Greg King Regele Nebun

După ce citi scrisoarea, Wagner intră în panică. Dacă Ludwig abdica, suma cea mai mare de bani pe care ex-suveranul nădăjduia s-o primească se limita la 500.000 de guldeni, lăsaţi moştenire lui Maximilian al II-lea de către fostul rege Ludwig I. Din această sumă, Ludwig nu putea în nici un chip să se întreţină pe sine si, în plus, să asigure mijloacele materiale pentru o suită în exil şi pentru compozitorul aflat pe punctul de a-şi termina operele. Wagner se grăbi să-i răspundă: „Renunţaţi, vă rog stăruitor, în această jumătate de an, la toate preocupările legate de artă şi de planurile noastre… Aţintiţi-vă atenţia cu cea mai mare energie către afacerile de stat; părăsiţi solitudinea tihnită de la Berg; nebun rămâneţi în Residenz, staţi alături de popor, apăreţi în fata mulţimii de oameni. Dacă mă iubiţi aşa cum sper din tot sufletul, atunci ascultaţi-mi rugăminţile când vă conjur să deschideţi în persoană sesiunea Parlamentului pe 22 mai.”13

Dar Ludwig nu se lăsa ademenit atât de uşor de vorbe frumoase, nici nu era dispus să facă atare dramatică alegere între datorie şi dorinţa personală, în dimineaţa zilei de 22 mai, după ce-1 informă pe Pfistermeister că nu se simţea în stare să deschidă în mod solemn sesiunea specială a Landtag-ului în acea după-amiază, invocând ca scuză o indispoziţie neaşteptată, regele se avântă în sa pentru obişnuita plimbare călare, însoţit doar de grăj-darul său preferat, Volk, evada în galopul calului prin pădurile de lângă Berg către Biessenhofen, unde se urcă într-un tren cu destinaţia Lindau. Călătoria de-a lungul lacului Konstanz se sfârşi destul de repede si, la începutul după-amiezii, trăsura regelui se opri la capătul lungului drum de acces către Tribschen, pentru o reuniune-sur-priză cu Wagner.

Se întâmplă, dar nu printr-o coincidentă a evenimentelor, să fie cea de-a cincizeci şi treia aniversare a compozitorului. Ludwig se prezentă la uşa drept Walther von Stolzing, folosindu-se de numele unuia dintre personajele principale ale operei încă neterminate „Maeştrii cântăreţi din Niirnberg”; servitorul îi transmise acest mesaj compozitorului, care ghici de îndată identitatea vizitatorului inopinat. Cei doi îşi petrecură toată după-amiaza discutând despre „Die Meistersinger von Niirnberg” şi despre conflictul cu Prusia, dar Ludwig îşi dezvălui adevăratul motiv al vizitei de-abia în a doua şi ultima zi de şedere acolo, când ridică din nou problema unei posibile abdicări. Cu toate că Wagner îl imploră pe rege să abandoneze un asemenea plan, Ludwig nu-şi luă nici un angajament şi părăsi vila Tribschen vizibil nehotărât în privinţa viitorului său.

Aproape imediat după reîntoarcerea sa în capitală, zvonurile despre vizita nechibzuită şi intempestivă făcută de rege prietenului său se răspândiră cu iuţeala fulgerului, împărăteasa Elizabeth a Austriei, nefiind niciodată oarbă la defectele şi erorile vărului preferat, îi scrise mamei sale: „Am auzit că Regele a umblat iarăsi de colo-colo. Măcar dacă ar acorda putin mai multă atenţie Guvernului acum că timpurile sunt atât de neliniştitoare/'14 Cât despre Pfeufer, când fu informat de decizia regelui privind contramandarea deschiderii sesiunii extraordinare a Dietei, i se plânse lui Pfistermeister: „în primul an, a fost vorba de perioada de doliu; în al doilea an, despre starea în general proastă de sănătate a Maiestăţii Sale; în al treilea an, despre răguşeala. Ce pretinsă boală, se întreabă oamenii, îi va mai descoperi medicul curţii regale în acest an?”15

