Graiul românesc din Sêfdû



Yüklə 4,91 Mb.
səhifə11/53
tarix08.12.2017
ölçüsü4,91 Mb.
#34203
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   53

') Ilelblg (la Bertrand, Les Celtes, p. 70): Au-dessous de la civilisation étrusco-

6. Pelasgil în Gall i a de sud ft în Iberia.

încă cu mult înainte de invasiunea Colţilor în Europa, întreg teritoriul Gallieî era ocupat de un numër însemnat de triburï, ce vorbiau una şi aceeaşi limbă, aveau aceleaşi instituţiunî şi moravuri, şi aparţineau la una şi aceeaşî rasă pelasgă.

în acest capitul, noî ne vom ocupa numaî cu teritoriul cel vast al Gallieî meridionale, cuprins între Alpî, Mediterana1, Pyreneî, Ocean şi rîul Loire.

Un ram al Ligurilor ocupase, după cum am vëclut, încă cu mult înainte de timpurile troiane, o parte însemnată a peninsulei italice; ér alte triburi li-gure, părăsind regiunile Alpilor, se revarsă, în cursul seculelor, cu turmele lor cele numerose peste câmpiile Gallieî meridionale *); şi în fine, unele seminţii trecură chiar dincolo de Pyreneî.

La Eratosthene (sec. III a. Chr.) întregă peninsula occidentală a Europeï portă numele de Liguria, ^ Atytxmxrj 2); 6r Marea mediterană din părţile de sud ale Galieï era numită la autorii grecescî AiŢuauxiv 7isX3) si de autoriï romanî Ligusticum mare 4).

în fine, rîul cel mare al Galieï, care astă-dî curge pe lângă Orléans, Tours şt Nantes, purta în vechime numele de Liger (Loire). Era aşa dar un rîu al Ligurilor.

De o-dată cu stabilirea Ligurilor în părţile meridionale ale Gallieî se estinse peste regiunile aceste şi numele lor cel vechia naţional de Ar i m ani.

După cum ne spune Pliniu, A qui t an i a, provincia cea mai însemnată a Galieï meridionale, -care se întindea de la Liger până la Pyreneî, era numită la început Aremorica B). Avem aici numai o numire geografică derivată din

hellénique existe, cn Italie, un couche antérieure uniforme. — D u r uy se

află aşa dar pe cai retăcite, când vorbind de timpurile primitive ale Italiei susţine: L'Italie a été de tous les points de l'Europe celui, où se sont rencontrées le plus de races étrangères (Hist. d. Rom. I. 1870, p. 17).

*) Arbois dejubainville, distinsul istoric francos, care s'a ocupat în special cu timpurile preistorice ale Europei, estinde dominaţiunca Ligurilor în epoca ante-celtică peste întreg teritoriul Gallicï. «Après les Ibères, avant les Celtes, ils (les Ligures) ont dominé dans le pays, qu'on a plus tard appelle Gaule» (Les premiers ha­bitants, I. pag. 382).

2) Strabonis lib. II. i. 40.

s) Strabonis lib. II. 4. 4; 5. 19. - Ptolemaei lib. III. 1.

4) Columellae R. R. lib. VIII. 2. - Plinii lib. II. 46. 4. ' *"n'i IV.31. j; Aquitania Aremorica antea dicta.—La Cesar Armorica (Bell.

terminal etnic de Ar i ma r i *) = Ari m ani, după cum erau numiţî vechiî locuitori aï Ligurieï şi în legile Longobardilor.

Limba vulgară, ce se vorbia în părţile meridionale ale Gallieî, era numită, până târdiu în evul de mijloc, lingua romana 2). Originea acestei numiri aparţine uneî vechimi depărtate. Ea nu se datoresce civilisaţiuniî, orî ac­ţiunii de asimilare a Romanilor.

Acesta limbă romană, care domnise o-dată peste tete părţile meridionale ale Gallieî până la Liger, era forte apropiată de limba latină.

O mărturisire importantă avem în acesta privinţă Ia Cicero, în dialogul seu despre ceï maï celebri oratori romanï, densul amintesce, că limba, ce se vorbia pe teritoriul Gallieî, diferia, numai în ce privesce lipsa de urba­nitate, de limba, ce se vorbia în Roma. «Când tu Brute, veî merge în Gallia», dice Cicero, «vei audi acolo unele cuvinte, carî nu sunt usitate la Roma, însă aceste se pot schimba si se pot desveţa» 8).

Romanii, după cum seim, cucerise părţile meridionale ale Gallieî până la Rhodan numai cu 75 anî înainte de timpul, când Cicero scria cuvintele aceste. Faptul este aşa dar evident, că limba vulgară latină, ce se vorbia în Gallia meridională, nu era o limbă importată, ori formată sub imperiul dominaţiuniî romane 4).

Gall. lib. VII. 75: universis civitatibus, quae Oceanum attingunt, quaeque eorum con-svetudine Armoricae appellantur (quo sunt in numéro Curiosolites, Rhedones, Ambi-bari, Caletes, Osismii, Lemovices, Veneti, Unelli) etc.

*) A se vedé maï sus (p. 565) formele de Romarii şi Romariascum. Predilec-ţiunea, ce o avea dialectul ligur de a schimba pe n în r, între ddue vocale, se estinsese şi în părţile meridionale ale Galici. Varro (R. R. I. 32): quae alii legumina, alii (ut Gallican! quidam) legări a appellant.



