trebuie să asigure America împotriva terorismului fără să distrugă libertatea în al cărei nume se poartă lupta şi trebuie să înfrângă teroarea fără să plătească un preţ în frică“.

În opinia autorului, democraţia nu poate fi impusă cu arma ...“ ea nu se ridică din cenuşa războiului şi dintr-un istoric de strădanii, acţiune civică şi dezvoltare economică. Este puţin probabil ca democraţia să poată fi construită cu materiale exportate de o armată cuceritoare, eliberatoare, americană sau în umbra firmelor din sectorul privat şi a organizaţiilor nonguvernamentale americane. Democraţia se dezvoltă încet şi are nevoie de străduinţe indigene, de cultivarea instituţiilor civile locale şi de un spirit cetăţenesc sănătos, care depinde preponderent de educaţie.

În finalul acestui scurt articol, reproducem cele 13 reguli pentru securitatea naţională în epoca terorii prezentate în volumul „Imperiul fricii“ de Benjamin R. Barber:

1. 
   Nu statele sunt duşmanul, pentru că teroriştii nu sunt state.
   
2. 
   Războiul este iraţional. Consecinţele sale nu pot fi prevăzute pe baza regulilor comportamentului raţional – atât inacţiunea, cât şi acţiunea au consecinţe neplanificate.
   
3. 
   Războiul este ultima opţiune: un „eşec“, mai curând decât un „instrument al politicii“;
   
4. 
   A începe primul înseamnă să suporţi costurile: costurile certe ale declanşării unui război depăşesc beneficiile incerte ale „câştigării“ războiului, deoarece costurile trebuie plătite. Prin urmare, democraţiile au o responsabilitate specială să accepte costul de a-i lăsa pe ceilalţi să înceapă primii.
   
5. 
   Terorismul şi puterea militară convenţională sunt incomparabile, prin primare, armele convenţionale nu pot înfrânge terorismul.
   
6. 
   Singura armă a terorismului este frica: o strategie de securitate naţională eficientă trebuie să diminueze frica, în loc să o amplifice, ceea ce înseamnă că frica nu poate să înfrângă frica.
   
7. 
   Teroriştii sunt criminali internaţionali: când sunt capturaţi, trebuie trataţi conform dreptului internaţional.
   
8. 
   Armele de distrugere în masă nu îndreptăţesc la „prima lovitură“: nici nu se pune problema utilizării „tactice“ sau anticipate a armelor strategice de distrugere în masă.
   
9. 
   Strategiile legitime de apărare pot fi universalizate, ele nu trebuie să se întemeieze pe excepţionalism.
   
10. 
    Anticiparea trebuie aplicată numai unor ţinte precise pentru protejarea suveranităţii, măsurile preventive contrateroriste îi pot viza numai pe terorişti.
    
11. 
    Schimbarea regimului nu poate să fie o justificare pentru războiul preventiv împotriva terorismului: schimbarea unui guvern din exterior afectează suveranitatea fără să-i afecteze pe terorişti.
    
12. 
    Un regim de inspecţii obligatorii este întotdeauna de preferat războiului: inspecţiile obligatorii limitează războiul şi respectă suveranitatea în esenţă.
    
13. 
    Strategiile de securitate naţională unilaterală sunt contradictorii cu ele însele: unilateralismul este un surogat de suveranitate, dar nu poate asigura securitatea în epoca interdependenţei.
    

Sceptic în legătură cu succesul Strategiei de securitate ale SUA, Benjamin Barber afirmă că „America nu va putea să transforme alte ţări în democraţii numai în virtutea propriei sale voinţe“.
DOMNIA LEGII ŞI GLOBALIZAREA

Mihai Bădescu^

1. Domnia legii, concept atât de mult vehiculat în orice societate democratică, este susceptibil de mai multe înţelesuri care reprezintă în acelaşi timp grade sau trepte de densitate a conceptului.

Primul sens se referă la simpla existenţă a normelor legale şi eficiente ca reguli care organizează viaţa în societate, stabilesc dreptul de proprietate şi formele de schimb economic, norme care, în aplicarea lor, sunt protejate de către stat, ca entitate coercitivă recunoscută. Acest înţeles al sintagmei poate fi extras din gândirea lui Hobbes care enumeră competenţele pe care le deţine puterea suverană: mai întâi „puterea de a revedea legi pe care să le cunoască oricine, pentru a şti ce poate intreprinde fără a întâmpina obstacole din partea celorlalţi cetăţeni“, apoi dreptul la jurisdicţie ….“¹⁴¹.

Prin urmare, potrivit acestui prim sens conceptual, domnia legii este echivalentă cu legile existente în vigoare, de care se folosesc judecătorii şi tribunalele. Se poate spune că în acest sens, orice ordine juridică validă şi eficientă – chiar şi nedreaptă potrivit altor consideraţii – poate fi considerată ca fiind echivalentă noţiunii de „domnie a legii“.

Al doilea grad sau a doua treaptă a conceptului merge puţin mai departe. Potrivit acesteia, idealul noţiunii de „domnie a legii“ presupune ca puterile publice şi nu numai persoanele particulare, să fie supuse legii. Actele realizate de către agenţii purtători ai autorităţii statale (agenţii puterii) trebuie supuse unor proceduri juridice prin care să se asigure şi să se controleze legalitatea acestora¹⁴². Domnia legii se identifică cu principiul legalităţii puterii, cu principiul general al legalităţii administraţiei. Această sintagmă exprimă ideea că legile au supremaţie asupra actelor arbitrare ale puterii. Aşa cum explica Drey, aceasta reprezintă „supremaţia absolută a dreptului obişnuit în opoziţie cu influenţa puterii arbitrare şi exclude existenţa arbitrariului, a prerogativelor şi chiar a autorităţii discreţionare a guvernului. Englezii sunt conduşi de lege şi numai de către lege; orice om poate fi pedepsit pentru încălcarea legii dar el nu poate fi pedepsit pentru altceva“¹⁴³.

Şi în ultimul rând,