Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 15

Hannibal rămase singur mai puțin de un minut, înainte să audă un ciocănit în ușă.

Era camerista lui Lady Murasaki, Chiyoh, o japoneză cam de vârsta lui Hannibal, cu părul scurt, deasupra urechilor. Chiyoh îl cântări o clipă, apoi un văl se ridică de pe privirea ei, care avea ceva din aceea a unui șoim.

— Lady Murasaki îți urează bine ai venit, spuse ea. Dacă vrei să mă urmezi…

Îndatoritoare și strictă, Chiyoh îl conduse la baia din fosta cramă, într-o aripă a castelului.

Pentru a-i face plăcere soției sale, contele Lecter transformase încăperea în care fuseseră teascurile într-o baie japoneză, cuvele teascurilor fiind acum umplute cu apă încălzită de un boiler făcut din cazanul de cupru pentru distilat coniac. Camera mirosea a fum de lemn și rozmarin. Candelabre de argint, îngropate în grădină pe timpul războiului, fuseseră atârnate deasupra cuvelor. Chiyoh nu aprinse lumânările. Un bec electric era suficient pentru Hannibal până când se lămurea care era poziția lui.

Chiyoh îi dădu prosoape și un halat și-i arătă dușul din colț.

— Mai întâi spală-te acolo, freacă-te bine înainte să intri în bazin, spuse ea. La bucătărie ți se pregătește o omletă, după baie, pe urmă să te odihnești.

Grimasa ei putea să pară un zâmbet, apoi aruncă o portocală în apă și așteptă hainele lui lângă cabina dușului. Când el i le dădu prin crăpătura ușii, ea le luă prudentă cu numai două degete, le puse pe bățul pe care îl avea în cealaltă mână, apoi dispăru cu ele.

•

Era seară când Hannibal se trezi brusc, așa cum i se întâmpla în dormitorul comun. Numai ochii i se mișcară până realiză unde se află. Se simțea curat în patul curat. Prin ferestre se vedeau ultimele raze ale lungului amurg francez. Un chimono de bumbac se afla pe scaun lângă el. Îl puse pe el. Podeaua de piatră de pe coridor era plăcut răcoroasă, iar treptele de piatră ale scărilor erau scobite precum cele de la castelul Lecter. Afară, sub cerul violet, putu auzi zgomotele bucătăriei, pregătirea cinei.

Mastifful îl zări și dădu de două ori din coadă, fără să se ridice.

Din baie se auzea sunetul unei lăute japoneze. Hannibal porni către muzică. O fereastră prăfuită era luminată pe dinăuntru de lumina lumânărilor. Hannibal privi înăuntru. Chiyoh stătea lângă bazin, ciupind corzile unui lung și elegant koto. De această dată aprinsese și lumânările. Boilerul gâfâia. Focul sub el era ațâțat și scânteile săreau peste tot. Lady Murasaki se afla în apă. În apă, Lady Murasaki semăna cu florile din șanțul de apărare al castelului, acolo unde lebedele înotau, dar nu cântau. Hannibal privi, tăcut precum o lebădă, și își ridică brațele asemenea aripilor.

Se îndepărtă de fereastră și se întoarse în camera lui scăldată în lumina crepusculului, lucru ciudat pentru el, și se sui din nou în pat.

•

În dormitorul stăpânului rămăseseră suficienți cărbuni aprinși cât să arunce o pată de lumină pe tavan. Contele Lecter, în semiîntuneric, se bucura de mângâierile și de cuvintele lui Lady Murasaki.

— Mi-ai lipsit, mă simt ca atunci când ai fost la închisoare, spuse ea. Îmi amintesc de poemul unei străbunici, Ono no Komachi, de acum o mie de ani.

— Hm…

— Era foarte pasională.

— Sunt curios să aflu ce spunea.

— Poem: Hito ni awan tsuki no naki yo wa/omoiokite/mune hashiribi ni/kokoro yaki ori. Auzi muzicalitatea lor interioară?

Urechea de occidental a lui Robert Lecter nu putea sesiza muzica ascunsă, dar știind unde se află ea, se arătă entuziast:

— Da, sigur că da. Spune-mi ce înseamnă.

— Nicio șansă de a-l vedea/în noaptea fără lună/sânii mei stau/înfierbântați, iar inima e-n flăcări.

— Doamne, Sheba.

Ea avu grijă ca el să fie răsplătit pentru străduințele sale.

•

În sala cea mare a castelului, ceasul înalt bătea ora târzie, iar ticăitul lui răsuna pe coridoare. Cățeaua mastiff, din cotețul ei, răspunse ceasului cu treisprezece lătrături scurte. Hannibal, în așternuturile lui curate, adormi. Și începu să viseze.

•

În grajd, aerul este rece, copiii sunt dezbrăcați de haine până la brâu iar Ochi-albaștri și Mână-de-păianjen le pipăie brațele. Ceilalți, în spatele lor, se foiesc precum hienele obligate să aștepte. Și este acolo și cel care își duce peste tot gamela după el. Mischa tușește și este fierbinte, își întoarce fața să nu le mai simtă duhoarea respirației. Ochi-albaștri strânge lanțul în jurul gâturilor lor. Pe fața lui mai sunt urme de sânge și pene de la pasărea pe care a hăpăit-o.

Glasul distorsionat al Omului-strachină: „Luați-o pe ea, oricum o să moarăăă. El o să stea proaspăăăt încă o vreme”.

Ochi-albaștri către Mischa: „Hai la joacă, hai la joacă!”

Ochi-albaștri începe să cânte și Mână-de-păianjen i se alătură:
Ein Mannlein steht im Walde ganz still und stumm,

Es hat vonlauter Purpur ein Mantlein um

Omul-strachină își aduce gamela. Mână-de-păianjen ridică toporul, Ochi-albaștri o ține strâns pe Mischa, Hannibal urlă și se repede la el, înfigându-și dinții în obrazul lui Ochi-albaștri, Mischa, ridicată în aer, se zbate să-l vadă.

•

— Mischa, Mischa!

Urletele răsună pe culoarele de piatră și contele Lecter și Lady Murasaki se năpustesc în camera lui Hannibal. Sfâșiase plapuma cu dinții și penele pluteau prin aer, iar Hannibal mormăia și urla, lovind, luptând, scrâșnind din dinți. Contele Lecter îl stăpânește cu toată greutatea lui și reușește să-i bage mâinile și picioarele sub pătură.

— Ușor, ușor…

Temându-se pentru limba lui Hannibal, Lady Murasaki își smulge cordonul, îl apucă de nas până când este obligat să respire pe gură, apoi îi pune cordonul între dinți.

Tremură pe loc, asemenea unei păsări care moare. Halatul lui Lady Murasaki i se desface și ea îl strânge pe Hannibal la piept, fața lui plină de lacrimi de furie îngropată între sâni, penele înțepând-o în piept.

Dar ea pe conte îl întrebă:

— Ești bine?