È) Canonul al XVII-lea al Conciliului de laTours (sec. VII) cuprinde următdrele: Easdem homilias quisque episcopus aperte transferre studeat in romanam rus ti cam lin guam aut theotiscam, quo facilius cuncti possint intelligere quae dicuntur (Labbe, Concilia. T. IX. 351). — în evul de mijloc acest teritoriu meridional al Galiieî, unde se vorbia limba vulgară romană, ne apare adese-orî sub numele de Languedoc. Ceï maï mulţi literaţi francesï consideră acest termin geografic numaî ca o caracterisare a populatiuniï din părţile meridionale ale Francieî, care întrebuinţa cuventul oc\n loc de oui. Insă originea numirii este maï vechia. Unul din triburile ligure, ce trecuse din Gallia peste Pyreneï, pdrtă. în inscripţiunile romane ale Hispanici numele de Longeidoci. Acesta populaţiune, o-dată forte estinsa în Gallia meridională, cu deosebire în regiunile locuite de Volcï, a dat ast-fel nume teritoriului Languedoc.

3) Cicero, Brut. 46: Id tu, Brute, iam intelliges, cum in Galii am veneris. Audies tu
quidemetiam verba quaedam non trita Romae, şed haec mutări dedisci que possunt.

4) De fapt esista pe întreg teritoriul Gallieî, în epoca ante-celtică, una şi aceeaşî

Geograful Strabo, care trăise în acelaşi secul cu Cicero, constată de asemenea, că populaţiunea rustică, stabilită în timpurile sale pe ţerrnurele de resărit al Rhodanuluï, era romană, nu numaî prin limbă şi moravurî, dar şi prin tipul sëû fisic !).

Se presintă însă acum cestiunea, care "era vechia origine geografică a acestei populaţiunl ligure de pe teritoriul Gallieî meridionale, care încă înainte de timpurile cuceririi romane vorbia o limbă latină rustică.

Noi vom résuma aicï datele principale, ce le putem ave în acesta pri­vinţă până astă-dî.

Unul din triburile, ce locuiau pe teritoriul Aquitanieî, seu în vechia Are-morica, purta numele de Daţii (ed. Rom. Dacii 2). în apropiere de aceştî Daţii, noi mai aflăm în părţile de sud, lângă de Tolosa, o localitate nu­mită Sarmati 3); ér ca vecini în părţile despre nord figureză aşa numiţii Petru corii, probabil o populaţiune de aceeaşî origine si limbă cu Daci Petoporiani din regiunile de resărit ale Daciei traiane.

O altă grupă de Daci, numiţi de geografii grecesc! Deciates, seu în formă latină Deciani 4) î-şî avea locuinţele sale lângă Alpil maritimi. Deciafil era un trib rësboinic şi iubitoriû de independenţă. El începuse cele de ântâiu lupte cu Romanii în Gallia, si Pliniu cel bëtrân i numeră între cele mal celebre popôre ligurice s).

De ceea laltă parte a Rhodanuluï se întindea pe lângă cestele Mării me-diterane până la Pyreneî o populaţiune numită Volcae Arecomici. Fără îndoielă, că noi avem aicï numai o numire alterată de Grecii din Massilia în loc de Volcae Aremorici, după cum Aremorica se numia întréga Aquitania si după cum Romanii până în timpurile lui August numise «Pro­vincia romana» costele meridionale ale Gallic!. Volei! Arecomici se bu­curau de o autonomia naţională chiar si în timpul dominaţiuniî romane. EI se administrau singuri, după legile lor proprii, fără se fie supuşi guvernului provincial6). Oraşul lor principal era Narbo, astă-dî Narbonne.

La periodul ante-celtic avem se reducem şi originea numirilor Ardelay,

limbă latină barbară, însă în părţile de nord ale Gallieî, acesta limbă, in urma contac. tulul cu Celţiî şi Germanii, se corupse mai repede şi se divisa in o mulţime de dialecte-

0 Strabonis Geogr. lib. IV. 1. 12.



2) Plinii lib. IV. 109. — Mullerus, Ptolemaei Gcogr. I. 206.

s) Tab. Peut. Segm. II. 1. 2.

*) în unele tradiţiunî poporale române vechii Daci sunt numiţi Decienî. Compară numele DeceneuşiDecebal.



5) Plinii lib. III. 7. 1: Ligurum celeberrimi ultra Alpes Salluvii, Deciates, Oxubii.

') Strabonis lib. IV. 6. 4.

Ardelles, Ardelu, Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillières *), ce le maï porta si astă-dî diferite comune de pe teritoriul meridional al Francieï.

Lucrarea minelor se începuse pe teritoriul Gallieî meridionale încă din timpuri forte obscure, cu deosebire în părţile de apus ale Alpilor.

Unul din centrele cele maï importante ale acestor lucrători de mine a fost în timpurile ante-celtice oraşul Rhoda 2), o numire de origine pelasgă, de la care derivă numele Rhodanuluî. O altă localitate situată în apropiere de Rhodan purta în epoca romană numele de Boxs(ani3), adecă Cărbunari (rom. bocşă, cărbunariă). Un alt oraş din părţile de jos ale Rhodanuluî este numit la geografii vechî Taruscon seu T ar as c o 4). în aceeaşi regiune muntdsă a Alpilor mai aflăm lângă Deciaţî un trib cu numele Albioeci 6); ér de ceea laltă parte a Rhodanuluî lângă Volcae Arecomici erau aşa numiţii H elvii.

Este important, că omonimele acestor localităţi ni se presintă în regiunile cele avute de metale ale Ardéluluï seu Transilvaniei: Ruda, Rod na (mine celebre de argint numite în evul de mijloc şi Rhodana), Bocşa, Bocsanî, Trăscău (ung. Toroczko), Albac (AlbăcenÎ) şi Ilva-mare de lângă Rodna.