Ludwig amână deschiderea sesiunii parlamentare până la 27 mai. Cu cât devenea mai apăsătoare povara îndatoririlor regale, cu atât creştea în el dorinţa de a evita orice răspundere şi declară încă o dată că nu era în stare să asiste la deschiderea solemnă a sesiunii speciale a Dietei. Bunicul său trebui să-i tină lui Ludwig o lecţie moralizatoare despre datoriile sale înainte să accepte în cele din urmă să se prezinte în fata Landtag-ului. Zvonurile insinuante despre recenta vizită în Elveţia circulau prin tot oraşul; pe când trecea în trăsură pe străzile nuincheneze îndreptându-se către Dietă, Ludwig se văzu întâmpinat nu cu ovaţii, ci, spre oroarea sa, cu huiduieli.

Nebun

Faptul că regele îşi părăsise tara, cu armata mobilizată pentru război, pentru a-i face o vizită mondenă mult detestatului Wagner, întrecuse pur şi simplu răbdarea şi îngăduinţa supuşilor.

Ludwig se simţi atât de jignit în amorul propriu de primirea ce i se făcu pe străzile capitalei, încât îşi dezlăn-tui imediat mânia asupra persoanei pe care o considera cea mai răspunzătoare: Pfeufer, seful politiei muncheneze, despre care credea că nu acţionase hotărât ca să înăbuşe clevetirile despre vizita în Elveţia. Aşadar, Ludwig îl destitui imediat. Unul dintre oficialii guvernului nota în acest sens: „în loc să înainteze un protest împotriva acestui abuz sultănesc din partea Regelui, Ministrul de interne lăsă ca situaţia să treacă sub tăcere. Atâta timp cât Regele este încurajat în capriciile sale de sicofantii de le Curtea regală şi de demnitarii guvernamentali, el va continua fără îndoială să se considere un semizeu care poate să procedeze după bunul său plac şi pentru a cărui plăcere a fost creat restul lumii – în orice caz, Bavaria.”16

La l iunie, Austria abrogă în mod oficial Tratatul încheiat la Bad Gastein şi supuse problema celor două ducate spre examinare Bundestag-ului federal de la Frankfurt. Bismarck ripostă imediat, ordonând trupelor prusace să invadeze ducatul Holstein. Împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, care nu dorea câtuşi de putin să vadă Prusia pe deplin întărită, drept cel mai puternic stat german, încerca să medieze între părti, sugerând că ar trebui să fie convocată o conferinţă europeană pentru a se hotărî soarta celor două ducate şi pentru tranşarea diferendului. Dar, spre marea surprindere a tuturor şi spre nedisimulata satisfacţie a lui Bismarck, Austria declară că o comisie generală europeană nu avea nici o autoritate să decidă în privinţa teritoriilor germane. Războiul era de-acum inevitabil.

Ludwig îşi ieşise din minţi de agitaţie, în aceeaşi zi în care Tratatul de la Bad Gastein era în cele din urmă declarat nul, primi o scrisoare de la Wagner, prin care compozitorul îl conjura să nu abdice sau să ia vreo decizie pripită.

Ludwig nu era convins, îi expedie o telegramă Cosimei von Biilow la Tribschen în care ameninţa din nou cu renunţarea la tron.

În pofida tuturor scopurilor sale egoiste, Wagner se îngrijora cu adevărat că Ludwig ar putea să-şi sacrifice poziţia sub presiunea unui război ameninţător. Cu toate că se alarma fără îndoială de potenţiala pierdere a listei civile regale – si, implicit, a stipendiilor alocate – compozitorul credea că membrii curţii regale şi ai guvernului îl manipulau pe tânărul monarh. Circulau zvonuri vagi în Berlin că Bavaria semnase o alianţă secretă cu Austria, dar Bismarck refuză să le dea crezare atât de uşor. În 10 iunie, un trimis prusac îi remise oficial regelui Ludwig al Il-lea o nouă propunere de uniune. Austria, aşa cum dorea cancelarul, era exclusă din Confederaţia germană, însă ceea ce rămânea din vechea Deutscher Bund urma să fie divizată din punct de vedere geografic, în zone de influentă nordice şi sudice, în mod firesc, Prusia avea să ocupe poziţia dominantă în nord, dar Bismarck era dispus să cedeze şi să sprijine suveranitatea Bavariei asupra tuturor statelor germane din sud. Ca un stimulent suplimentar, Bismarck insinua cu viclenie că, în cazul înfrângerii Austriei în apropiatul război, n-ar sta în calea Bavariei dacă ar vrea să anexeze unele părti din fostul imperiu habsburgic. Pfordten îi transmise regelui nebun aceste informaţii, dar atât Ludwig, cât şi miniştrii săi se împotriveau trădării Austriei, chiar şi cu adăugarea acestor tentante stimulente.

