Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 19

Joia, în sat era zi de târg și umbrelele înconjurau fântâna și statuia mareșalului Foch. Vântul aducea un miros de sărat și acru de la negustorii de castraveți murați, iar fructele de mare și peștii, expuși pe un pat de alge, aduceau mirosul oceanului.

Câteva radiouri se întreceau cu muzica lor. Flașnetarul și maimuța, eliberați după micul dejun din obișnuita lor trecere prin închisoare, cântau la nesfârșit Sous les Ponts de Paris, până când primeau un pahar cu vin și o prăjitură cu alune. Flașnetarul sorbea dintr-odată vinul și oprea pentru el jumătate de prăjitură, maimuța sesizând cu privirea ei ageră în care buzunar o ascundea stăpânul ei. Doi jandarmi îi dădeau flașnetarului obișnuitul și inutilul avertisment și treceau către patiserie.

Lady Murasaki venea aici pentru Legumes Bulot, cea mai bună tarabă cu legume, lăptucile erau preferatele contelui și se terminau devreme.

Hannibal o urmărea ducând coșul. Se opri să vadă cum un negustor de brânzeturi ungea cu ulei o coardă de pian și tăia cu ea o roată de Grana. Negustorul îi oferi o înghițitură și-l rugă să recomande brânza doamnei.

Lady Murasaki nu zări lăptucile pe tarabă, dar, înainte să apuce să întrebe, Bulot scoase un coș cu lăptuci de sub tejghea.

— Doamnă, sunt cele mai bune, n-am vrut ca soarele să le ofilească. Așteptându-vă, le-am acoperit cu o cârpă și nu le-am stropit cu apă, ci cu roua din gradină.

În fața zarzavagiilor, Paul Momund stătea cu șorțul lui însângerat în spatele unui butuc de măcelar, curățând păsările și aruncând resturile într-o găleată, separând pipotele și ficații în două lighene. Măcelarul era un om solid, musculos, cu un tatuaj pe antebraț – o vișină și textul: „Voici la Mienne, ou este la Tienne?” Roșul cireșii era mai puțin aprins decât acela al sângelui de pe mâinile sale. Fratele măcelarului, mai îndemânatic la negustorie, se afla la tejghea sub firma „Măcelăria Momund”.

Fratele lui Paul îi aduse o gâscă la tranșat. Paul trase o dușcă din sticla de rachiu de lângă el și se șterse pe față cu mâinile însângerate, lăsându-și urme de pene și de sânge pe obraji.

— Ia-o ușor, Paul, îi spuse fratele său. Avem o zi lungă în față.

— De ce nu ți-o bagi undeva? Mai bine ți-o bagi decât să i-o bagi, râse Paul distrându-se de unul singur.

Hannibal se uita la o căpățână de porc din galantar, când auzi glasul lui Paul:

— Hei, japonezo!

Și glasul lui Bulot, cel cu zarzavaturile:

— Vă rog, domnule! Nu se poate așa ceva!

Și Paul, din nou:

— Hei, japonezo, spune-mi, este adevărat că o aveți pusă de-a latul? Și puțin păr, ca un pămătuf?

Hannibal îl văzu atunci pe Paul, cu fața plină de sânge și pene, exact ca Ochi-albaștri, ca Ochi-albaștri jumulind o pasăre.

Paul se întoarse către fratele său.

— Îți spun eu, am avut una în Marsilia, care putea să-ți…

Pulpa de miel care lovi zdravăn moaca lui Paul îl răsturnă peste măruntaiele păsărilor, iar Hannibal fu imediat călare pe el, lovindu-l cu pulpa de miel până când îi alunecă din mână, apoi băiatul pipăi în spatele lui după cuțitul de măcelar, nu-l găsi, găsi măruntaiele de pasăre și i le aruncă în față lui Paul, în timp ce măcelarul îl lovea cu mâinile însângerate. Fratele lui Paul îl lovi pe băiat după ceafă, ridică ciocanul de zdrobit oase de pe tejghea, iar Lady Murasaki aproape că zbură în mijlocul dughenii, i-l aruncă cât colo, apoi strigă:

— Kiai!

Lady Murasaki ține cuțitul la gâtul fratelui măcelarului, așa cum îl ții când iei gâtul unui porc, și spune:

— Stați nemișcat, domnule.

Rămaseră așa câteva momente lungi, cât se apropie fluieratul polițiștilor, mâinile mari ale lui Paul în jurul gâtului lui Hannibal, iar ochii fratelui său țintă la locul în care oțelul îi atingea gâtul, senzațiile lui Hannibal, prezența tejghelei în spatele lui. Cei doi jandarmi trecând peste măruntaiele răsturnate, trăgându-i într-o parte și în alta pe Paul și pe Hannibal, unul din ei luându-l pe băiat de pe măcelar, ridicându-l de la pământ și punându-l de cealaltă parte a tejghelei.