Din vechia idiomă, ce o vorbiau seminţiile pelasge ale Gallieî meridionale, ne au rëmas numai puţine cuvinte, cu deosebire în numirile topografice. Ele­mente din acesta limbă aremorică ne présenta localităţile: Alba, Boxsani, Piscenae, Raurica seu Raurici, Rhoda, Ursulae, Vadum Sabatium 6), Vesuna; fluviele : Arauris, Argenteus amnis, Druentia 7), Oltis, Varus; munţii: Albia 8), Gaura 9), Mancclus, Matrona, Stura J0) si Vesulus n). Un trib din Aquitania stabilit lângă rîul Oltis (adî Lot) ne apare sub numele de Cocosates 12).

!) Jauin, Diet. d. communes de France. 1851, p. 19. — O comună cu numele de Ar­dă ui i se află şi în Sardinia (pr. Cagliari-Oristano).

2) Plinii lib. III. 5. 2: Rhoda .. . unde dictus Rhodanus amnis.

3) C. I. L. voi. XII. nr. 1783.
*) Strabonis lib. IV. 1. 12.

5) Straboiiis lib. IV. 6. 4.

c) Se ar paré, că avem aicî o formă coruptă, într'un manuscris al lui Strabo (Ed. Didot, p. 965) acesta localitate e numită Sa^àioo OuaSa. Pe teritoriul României se află o comună numită Vadul-săpat.

') în România: Drînce, sat şi përêû.



8) Strabonis lib. IV. 6. l.

s) Itin. Hierosol., p. 555. 10) Plinii lib. III. 20. 4.

") Vesulus, muntele din care isvoresce rîul Padus (Plinii lib. III. 20. 3). ") Omonime pe teritoriul locuit de Români: Alba, Bocsanî, Pescéna, Ruda,

Vechile population! ale Gallieï, întocmai ca Românii de la Carpafî, diceau marga l) la pămentul calcaros si lutos, ce se întrebuinţeză pentru îngrăşarea arăturilor şi fenaţelor. Pentru legume (legumina) eî aveau cuvêntul legaria 2). Ér pe o inscripţiune descoperită pe teritoriul Volcilor ArecomicT, scrisă cu litere grecescï (pelasge), se pote ceti forte clar cuvêntul AEAE ;= dedit. 3)

Tete aceste cuvinte aparţin, după cum vedem, la acelaşi dialect archaic, pe care-1 mai vorbesce şi astă-dî (se înţelege cu transformările normale) po­porul român de la Carpaţî.

Ca o conclusiune istorică putem ast-fcl stabili, că originea geografică a celor mal multe triburi de pe teritoriul Gallieï meridionale se reduce la munţii şi la şesurilc Daciei vechi.

Venim acum la peninsula iberică.

înainte de Ligurî, o altă grupă însemnată pelasgă locuia pe teritoriul Gallieï meridionale, începând de la Rhodan şi până la Pyrcncî. Aceştia erau

Iberiî.


Urmeză invasiunea Celţilor. O parte din Liguriï de Ia Alpîşi de la Rhodan, strimtoraţî de acest popor până aci necunoscut, ocupă locurile Iberilor din Gallia meridională şi-î alungă pe aceştia dincolo de Pyreneî.

Iberiî din părţile de apus ale Europei, formau, după cum ne spune gramaticul Apollodor, unul şi acelaşi popor cu Iberiî de lângă Caucasul asiatic 4).

Despre aceşti din urmă scrie Tacit în Analele sale : «Iberiî şi Albanii (din părţile de resărit ale Mării negre) locuesc ţinuturi muntôse si eï s'aû obicinuit cu greutăţile si cu suferinţele. Eî spun, că sunt de origine Thes-salienï» 6). Résulta aşa dar, că Iberiî de resărit şi Ibcriî de apus apar­ţineau la una şi aceeaşî generăfiune a rasei pelasge.

Tot ast-fel şi vechile genealogii etnice considerau pe Iberiî de apus ca fraţi bunî cu locuitorii primitivi aï Italiei «).

Urse i e, Gaura, Muncel, Stura, Cocoşaţi şi Vesul. Arauris este acelaşi cu­vent cu românescul Rîurï avênd prostesa Iui a înainte de r, ca în Arimanî.

M Plinii lib. XVII. 4. l.

2) Yarronis R. R. lib. I. 32.

') Monin, Monuments d. anciens idiomes gaulois. Paris, 1861, p. 17.



4) Apollodorl fragm. 123 şi 161. După acest autor Iberiî delà Caucas ar fi fost un Popor emigrat din l b cri a de la Pyreneî.— Cf. Varro la Pliniu, lib. III. 3. 3.

*) Taciţi Annal, lib. VI. 34: Nam Iberi Albanique saltuosos locos incolentes, untiae patientiacquc magis insuevere. Feruntque se Thessalis ortos.

') Isidori Orig. lib. IX. 2. 26—29: Filii igitur laphet... luvan a quo lones ... Tubal

4 ° iberi qu; et Hispani, licet quidam ex eo et 11 al o s suspicentur.

în timpurile romane însă numele Iberilor din peninsula pyreneică dispă­ruse aprope cu totul.

Când legiunile romane păşesc pentru prima <5ră pe pămentul Hispanieî, majoritatea populaţiunil de aci, o formau alte seminţii, alte coloniî de păstori, de agricultori şi lucrători de mine, cari de fapt nu mai făceau parte din familia cea vechia a Iberilor.

La acesta nouă serie de migraţiunî pelasge aparţineau următorele tri­buri şi ginţî: Albocenses, Ambirodaci, Ablaidaci, Arevaci, Argeli, Aurienses, Barbarii (Barbarium promont.), Berones, Bibali, Bursao-nenses, Calnici, Comanesciqi, Cosetani, Dagences, Deciani, Er-gavicenses, Gruii, Ilergetes (Ilergetae, Ilaraugatae), Indigetes, Laee-tani seu Le t an i, Longeidoci, Lunarii (Lunarium promont.), P el e n done s, Ossigi, Orienses (Aurienses), Turdetani, Turduli, Tarraconenscs, Vaccaei, Vascones, Virvesci şi Vloqi.