În ziua în care Bavaria respinse această propunere, Austria ceru în mod oficial Confederaţiei germane din Frankfurt să mobilizeze armata federală împotriva Prusiei. Ludwig se temea că Prusia avea să interpreteze negreşit această solicitare ca un act de război din partea Confederaţiei şi-i însărcina pe reprezentanţii bavarezi să pună în discuţie măsuri mai conciliante. Deutscher Bund adoptă în ultimă instantă propunerea bavareză pe 14 iunie, dar, între timp, se dovedi a fi prea târziu pentru Ludwig sau oricine altcineva să salveze pacea. După doar două zile, la 16 iunie, izbucni în cele din urmă războiul dintre Confederaţia germană şi Prusia.

Războiul de şase săptămâni se îngrozise numai la gândul unui război fratricid german şi acum că acesta se adeverise, nu putea suporta să înfrunte realităţile crizei. Tânărul rege nici nu înţelegea şi nici nu sprijinea acest tip de conflict armat intergerman; nu erau implicate nici controverse cavalereşti, nici salvarea unor inocenţi expuşi primejdiilor, ci, mai degrabă, probleme de anexări teritoriale, de dominaţie şi de umilire – teluri finale cu totul străine de viziunea lui. Ludwig era pe deplin conştient că trupele sale nu se puteau măsura şi rivaliza cu armata prusacă, bine instruită şi organizată, şi se temea de rezultatele conflictului. Refractar fată^de această asmuţire a germanilor unii împotriva celorlalţi, se simţea el însuşi manevrat şi târât cu sila într-un război pe care-1 detesta. Această senzaţie acută de neputinţa şi premoniţia iminentului sfârşit tragic îl mânară pe rege să părăsească Miinchen-ul şi să se izoleze în castelul Berg.

În ziua în care Prusia declară război Bavariei, ministrul de război şi o delegaţie de membri ai Landtag-ului porniră din Miinchen spre lacul Starnberg să-i prezinte îfegefe nebun regelui comunicatul oficial şi să-i obţină semnătura pe actul de răspuns. Comisia străbătu trei mile de la statia de cale ferată, situată în apropierea lacului, până la hotarele domeniului regal. Ajungând în fine la porţile castelului, delegaţia găsi intrarea barată de două santinele şi nici un fel de rugăminţi şi de ameninţări nu reuşiră să le înduplece pe cele două gărzi să-i permită accesul în incintă; regele dăduse ordine stricte să nu mai fie primit înăuntru niciunul dintre membrii guvernului.

Umilit şi furios, grupul se reîntoarse la Starnberg şi-i telegrafie primului ministru, care porni imediat la drum ca să se confrunte cu regele. Când Pfordten sosi la Berg, îşi deschise calea cu forţa, trecând pe lângă străji şi pătrunzând în cele din urmă în castel. Nici un servitor nu-i anunţa venirea şi nimeni nu părea să ştie unde se afla suveranul. Mânios la culme, Pfordten începu pe cont propriu să inspecteze cu minuţiozitate cameră după cameră. Până la urmă, dădu buzna într-o încăpere întunecată, unde-i descoperi pe rege şi pe printul Paul von Thurn und Taxis, deghizaţi cu costume complicate în Barbarossa şi Lohengrin, recitându-şi unul celuilalt poeme de dragoste sub lumina unei luni artificiale.1