Vocea lui Hannibal era aspră din cauza lipsei exercițiului, dar măcelarul îl înțelese. Spunea: „Bestie”, foarte calm. Suna mai degrabă ca o descriere, decât ca o înjurătură.

•

Secția de poliție din piață, cu un sergent în spatele ghișeului.

Comandantul jandarmilor era în civil, un costum șifonat de colonist. Avea aproape cincizeci de ani și se vedeau pe el urmele războiului. În biroul lui, le oferi scaune lui Lady Murasaki și lui Hannibal și se așeză și el. Biroul era gol, cu excepția unei sticle de Cinzano și a unui flacon de Clanzoflat, pentru stomac. Îi oferi o țigară lui Lady Murasaki. Ea refuză.

Cei doi jandarmi din piață bătură la ușă și intrară. Stăteau aliniați la perete, studiind-o pe Lady Murasaki cu coada ochiului.

— S-a opus cineva, v-a lovit cineva? îi întrebă comandantul.

— Nu, domnule comandant.

Și le ceru cu un semn restul mărturiei.

Jandarmul mai în vârstă își consultă carnetul.

— Bulot, de la zarzavaturi, declară că măcelarul s-a enervat și a încercat să apuce cuțitul, urlând că-i va ucide pe toți, chiar și pe măicuțele de la biserică.

Comandantul își dădu ochii peste cap, privind tavanul, ca să se calmeze.

— Măcelarul a ținut partea celor de la Vichy și este urât de toți, după cum știți, spuse. O să vorbesc cu el. Îmi pare rău pentru ofensa suferită, Lady Murasaki. Tinere, dacă se va mai întâmpla ca această doamnă să fie jignită, să vii direct la mine. Înțelegi?

Hannibal aprobă.

— Vreau ca nimeni din această localitate să nu fie lovit, cu excepția cazului în care sunt eu obligat să fac asta. Comandantul se ridică și se proțăpi în fața băiatului. Scuzați-mă, doamnă. Hannibal, vino cu mine!

Lady Murasaki îl privi pe polițist. Acesta îi făcu un semn discret cu capul.

Comandantul îl duse pe băiat în partea din spate a secției de poliție, unde erau două celule, una ocupată de un bețiv adormit, cealaltă de abia eliberată de flașnetar și de maimuța lui, al cărei bol cu apă rămăsese pe podea.

— Intră acolo.

Hannibal se opri în mijlocul celulei. Comandantul închise ușa celulei cu un zăngănit care-l opri din sforăit pe bețiv.

— Uită-te pe jos. Vezi cât de lustruite sunt dalele? Sunt îmbibate cu lacrimi. Încearcă ușa. Hai. Ca să vezi că nu se deschide din partea aia. Temperamentul este un dar minunat, dar periculos. Folosește-ți judecata și nu o să stai niciodată într-o celulă ca asta. O singură dată sunt îngăduitor. Acum o fac cu tine. Dar să nu se mai întâmple așa ceva. Nu mai lovi pe nimeni cu hălci de carne.

Comandantul îi conduse pe Lady Murasaki și pe Hannibal la mașină. După ce Hannibal se urcă în mașină, Lady Murasaki mai rămase o clipă cu polițistul.

— Comandante, aș dori ca soțul meu să nu afle. Doctorul Rufin vă poate spune de ce.

El aprobă.

— Dacă o să afle din altă parte, o să-i spun contelui că a fost o bătaie între bețivi și băiatul a ajuns la mijloc. Îmi pare rău că nu se simte bine contele. Altfel, este unul dintre cei mai fericiți bărbați.

•

Ar fi fost posibil să nu afle nimic de incident, așa cum lucra în izolarea castelului. Dar pe înserat, în timp ce fuma o țigară, șoferul Serge se întoarse din târg cu ziarul de seară și i-l puse alături.

•

Târgul de vinerea se ținea în Viliers, la cincisprezece kilometri distanță. Contele, cenușiu la față și nedormit, coborî din mașină când Paul Măcelarul ducea carcasa unui miel în dugheana lui. Bastonul contelui lovi buza de sus a lui Paul, apoi contele se repezi la el atacându-l cu bastonul.

— Jegule, mi-ai insultat soția!

Paul aruncă halca de carne și-l îmbrânci pe conte, care zbură peste tejghea, apoi acesta se întoarse ca să-l lovească iar, oprindu-se cu o privire mirată pe chip. Ridică mâna pe jumătate, apoi căzu cu fața în jos pe podeaua măcelăriei.