între tdte aceste seminţii, rangul principal, ca nuiner si ca stare socială, î-1 aveau Turdetaniï.Eïse aflau stabiliţi în părţile meridionale ale Hispanieî, în regiunile de astă-dî ale Sevilleî şi Granadeï. Turdetaniï se ocupau în mare parte cu lucrarea minelor de aur, de argint, de fer şi de staniu 1), şi formau unul şi acelaşî popor cu aşa numiţii Turduli, la Pliniu Turduli ve-teres din Lusitania (Portugalia s).

Turdetaniï, scrie Strabo, sunt ceï m aï înveţaţî dintre toţi Hispaniï. Eï se folosesc de gramatică; au o descriere a tradiţiunilor sale istorice; au poeme şi legi scrise în versuri, vechî, după cum spun denşiî, de 6000 am 3).

După nume, moravuri, ocupaţiunî şi particularităţile idiomeî lor, Turde­taniï se vëd a n fost originari din părţile de resărit ale Europei, de la Carpaţî.

Urme de vechile lor locuinţe, si resturi de numele lor, mai aflăm si astă-dî în Transilvania şi Ungaria.

Turda (ung. Torda) este unul din cele maï vechï oraşe ale Transil­vaniei *). Situată lângă polcle munţilor de aur aî Transilvaniei şi pe malurile rîuluî Ar ies (Aureus), Turda a fost în curs de trei secule (XIV—XVII) capitala legislativă a Transilvaniei; o prerogativă, care a trebuit fără îndoielă se aibă drept fundament o tradiţiune vechia istorică. Se nu perdem aicî din

') Strabonis lib. III. 2. 3; 2. 8; 2. 9.

2) Plinii lib. IV. 35. 1.

3) Strnbonis lib. III. 1. 6 : co-fitotot â' HstiÇovw. tiLv 'lâr^iuv outoi (ol Tou?^'-"'0'-),
*al fpanjiatix-g -/pùvta'., xai ţîjţ itaXaiâţ (j.v!j[X'/Jţ e/ouat suffp&p.u.tu. y.at icoi-fj^ata xai V-
[Aouc e[ip.£TfJOOţ £4w<'X'^tuv stlôv, tuţ (face.

*) în jurul oraşului Turda se găsesc adese-orî diferite obiecte, ce aparţin epoceî de petră.

vedere o coincidenţă, caracteristică, că Turdetaniî, cel mal civilisât popor al Hispanici, se glorificau a ave un codice de legï, vec'hî de 6000 anî 1).

La aceeaşi origine se reduc şi numirile altor localităţi din regiunile interiore aleCarpaţilor. Doue sate situate pe valea Mureşului, pdrră numele de Turdas, unul lângă Orestie, si altul în apropiere de Aiud. Turdaşul de lângă Orestie formeză tot-o-dată si una din cele mal însemnate staţiuni neolitice ale Tran­silvaniei 2). Un al treilea sat, Turda, se află pe valea Someşului în părţile de nord ale Transilvaniei. Alte trei sate cu numele Turda în comitatele Bihor, Bêches şi Zabolţî. Er al şeptelea sat, Tordat, pe teritoriul de rë-sărit al Transilvaniei, în Secuime a). In fine, numele de familia Turdea se află până astă-dî respândit pe valea cea frumdsă a rîuluï de aur (Arieş) din Transilvania «).

întreg teritoriul Hispanici, era forte abundent 'de metale 5).

în părţile de nord ale peninsulei, cele mai celebre mine figurau în epoca romană sub numele de m c t a 11 a Alboc(ensia8); o numire, ce ne pre-sintă o deosebită importanţă, când cercetăm originea geografică a triburilor metalurgice din Hispania. Pe teritoriul Transilvaniei, Alb a c este numele unei însemnate comune românesc!. Locuitorii sëï, Albăccnî, se ocupă din timpuri, ce trec peste tdte memoriele dmenilor, cu lucrarea minelor de aur. De aici isvoresce si rîu! numit Arieş.

Intre tote populaţiunile hispanice, ce locuiau sub pole^e Pyreneilor, cel mai viguros!, cel mă! iubitori de independenţă, şi mal bine organisât! din

') Numele de Turdetanï, formă derivată din Tu r d i, este numai o simpla imitaţiunc grecescă, după cum Volei din Italia erau numiţi şi Volcentani (Arch.-epigr. Mitth. XI. 104). Turdetaniî se mai numiaû şi Turti şi Turtutani (Steph. By z. v. Toop-îitavia). Mela, întocmai ca şi PI i ni u, întrebuinţcză numai forma de Turduli. Mal notăm aici, că în Hispania esista şi o regiune numită. Turta: Turtam regionem dicit Cato apud Charisium, 2. p. 190 (Mullcrus, Ptolemaci Geogr. I. 107).

") Gooss, Chronik d. arch. Funde Siebenbiirgens, pag. 56 — 59.



3) De asemenea mar aflăm astă-df satele numite Torda (corn. Torontal), Tordincze,
(Syrmiu), Torda (corn. laurin), Tordăcs (corn. Alba regală), Turdanitsch (Carintia),
ceea-ce ne indică, că linia de migraţiune a Turdilor séû Turdetanilor a fost peste Pan-
nonia către Alpî.