Deziluzia lui Ludwig se manifesta din ce în ce mai mult prin astfel de parade ostentative şi iresponsabile. Werner Richter îi descrie comportamentul, considerân-du-1 asemănător cu cel al „unui băieţandru ofensat”.2 Până în ultima clipă, regele sperase, oricât de naiv ni s-ar părea, să prevină catastrofa. Ludwig socotea că acest război îi fusese impus cu forţă: se declanşase fără consimţământul şi cooperarea lui; asemeni unui copil mâniat când împrejurările îl împiedică să capete ce-şi doreşte, regele hotărâse cu de la sine putere că războiul îşi putea urma făgaşul firesc fără participarea sa directă. Frecventele ameninţări cu abdicarea reflectau tocmai această disperare copleşitoare. Mai degrabă decât să privească realitatea în fată, să tină piept responsabilităţilor regale şi să-şi asume rolul tradiţional al unei personalităţi istorice populare în răstimpul unei crize naţionale, Ludwig preferă să se prefacă pur şi simplu că situaţia nu exista, primul dintre numeroasele momente în care avea să procedeze la fel. Îşi petrecu săptămânile dinaintea izbucnirii conflictului armat adăpostit în castelul Berg, aprinzând sute de focuri de artificii, pe Roseninsel din mijlocul lacului Starnberg, împreună cu printul Paul von Thurn und Taxis, în vreme ce soldaţii săi se pregăteau să mărşăluiască spre câmpul de luptă. Starea generală de spirit din capitala bavareză era una de stupefacţie. Mai multe persoane sus-puse, părtaşe la zvonurile ce se învârtiseră în jurul regelui în acea vară, împărtăşeau judecata exprimată de ambasadorul austriac, care nota: „începi să crezi că Regele este dement.”3 „Oh! Lamentabile timpuri, oh! Veninoasă discordie care întoarce voinţa Germaniei împotriva Germaniei!”, îi telegrafiase regele lui Wagner când aflase despre declaraţia de război.4 Avea toate motivele să fie neliniştit întrucât, din primele zile de război, conflictul lăsa să se vadă o izbitoare inegalitate între forţele combatante: Prusia îşi petrecuse ultimii trei ani pregătindu-se cu zel pentru un posibil conflict armat. Strălucitul general Helmuth von Moltke comanda regimentele de cadeţi, foarte bine instruiţi. Trupele prusace erau echipate cu noile puşti cu ac Dreyse, ceea ce le permitea tragere la tintă şi reîncăr-care rapidă; iar reţeaua eficientă de căi ferate îi îngăduia Prusiei o extinsă desfăşurare de trupe, precum şi redule nebun cerea timpului necesar pentru întăriri sau completări de garnizoane în orice loc al conflictului. Aliate în luptă cu prusia erau două mici state germane Saxa-Coburg-Gotha şi Oldenburg, ca şi Italia. Forţele opuse nu se comparau nici pe departe cu această coaliţie puternică şi impresionantă.

Bavaria şi Austria era cele mai mari state care se angajaseră în lupta de partea Confederaţiei germane. Dar Austria constituia un regat vechi, cu o armată demodată, necompetitivă şi neinspirată; trupele austriece nu erau pregătite şi înzestrate cu echipamentul necesar pentru un conflict modern, extins. şi celelalte state, ale căror forte militare alcătuiau armata Uniunii – Saxonia, Hanovra, Wurttemberg, Baden, Hessen şi Nassau – nu erau nici ele mai bine pregătite şi organizate să lanseze o provocare credibilă puternicilor prusaci. Bavaria dispunea de cea mai numeroasă armată permanentă dintre toate forţele aliate, dar în aceasta consta singura ei superioritate. Urma să aibă loc o ciocnire între oameni şi maşini.

Soldaţii bavarezi care înaintau în mars spre război se aflau în stare proastă. Erau echipaţi cu carabine Podewil, arme învechite, inferioare puştilor cu ac folosite de prusaci. Regimentele de infanterie şi de cavalerie se găseau într-o totală dezorganizare, lipsite de simţul clar al orientării sau de inspiraţie. Efectivele armatei în timp de pace fuseseră menţinute la minimum, iar instrucţia lor era adeseori neglijată sub premisa că existau prea puţine perspective să se confrunte cu un conflict armat; de asemenea, corpul de ofiţeri era insuficient, regimente întregi ducând lipsă de comandanţi. Mijloacele de comunicare strategică erau aproape inexistente, nimeni nu părea să aibă o idee clară despre scopurile finale urmărite de armata bavareză.

Membrii guvernului bavarez insistară pe lângă Ludwig să preia funcţia de comandant suprem al armatei, poziţie pur simbolică, solicitând doar prezenta la trecerea în revistă a trupelor şi la şedinţele strategice. Dar pledaseră în zadar: Ludwig refuză categoric să-şi ia răspunderea pentru funcţia de comandant suprem sau să se amestece în vreun fel în războiul civil, în schimb, îi îngădui unchiului său venerabil şi neinspirat, printul Karl în vârstă de şaptezeci şi unu de ani, să-şi asume rolul de comandant-şef al armatei bavareze. Responsabilitatea pentru desfăşurarea trupelor îi revenea generalului Ludwig van der Tann. Era o alegere cum nu se poate mai proastă: van der Tann îşi petrecuse cea mai mare parte a carierei militare stând în spatele unui birou masiv din ministerul de război şi consensul unanim era că nu ştia absolut nimic despre strategia militară. Pe acest fundal de rău-augur, armata bavareză se angaja deci în război.

Trupele bavareze formau cel de-al şaptelea corp de armată al Uniunii, aflat sub comanda printului Alexander de Hessen şi încartiruit la Hanovra. La începutul conflictului, unităţile militare mărşăluiră către nord-est ca să se alăture celui de-al optulea corp de armată al uniunii, care se compunea din forţele armate din Wurttemberg, Hessen şi Baden. Astfel, cele două armate din sud -fortele Uniunii şi trupele austriece – erau despărţite, fapt ce le permise prusacilor să se infiltreze prin breşele inevitabile din linia frontului şi să lanseze asaltul în sud. Sub conducerea confuză a printului Karl şi a generalului van der Tann, regimente întregi se deplasară în mars spre teatre de operaţii militare greşite, dispărură în năvala de gloanţe prusace, se învârtiră în cerc să-şi unească nebun forţele cu aliaţi inexistenţi şi se retraseră după ce comandanţii lor se sinuciseseră.

Cel de-al şaptelea corp de armată al Uniunii primi ordin să-şi strângă trupele disperate la Hersfeld, unde urma să se regrupeze cu unităţile militare din Hanovra ce se repliau din nord. Printul Karl n-avea nici cea mai mică idee unde campaseră soldaţii hanoverani, aşa că aştepta să-şi trimită propriile trupe în ajutor. Când aflară bavarezii locul în care-şi aşezaseră tabăra forţele hanoverane, era prea târziu; în schimb, unităţile bavareze străbătură Turingia fără să întâmpine rezistentă, sta-bilindu-se la castelul Meiningen. Aici, printul Karl, ignorând rugăminţile hanoveranilor care se retrăgeau, se asocie soldaţilor săi în timp ce prima divizie izbândi să golească mai mult de o mie cinci sute de butoaie cu bere în mai putin de trei zile.5

Printul Chlodwig von zu Hohenlohe-Schillingsfurst, membru al guvernului, tinu un jurnal în care consemnă în detaliu evenimentele din acea lună iunie, dezvăluind reacţia opiniei publice fată de război, frustrarea ei crescândă şi nemulţumirea fată de rege.

„16 iunie: ştirile senzaţionale se tin lant în aceste zile. Înainte de toate, secesiunea Prusiei din Confederaţia germană din cauza mobilizării forţelor federale si, acum, intrarea prusacilor în Saxonia, refugiul Regelui Johann la Praga şi retragerea trupelor saxone dincolo de granita Boemiei. Prusia a dat un ultimatum Hanovrei şi de asemenea electoratului Hessen – să se dezarmeze sau altminteri va trimite o armată de ocupaţie. şi astfel planul de împărţire a Germaniei este cât pe-aci să fie dus la bun sfârşit. Cât despre noi, ne îngăduim să fim constrânşi când de Prusia, când de Austria, şi nu avem un plan precis de nici un fel. Armata bavareză se găseşte într-o stare submediocră. Printul Karl e prea bătrân să-şi exercite calitatea de Comandant Suprem. Ofiţerii n-au destulă încredere în forţele lor. Nu cred că vom culege multi lauri, în pofida sincerei bunăvoinţe a oamenilor şi a curajului înnăscut al bavarezilor în luptă”.