4) La a. 1213 se face amintire lângă Tisa de un locus cum populo, numit Tordi
(Wenzel, Cod. dipl. Arpad. cont. I. 131).

s) Strabonis lib. III. 2. 8-9. - Justin! lib. XL!V. 1. - Plinii lib. IV. 34. ") C. I. L. voi. II. nr. 2598: procurator metallorum Alb oc(ensium). Hûbner Crede Alboc(olensium). însă Albocola, in Itin. Ant. Alb o cela, este în tot caşul Uma ° ^rmă diminutivă, ce presupune o localitate mamă, sub numele de Alb o cu m.

punct de vedere militar, erau aşa numifiï Pelendones 1). Stabiliţi lângă isvdrele rîuluî Durius (Duero), el susţinură, împreună cu vecinii lor A r e v a c i Î, un rësboiû eroic de 20 ani cu Romanii. N u mantia forma centrul lor cel puternic de apărare, pe care o distruseră Romanii în a. 133. a. Chr.

După nume, Pelcndoniî Hispanici se vCd a fi fost unul si acelaşî popor cuPelendoniî Daciei a). O localitate cu numele Pelendoua, seu mal corect Pelendona, o aflăm amintită pe Tabula Peutingeriană. Ea se afla situată în Dacia Malvensă, pe drumul, ce ducea delà Amutria (Gura Metrului) către R o m u l a (Reşca).

în apropiere de Pelendoniî cel energici aï Hispanici se afla oraşul numit în inscripţiunile romane «Uxama». Despre vechii întemeiătorl aï Uxameï maî esista încă în timpurile romane tradiţiunea, că eï au fost originari din părţile de resărit ale Europei, de pe teritoriul Şarm a fi Io r.

Siliu Italic numesce Uxama un oraş încunjurat cu murïSarmaticï; tot-o-dată ne mai spune, că aceşti locuitori aveau şi obiceiuri sarmate 3). Acelaşî oraş figurcză la Ptolemeu sub numele de Uxama Argelae 4), ér pe o inscripţiune latină din Lusitania se face amintire de o femeia cu epitetul local de Uxame(n)sis Argelorum 5), adecă din Uxama Argelorum. în fine o altă inscripţiune din Tarraconia ne vorbesce despre un magister Larum din Uxama, că era din gintea Ambirodacilor 6). După cum vedem, locuitorii Uxamcî sunt numiţi în timpurile romane, acum Sar m aţi, acum Argell, acum Ambirodacl. Fără îndoielă, că el con­stituiau un trib emigrat de pe teritoriul Sarmaţiel europene. Numele de Sarmaţl, ce li se da în general, şi numele de Argelï.cum se numiaù el singuri, ne arată, că acest trib a fost o-dată emigrat din regiunea scy-thică, numită st astă-dî de poporul român Ardei seu Transilvania 7).

Aceşti locuitori din Uxama î-şî conservară până târdiu caracterul lor pri­mitiv, în inscripţiunile romane, ce se refer la Uxama, noi aflăm o serie de



») Plinii lib. III. 4. 10. - Ptolemaei lib. II. 6. 53 şi 55.

2) Tab. Peut. Segm. VII. 4.

3) Silii Italici Pun. lib. III. v. 384 seqq. : Sarmaticos adtollens Uxama muros.

4) Ptolemaei lib. II. c. 6. 55. (Ed. Didot). Variante: Uxama Argaela s. Argaelae.
6) C. L L. voi. II. nr. 696: Cornelia . . . Uxame(n)si s Argelorum.

6) C. I. L. voi. II. nr. 4306: C. Titius) magister Lar(um) Uxamens(is) Ambirodacus. Uxamenii adorau cu deosebire pe Hercule (C. I. L. Voi. II, p. 387).

') Cu privire la numele Ardei, Wolff în articulul seu «Die Landesnamen Sieben-bûrgens» (in Korresp.-Blatt d. Vcreines f. sicb. Landeskunde, X. 50) se esprimă ast-fel. Das rumànische Ardial, Ardeal, ist der uralteLandnameDakiens... und das magyarische Erdel ist eine blosse Nachbildung des Ardeal.—Cf. mai sus p. 695.

nume barbare cu totul singulare. Numele personale sunt de regulă terminate în o cum sunt: Arraedo, Atto, Crastuno, Docilico, Eburaneo, Magulio, Ranto, Urcico; ér ça numirï de gintï séû némurï se amintesc următorele cătune: Câini ci, Coronici, Corovesci, şi Comenesciqi *).

Aceleasî numirî de cătune şi comune ni se presintă şi astă-dl pe teritoriul de apus al Tëreï-românescï sub formele de Câlnic, Cornescî, Coro-b e s c I, şi Comănescl. Tot în părţile de apus ale RomânieT, de unde se re-versară atâtea colonii pelasge către Apeninî şi Pyreneï, maï esistă chiar în tim­purile ndstre satul Ergheviţa, omonim cu Ercavica (Ergavicenses, Ergevicenses) din Tarraconia *). Putem presupune ast-fel cu o deplină siguranţă, că triburile hispanice, ce purtau numele de Pelendones, Calnici, Coronici, Corovesci, Comenesciqi şi Ergevicenses, erau emigrate din regiu­nile de apus ale Dacieï vechï, de pe teritoriul Olteniei de astă-dî.

Afară de Numanţia, acropola cea renumită a Pelendonilor, o altă cetate puternica şi avută a Hispanieï Tarraconense a fost Saguntul, situat în apropiere de ţermuriî MăriÎ mediterane. Locuitorii din Sagunt aveau şt denşil o tradiţiune, că părinţii lor emigrase în timpuri depărtate din părţile de rë-sărit ale Europei, din Ardea. Liviu presupune Ardea din Laţiu 8). în realitate însă era aceeaşi Ar di a, seu Adria, din părţile de nord ale Istrulul, de care se face amintire şi în istoria lui Alesandru cel Mare 4) ; aceeaşi Ardea, de unde-şî trăgeau originea lor şi locuitorii din Uxama Ar-gelae seu Argelorum D). Tradiţiunile geografice la cel emigraţi se pă-streză de regulă după numele terilor seu al ţinuturilor 6J.