„19 iunie: Din pricina propunerii de mobilizare a Corpurilor de armată ale Confederaţiei, Prusia şi-a anunţat retragerea din această uniune şi a atacat Saxonia, Hanovra şi Hessen. Guvernul bavarez, care, până acum, a persistat într-o atitudine şovăitoare de aparentă imparţialitate şi s-a amăgit că poate să continue tot asa, pe neaşteptate şi spre stupoarea lui, s-a trezit din visare şi s-a văzut silit să treacă de partea austriecilor…

Aseară, m-am întâlnit cu Pf ord ten la club. Se lamenta de acest război, care se va termina cu dezmembrarea Germaniei; îmi spunea tot mereu: «Ăsta e sfârşitul Germaniei!» Aproape că-i dau şi eu crezare acum. Prusia va deveni cel mai mare şi mai întărit stat din nordul Germaniei; noi, cei din sud, vom continua să vegetăm sub protecţia franceză sau austriacă, până ce va suna şi pentru noi ceasul, şi jumătate dintre noi vom cădea sub stăpânirea Franţei, iar cealaltă jumătate sub a Austriei… Se discută la club despre război. «Ce motiv de gâlceava avem noi cu prusacii, încât să pornim la război pentru ducele de Augustenburg?», se întreabă obişnuiţii clubului. «Dacă Maximilian ar mai fi trăit acum, lucrurile n-ar fi ajuns până aici», mai adaugă ei.”6

Situaţia din capitala bavareză se agrava cu repeziciune, pe măsură ce încrederea publică se eroda din pricina veştilor despre înfrângerile şi erorile armatei. Regele însuşi era criticat fără menajamente pentru că nu preluase nebun funcţia de comandant suprem sau chiar şi pentru că nu manifesta nici cel mai mic interes fată de operaţiile militare. Membrii guvernului îl îndemnau mereu să inspecteze măcar trupele pe câmpul de luptă, dar regele refuză în repetate rânduri. Scriindu-i din Elveţia, Wagner îşi exprimă marea îngrijorare în cazul când Ludwig nu depunea cât de cât un efort, declarând: „Presa ne informează că urmează să vă alăturaţi armatei, împreună cu fratele vostru! Vă implor să faceţi acest lucru! Regele Bavariei în fruntea trupelor din armata Confederaţiei – Ascultaţi de glasul raţiunii! Ascul-tati-mi vorbele!

— Un asemenea Rege va tine în mâini destinul lumii! Vă cheamă soarta! Ea hotărăşte să părăsiţi Palatul de reşedinţa în care muceziţi. Mergeţi prin tară, străbateţi Bavaria, alinaţi Germania noastră. Vă cheamă destinul: la arme!”7

În 26 iunie, regele cedă în cele din urmă presiunilor exercitate de miniştrii săi şi se învoi să viziteze armata la marele cartier general stabilit în Bamberg. În pofida împotrivirii sale înverşunate şi a lipsei de entuziasm, Ludwig se opri cu stăruinţă la campamentele regimentelor şi la spitalele de campanie; se arătă consternat de distrugerile imense, de rănile cumplite ale soldaţilor pe când trecea de la un pat de campanie la altul. Nu văzuse niciodată până atunci cu proprii ochi suferinţa şi moartea, şi părăsi aceste cantonamente de trupe militare profund traumatizat. Totuşi, prezenta sa printre răniţi păru să le ridice moralul şi produse o impresie favorabilă asupra majorităţii oamenilor. Unul dintre ofiţerii din Hessen îl zări pe rege când intră în popota unui regiment în timpul unui tur de inspecţie; „era atât de frumos încât mi se opri inima în loc”, îşi aminti el mai târziu. „Eram atât de v 245 adânc impresionat, încât mi-a trăsnit prin minte un gând îngrozitor: acest tânăr dumnezeiesc e mult prea frumos pentru această lume. L-am întrebat în şoaptă pe vecinul meu bavarez care, împreună cu toţi ceilalţi ofiţeri bavarezi, se ridicase în picioare când intrase această făptură divină: «Cine e?». «Regele Nostru», îmi răspunse.”8

Pe 3 iulie, armata prusacă obţinu o victorie decisivă asupra celei austriece la Koniggrătz. Bavarezii considerau că situaţia era fără ieşire, dar continuară să lupte. Trupele hanoverane se predaseră prusacilor la Langen-salza, iar armatei bavareze i se ordonă să-şi unească forţele cu cel de-al optulea corp de armată al Uniunii, însă, chiar şi împreună, nu opuseră nici o împotrivire prusacilor, mult mai bine instruiţi şi echipaţi. La Gersfeld, trupele bavareze aflară că armata prusacă mărşăluia înspre ele şi fură cuprinse de panică: şapte regimente de cavalerie dispărură fără urmă în pădurile din jurul oraşului, iar comandantul, colonelul von Pechman, se îndepărtă călare şi se împuşcă. La câteva zile după bătălia de la Koniggrătz, prusacii înaintară prin pădurile împrejmuitoare până în staţiunea balneară Kissingen, unde se adăpostiseră trupele bavareze. Aşteptându-se la o asemenea ofensivă, comandanţii bavarezi ordonaseră ca toate podurile care permiteau trecerea spre oraş să fie aruncate în aer, dar, într-un fel oarecare, ordinele fură interpretate greşit şi bavarezii lăsară neatinsă o punte de acces. De bună seamă, trupele prusace descoperiră puntea de legătură, mărşăluiră de-a lungul ei şi luară cu asalt oraşul.

Războiul se sfârşise şi toată lumea răsuflă uşurată. Abil ca totdeauna şi hotărât să umilească Austria, Bismarck îl instrui pe ambasadorul prusac la Paris, conftggele nebun tele Glotz, să-1 abordeze pe colegul său bavarez din capitala franceză şi să-i propună un acord de pace separat. Ambasadorul bavarez, von Wendland, îi comunică regelui cu conştiinciozitate condiţiile acordului, în împrejurările date, Bismarck se dovedi a fi mai mult decât generos: îi oferea lui Ludwig încetarea imediată a ostilităţilor în schimbul semnăturii sale pe tratat, si, o dată ce operaţiunile militare încetau în mod oficial, îi îngăduia Bavariei să preia controlul asupra tuturor statelor germane din sud. Ludwig avea de câştigat o considerabilă putere şi teritorii dacă semna, scutind în acelaşi timp Ba-varia de obligaţia să plătească o despăgubire de război şi poate chiar să cedeze învingătorului părti din teritoriu. Cu alte cuvinte, Bavaria ar fi ieşit din conflict ca şi cum ar fi încheiat înainte de război o alianţă cu Prusia, completată cu garanţiile date iniţial de Bismarck când încercase s-o atragă de partea sa. Însă Ludwig, cu ideile lui învechite despre cavalerism şi despre codul de onoare, refuză să-şi întărească propria poziţie pe spinarea aliaţilor săi. Îl înştiinţa în consecinţă pe von Wendland: „Regele a hotărât că legea Uniunii şi Onoarea noastră nu ne permit să începem negocierile de pace fără Aliaţii noştri.”9 în ultimă instantă, hotărârea lui Ludwig nu însemna absolut nimic. Aproape de îndată ce respinse propunerea de încheiere a unui acord de pace separat, regelui i se dădu de veste că armata lui capitulase în fata prusacilor. Guvernul austriac solicită curând o pace separată, urmat îndeaproape şi de celelalte state germane din sud, abandonând Bavaria în voia lui Bismarck. Regelui nu-i mai rămânea nimic de făcut: la 16 iulie, îşi autoriză guvernul să înceapă tratativele de pace. Războiul de şase săptămâni se terminase.