') C. I. L. voi. II. p. 387.

') C. I. L. voi II. 4203. — Plinii lib. III. 4. 8.

s) LiYlt lib. XXI. 7: (Sagunt ini) oriundi a Zacyntho insula dicuntur, mixtique efiam ab Ardea Rutulorum quidam generis. — Fabula cu insula Zacynth deriva din forma gre-cescă Zàxavftoç a numelui de Sagunt.

4) A se vedé mal sus pag. 393.

*) Este locul se amintim aici, ci în numele de Uxama noî avem numai un simplu termin geografic celtisat. Pe o inscripţiune latină din Hispania mal aflăm şi forma de Uxe-nensis în loc de Uxamensis (C. I. L. voi. II. nr. 3125), ceea ce ne arată, că mal esistă Şi numirea de Uxena seă Uxana, La Appian (Hisp. 17) aflăm intru adevër 'ACeivta. Tot ast-fel si locuitorii din Sagunt originari din una şi aceeaşi Ardea séù Argela cu . Uxeniî, mal erau numiţi şi Ausonii (Ausonia Saguntus la Liviu, XXI. 7. 14.— Siliu Ital. I. 291. 332). în părţile Daciei numele de Ausonî i-1 aveau locuitorii din comitatul Sat-maruluî, astă-d.î O seni (A se vedé mal sus pag. 343).

') Aurelius Victor (Caes. c. 13) face amintire de Saci, adecă Sacani, din Dacia. Pe teritoriul terilor române aflăm astă-(}i localităţile numite Zagon, Zăgan m., Zăgance, Zăgaia («im. Zăgania).

La aceeasï familia cu locuitorii ceî vechi aï Uxameï şi aï Saguntuluï apar­ţineau şi némurile séù ginţile numite în inscripţiunile romane Ambirodaci, Ablaidaci, Longeidoci, Arronidaeci şi Couneidoqi *). Incon­testabil, că noî avem aici numaï niscc seminţii liguro-dace (Deciates, Decii, Daţii, Deciani, Daci), ce trecuse din regiunile Alpilor si ale Gallic! meridionale în peninsula iberică.

Ambirodaciî 2), după cum i arată numele, se par a fi fost numai o fracţiune din Deciaţiî seu Decii, cari trăise o-dată în vecinătate, ori comunitate cu Amb arii de lângă Rhodan 3). De aceeaşi origine erau pro­babil si Ablaidaciî 4), un trib pastoral de Decii seu Deciaţl, ce părăsise vêrfurile cele stâncose ale Alpilor (-ca "AXfha la Strabo). Longeidoci ") din Hispania aparţineau fără îndoiéla la populatiunea cea numerosă a Volcilor din Gallia meridională, unde numele geografic de L a n g u e d o c i a ni se pre-sintă până târdiu în evul de mijloc 8). Despre Couneidoqi 7) putem pre­supune, că formau numai o mică grupă din populatiunea, ce a dat nume muntelui Ca unu s in regiunea Pelendonilor; cr Arronidaeci 8) sunt probabil un fel de Daci A r i m I seu A r â m n I 9).

Faptul este positiv, că pe teritoriul Hispanici esista o vechia populaţiune de origine daco-getică şi illyrică. Acesta o probeză'si numele ora­şului Deciana de lângă polele Pyrcneilor, numele familiare Decianus, Davus si Docius 10) din inscripţiunile hispane, şi în fine un alt trib cu numele Dagences seu Dagenses 11), forma identică cu D a g a e , numele Dacilor orientali de pe Tabula Peutingeriană 12).

*) Sunt numiri etnice compuse după acelaşi sistem ca şi numirile de Celtoligures, Celtiberi, Gallograeci, Galatosarmatae, Massagetae, Carpodacae etc.

2) C. I. L. voi. II. nr. 4306.

3) Livii lib. V. 34. — Caesaris Bell. Gali. I. 2.

4) C. I. L. voi II. nr. 2710. 5731

'•>) C. I. L, voi. II. nr. 3121 ; (D)ru(ttius) Satullus, Druttia Festiva, Longei docum.

6) A se vede mal sus pag. 693 nota 2.

;) C. I. L. voi, II. nr. 5779.

8) C. I. L. voi. II. nr. 2697.

°) Rhyndacus, comandantul trupelor din Uxama în rcsbôiele cu Romanii (Sil. Ital. III. v. 390), încă. portă un nume de gin te. Probabil avem aicî un R Iiym-Dacus. (A se vedé mai la vale capitulul despre Arimi). '«) C. I. L. voi. II. nr. 941. 4970'ra, 2623. »') C. I. L. voi. II. nr. 3082.



12) în poema epică germani iRabensch!acht> se face amintire de Tubal, patriarchul legendar al populaţiunilor primitive hispane, sub numele de «Tibalt von Si eben­ta ûr gen» (Gr i mm, D. Heldensage, 104. 212).

La aceeasï origine geografică aparţineau şi triburile numite Ilergetes (Ilergetae, Ilaraugatae *), I n d i g e t e s 2) şi M i s g e t e s 3). Probabil, că Iler-getil constituiau o populaţiune formată din Geţi şi Illyrï emigraţi către părţile de apus. D6ue oraşe din Hispania, unul în Baetica, altul în Tarraconia, portă numele de Iluro. Un al treilea oraş Iluro se afla peste Pyreneî în Aquitania, cam în faţă de Ilergetae seu Ilaraugahie 4). De la Dunărea de jos se par a fi si Indigctes (Sindi-getac) si Misgetes (Myso-getae). Ilergeţiî şi Indigefil, se aflau stabiliţi în vecinătate uniî cu alţii, sub polele Pyreneilor, si constituiau numaï una şi aceeaşi naţionalitate omogenă, în luptele lor cu Romanii, ci au una şi aceeaşi istoria şi aceeaşi sorte comună. Oraşul prin­cipal a Indigeţilor purta numele de D e c i a n a 6).

Originari de la Carpaţl se v&d a fa fost şi aşa numiţii Tarraconî (Tarra-conenses). Mal multe sate cu numele de Târkâny ni se presintă în co­mitatele Bihor, Heves, Zemplin, Borsod, şi chiar până dincolo de Dunăre în comitatele laurin şi Tolna 6), ceea ce ne indică, că în regiunea acesta a format o-dată locuinţele unul trib însemnat, ce purta numele de Tar câni 7).

în fine mal aflăm pe teritoriul Hispanici şi urmele unei ginţi pclasgc, ce portă numele caracteristic de Vloqi = Vloci. Pe o inscripţiune sepulcrală din Tarraconia, descoperită în apropiere de Madrid, se face amintire de un Britto, fiul lui Daticus, din gintca Vloqilor e).

Vechia populaţiune a Hispanici se afla în timpurile ante-romane divisată în o mulţime de seminţii si triburi independente, întocmai ca şi rasa pelasgă din Galia, Thracia, Illyria şi din peninsula italică.

') La Pliniu şi Liviu Ilergetes, la Strabo şi Ptolemeu Ilergetae, la Hecateu (frag. 15) Ilaraugataa.



2) La Pliniu Indigetes, la Ptolemeu Indigetae.

3) Hecatael fragm. 12.

4) O populaţiune emigraţi din Illyria se vëd a fi fost şi aşa numiţii Ilercaones, la
Liviu Ilercaonenses, la Caesar Illurgavonenses. Cauniî, la geografă grecesc!
Chaones, formau în vechime unul din principalele poptfre pelasge ale Epiruluî. Ast-fel
că după t<5te probabilităţile Ilcrcaoniî constituiau numai un trib emigrat de Illyro-
C ha o ni. Nu departe de Ilercaonï se afla muntele Caunus, din care isvoria rîul Durius.
La gintea Chaonilor aparţineau şi Couneidoqi séûCauno-Daciï. O monetă barbară
din regiunile inférieure ale Dunării portă inscripţiunea COVNV, un alt esemplar COVNVS
(Archiv. d. Ver. f. siebenb. Lndskunde, N. F. XIV. 85).

5) Ptolemaei lib. II. 6. 72.— La Raven nas Deciana şi Di c i an a.

") Mpszky, Rep. loc. Hungariae, p. 672. — Hornyânsky, Geogr. Lex. d. K. Ungara, p. 371. ') In particular satul Târkâny din districtul Beiuşuluî este numit astă-di în limba română Tărcaia, ce presupune forma vechia de Tărcania. e) C. I. L. voi. II. nr. 6311.

Istoria politică a acestor triburi hispanice noi nu o cundscem. Insă după moravuri, după institution! şi religiune, ele aparţineau la una şi aceeaşi ci-vilisaţiune, la una si aceeaşi rasă. Caracterul lor etnic era în general «barbar>, însă barbar în sensul geografilor grecesc!; adecă făceau parte din familia cea mare a populaţiunilor stabilite în părţile de nord ale Eladel, în Thracia, în Illyria şi în Scythia. Cu deosebire populaţiunile cele resboinice din părţile de nord ale peninsulei, aveau, după cum ne spune Strabo, obiceiuri comune cu Galii, cu Scyţiî si cuThracill). Un promontoriu al Hipaniel din părţile de medă-nopte portă în geografia vechia numele de Scythicum 2), de sigur după racterul etnic al triburilor, ce locuiau în acesta regiune. Un oraş al Can-tab rilor era numit în epoca romană De c iu m 3) adî Dax. Aşa numiţii Con câni, cari formau de pe teritoriul Cantabriel un trib independent, erau, după cum ne spune Siliu Italic, de origine Massageţî *), adecă Scyţl. In fine noi mai aflăm la Cantabril un obiceiu particular hyperboreu. Când omenii aceştia ajungeau la o etate mai înaintată, el se precipitau de pe vôrfurile stâncelor, ca ast-fel se evite slăbiciunile betrâneţelor 6). Instrumentul principal de musică al acestor populaţiunt barbare de pe teritoriul Hispanici era fluera pastorală a Pelasgilor. Strabo scrie: «Pe când unii îşi petrec bênd,

alţii jdcă în hore la sunetul flueril si al trâmbiţei °) Alţii, din cel cari

locuesc din părţile de nord, se adună sera cu familiele lor înaintea porţilor şi aici întind Ia hore până noptea târdiiU 7). în particular, în ce privesce pe Cal l a e cil din părţile de apus ale Pyreneilor, el aveau în jocurile lor na­ţionale strigături în versuri, şi săltau bătcnd pămentul, acum cu un picior, acum cu altul 8); usuri si petreceri sociale, pe cari le aflăm şi astă-dî la poporul român de la Carpaţî. Kr femeile hispane purtau tot-de-una haine cu flori şi aveau velur! pe cap 9).

') Strabonis Gcogr. lib. III. 4. 17.



2) iMelae Orb. Descr. lib. III. 1: ad scptentriones toto latcre terra (Hispaniae) con-vertitur a Celtico promontorio a d Scythicum usque. s) Melae Orb. Descr. lib III. 1.

4) Silii Ital. III. v. 360—61: (C o n ca nus) Mas sa get en monstrans feritate parcntem.

5) Silii Italici 1. 111. v. 325. - Despre Ilyperbore! Mela (III. 5).
") Strabonis lib. III. 3. 7.

7) Straboiiis lib. III. 4. 16.

e) Silii ItftUcl lib. III. v. 345 seqq:

misit dives Callaecia pubcm,

Barbara nune patriis ululantem carmina linguis Nune, pedis alterno percussa verbere terra.

8) Strabonis lib. III. 3. 7; 4. 17.

Vechile populafiunï ale Hispanieï, vorbiaû una şi aceeaşi idiomă na-f io nai ă. însă în timpurile cuceririi romane limba primitivă hispanică era în marc parte coruptă prin amestecul de diferite cuvinte şi forme celtice, grecesc! şi asiatice.

Acesta limbă rustică barbară, ce se vorbia pe teritoriul Hispanici, apar­ţinea la familia limbeî latine vulgare.

Limba Turdetanilor, cu deosebire a celor de lângă rîul Baetis, devenise în timpurile luî Strabo (sec. I a. Chr.), aprope o limbă latină italică l). Tacit face a-mintire în Analele sale, că în timpul lui Tibcriu un ţeran din Tarraconia vorbise înaintea tribunalului roman în limba părinţilor şei, sermone patrio 2). Ér Tit Liviu ne relateză despre ddue convcrsărî, ce le avuse în a. 209 a. Chr. Scipio Africanul în Hispania: una cu soţia lui Mandoniu, un frate cu regele Ilergefilor, şi alta cu un principe celtiber, Alluciu, a căruî logodnică, de o frumsefă estraordinară, a fost adusă captivă la Scipio 3). După cum ré­sulta din espuncrca, ce ne o face Liviu, aceste conversărî se urinase fără ajutoriul vre unuî interpret; ast-fel că, Scipio Africanul putea forte bine se înţelegă idiomă Ilergeţilor, ér de altă parte şi aceştia puteau fără multă greu­tate se pricepă idiomă latină vulgară, în care de sigur Ic vorbise Scipio.

Ca elemente din acesta limbă naţională a triburilor hispanice avem ur­mătorii termini de localităţi: Alba, Argenteola, Arsa şi Arşi, Baniana, Banienses, Blânda s. Blandae, Ceresus, Ceret 4), Lancia, Plumbaril şi Plumbaria ins., Rhode (Rhoda), Turbula, Urson s. Ursaone 5), Vacca, Vama şi Vesperies; munţi: Argenteus mons, Cuneus prom. °) şi Lunarium prom.; fluvii: Alba, Florius, Pisoraca 7) si Vacca 8).

în ce privesce terminologia metalurgică a triburilor hispanice, sunt caracteristice numirile de localităţi: Argenteola, Argenteus mons, Ba­niana, Banienses9), P l u m b a r i i, Plumbaria, R h o d e s. R h o d a.

') Stnibouls Geogr. lib. HI. 2. 15.

2) Taciţi Annal, lib. IV. 45.

3) Livil lib. XXVI. c. 49-50.
<) Eckhcl, Doctr. num. I. 60.

5) C. I. L. voi. II. p. 191.

6) Plinii lib. IV. 35. 4. - Strabonis lib. III. 1. 4.
') C. I. L. voi. II. nr. 4883.

8) A se vede nomenclatura geografica a Hispanici la Pliiiiu (III. IV), Strabo (UI) şi PtolcmcH (II. c. 4-6).

^B) Baniana din Turdetania (Ptol. II. 4. 9) şi Ban i ens es din Lusitania (tit. nr. 760)

ni se^presmtă numai ca simple derivaţium din forma radicală Bănia (la Românii din

ransilvania bănia şi baia, locul de unde se estrag metalele), în Lusitania mat esista

Alte resturi din idioma lucrătorilor de mine în Hispania, le aflăm la Pliniu. Din acestea estragcm următorele:

alutatium, aur aflat pe suprafaţa pământului, adecă adus de aluviuni1);

alutia, minele, în carî se întrebuinţa apa pentru spelarca şi alegerea aurului din substanţe de altă natură; aceleaşi cuvinte au esistat o-dată şi în Dacia2); probă este numele rîuluî Alutus (Olt), din care o-dată se spëla aurul cel mai bun;

balucem (balux s. baluca), grăunţe mal micî de aur aflat în nisipul rîu-rilor, rom. beuţă, petrică albă adusă de curentul apelor;

p al ac r as (palacra), bucăţi mai marî de aur masiv 3). în limba lucrăto­rilor de mine în Transilvania părăclău, ciocan pentru spargerea petrelor, si p ar ac luire, spargerea petrelor4); cuvinte, ce presupun forma de păr aclă pentru petrele sparte cu părăclăul;

galena, sulfura de plumb 5), rom. galiţă, oxyd de fer.

Maî adăugem aici cuvêntul

cuniculus, galeria suterană pentru cstragerea metalelor *), rom. culcuş 7), inclinaţiunea venei 8).

La fondul primitiv al limbcî hispanice mal aparţin încă următorele cuvinte:

casa 9), rom. casă,

catare = videre 10), rom. a cată seu a căuta;

şi un rîu cu numele Baenis (Strabo, III. 3. 4). Despre un alt oraş al Hispanici B a en a e face amintire Ukert (Iber. 464) după o inscripţiune la Muratori. Acelaşi cuvent sub forma de Valebanae ni se presintă şi pe teritoriul Gallieî (A u s on i i Epigr. 69. 1).



Yüklə 4,91 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   53




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin