Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 31

Ofițerul în civil René Aden aștepta în fața hotelului lui Trebelaux până când văzu că se stinge lumina în blocul de trei etaje, fără lift. Pe urmă se îndreptă către gară, pentru o gustare, și fu suficient de norocos să se întoarcă la post la timp ca să-l vadă pe Trebelaux ieșind din hotel și cărând după el o geantă sport.

Trebelaux luă un taxi din șirul aflat în fața la Gare de l’Este și traversă Sena până la baia de aburi din Rue de Babylone, unde și intră. Aden parcă mașina lui fără însemne în zona rezervată pompierilor, numără până la cincizeci, apoi intră și el. Aerul era dens și totul mirosea a frecție. Oameni în halate de baie citeau ziare tipărite în mai multe limbi.

Aden nu dorea să-și scoată hainele și să-l urmărească pe Trebelaux prin aburi. Era un om rațional, dar tatăl său murise după ce i se măcinase pielea picioarelor și nu dorea să-și scoată pantofii într-un astfel de loc. Luă un ziar cu suportul lui de lemn de pe raft și se așeză pe un scaun. Trebelaux se strecură prin camerele prea scunde pentru el, în care oamenii stăteau tolăniți pe lavițele de piatră și se lăsau pradă aburilor fierbinți.

Saunele individuale se puteau închiria pentru câte un sfert de oră. Se duse în cea de a doua. Intrarea lui fusese deja plătită. Aerul era umed și își șterse ochelarii pe prosop.

— Ce ai stat atâta? se auzi printre aburi glasul lui Leet. Mai e un pic și mă topesc.

— Portarul mi-a adus mesajul după ce mă urcasem în pat, spuse Trebelaux.

— Poliția te-a supravegheat azi la Jeu de Paume. Știu că acel Guardi pe care mi l-ai vândut frige.

— Cine i-a pus pe urma mea, tu?

— În niciun caz. Ei cred că știi cine are tablourile din castelul Lecter. Chiar știi?

— Nu. Poate clientul meu să o știe.

— Dacă faci rost de cealaltă Punte a Suspinelor, pot să le fac pași la amândouă, spuse Leet.

— Unde poți să le vinzi?

— Asta-i treaba mea. Un client important, din America. Să spunem că este vorba de o instituție. Știi ceva, sau transpir de pomană?

— Aflu și îți spun, zise Trebelaux.

•

A doua zi după-amiază, Trebelaux cumpără un bilet pentru Luxembourg din Gare de l’Este. Inspectorul Aden îl urmări cum se urcă în tren cu valiza. Hamalul păru dezamăgit de bacșișul primit.

Aden sună în graba pe Quai des Orfèvres și sări în tren în ultima clipă, arătând discret insigna, conductorului.

Noaptea începuse să se lase când trenul se opri la Meaux. Trebelaux își luă trusa de voiaj și porni către toaletă. Sări din tren când acesta se pusese în mișcare, abandonându-și bagajele.

O mașină îl aștepta la doua străzi de gară.

— De ce aici? întrebă Trebelaux imediat ce se urcă lângă șofer. Aș fi putut să vin la tine, la Fontainebleau.

— Aici avem treabă, spuse omul de la volan. O afacere deosebită.

Trebelaux îl cunoștea drept Christophe Kleber.

Kleber îl duse la o cafenea din apropierea gării, unde servi o cină copioasă. Trebelaux se jucă absent cu furculița într-o salată și își scrise inițialele din boabe de fasole.

— Poliția a confiscat lucrarea de Guardi, îi spuse Trebelaux lui Kleber când în fața acestuia sosi friptura înăbușită de vițel.

— Asta i-ai spus și lui Hercule. Nu ar trebui să spui la telefon astfel de chestii. Care-i problema?

— I-au spus lui Leet că a fost furat de undeva din Răsărit. Așa este?

— Desigur că nu. Cine întreba?

— Un inspector de poliție care avea lista de la Monumente. Spunea că a fost furat. Așa este?

— Te-ai uitat la timbru?

— Un timbru de la Comisariatul pentru Cultură, ce înseamnă asta? întrebă Trebelaux.

— Ți-a spus polițistul cui i-a aparținut acolo, în Răsărit? Dacă este vorba de un evreu, nu contează, Aliații nu înapoiază lucrările de artă luate de la evrei. Evreii sunt morți. Sovieticii păstrează totul.

— Nu era un polițist, ci un inspector de poliție, spuse Trebelaux.

— Mare lucru. Cum îl cheamă?

— Popil, nu-știu-cum și Popil.

— Aha, spuse Kleber în timp ce se ștergea la gură cu șervetul. Bănuiam eu. Atunci nu-i nicio problemă. Ani de zile a luat mită de la mine. Nu-i decât un șantajist. Ce i-a spus Leet?

— Încă nimic, dar Leet părea foarte nervos. Deocamdată a pus totul în cârca lui Kopnik, fostul lui partener, zise Trebelaux.

— Leet nu știe chiar nimic despre proveniența tabloului?

— Leet crede că am făcut rost de el la Lausanne, așa cum am stabilit să-i spun. Acum țipă să-i dau banii înapoi. Am spus că o să mă consult cu clientul meu.

— Îl am la mână pe Popil, am eu grijă de toate astea. Avem ceva mult mai important de discutat. Ai putea să faci un drum în America?

— Nu trec marfă peste graniță.

— Nu vama este problema aici, ci negocierea pentru care vei merge acolo. Trebuie să vezi niște lucruri înainte să plece acolo, apoi o să le revezi pe masa din sala de valori a unei bănci. Poți să zbori până acolo, să stai o săptămână.

— Despre ce lucruri este vorba?

— Niște vechituri. Câteva icoane, o solniță. Să aruncăm o privire, să-mi spui ce crezi despre ele.

— Și cu celelalte?

— Totul este ca și aranjat, spuse Kleber.

Kleber îl chema numai în Franța. Numele lui adevărat era Petras Kolnas și cunoștea numele inspectorului Popil, dar nu pentru că i-ar fi dat mită.

Capitolul 32

Nava Christabel era legată cu o singură parâmă la chei, pe Marna, la răsărit de Paris, și, după ce Trebelaux se urcă la bord, vasul se puse imediat în mișcare. Era un vas negru, de construcție olandeză, cu două prove și cabine joase, ca să poată trece pe sub poduri, iar pe punte se afla o adevărată gradină înflorită în ghivece.

Proprietarul vasului, un bărbat zvelt cu ochi albaștri, spălăciți, și un chip plăcut se afla lângă pasarelă ca să-i ureze bunvenit lui Trebelaux și să-l invite înăuntru.

— Sunt bucuros să vă întâlnesc, spuse omul în timp ce-i întindea mâna.

Părul îi creștea pe mână de la degete către încheietură, ceea ce i se păru scârbos elvețianului.

— Urmează-l pe domnul Milko. Lucrurile sunt jos.

Proprietarul rămase pe punte împreună cu Kolnas. Pătrunseră împreună printre ghivecele de pământ ars și se opriră în fața singurului obiect urât din gradină, o canistră de benzină de cincizeci de litri, cu partea de sus tăiată cu aparatul de sudură și acoperită acum cu o rețea de sârmă. Sub ea, pe punte, se afla o prelată. Proprietarul bărcii lovi toba de tinichea suficient de tare ca să o audă.

— Vino, spuse.

Sub punte, deschise o cabină destul de înaltă. Se aflau acolo tot felul de arme: o armă cu lunetă, un Dragunov, o mitralieră americană Thompson, două mitraliere germane Schmeisser, cinci rachete antitanc pe care le-ar fi putut folosi împotriva altor vase și tot felul de alte arme. Proprietarul alese un cârlig cu dinții ascuțiți. I-l dădu lui Kolnas.

— N-am de gând să fac prea multă mizerie, glumi proprietarul. Eva nu este aici ca să facă curat. O faci pe punte, după ce aflăm ce a spus. Să-l aranjezi bine, să nu ne trezim că plutește.

— Nu ar putea Milko…, începu Kolnas.

— A fost ideea ta, fundul tău e în joc, tu trebuie să o faci. Nu tai carne în fiecare zi? Milko ți-l aduce mort și te va ajuta să-l îndeși în butoi, după ce l-ai măcelărit. Ai grijă să găsești cheia și să-i controlezi camera. Dacă va fi nevoie, îi facem felul și negustorului Leet. Nu lăsăm urme. Și, o vreme, o lăsăm mai moale cu lucrările de artă, spuse proprietarul bărcii, al cărui nume, în Franța, era Victor Gustavson.

Victor Gustavson era un om de afaceri de succes, vânzând morfina de pe vremuri a SS și târfe proaspete, mai ales femei. Numele era pseudonimul lui Vladis Grutas.

•

Leet rămase viu, dar fără niciun tablou. Ele au zăcut timp de ani de zile într-un depozit guvernamental în timp ce curtea dezbătea problema dacă acordul croat referitor la despăgubirile de război se aplică sau nu Lituaniei, iar Trebelaux deveni invizibil în butoiul său de pe fundul Marnei, unde nu mai era chel, ci avea plete din alge verzi, care pluteau în curent așa cum arătase în tinerețea lui.

Timp de ani în șir nu mai ieși la iveală niciun tablou din castelul Lecter.

După intervențiile inspectorului Popil, Hannibal avu permisiunea să vadă din când în când tablourile sechestrate. Înnebunit de durere că trebuie să facă asta în tăcerea depozitului, sub privirea unui paznic astmatic.

Hannibal se uita la tabloul luat din mâinile mamei sale și știa că trecutul nu este numai trecut; bestia care lăsase o urmă grea pe pielea sa și a lui Mischa încă mai respira. Întoarse Puntea Suspinelor cu fața la perete și se uită lung la spatele tabloului – mâna lui Mischa fusese ștearsă, nu mai era decât un pătrat gol pe care își proiecta coșmarurile.

Creștea și se schimba, sau poate răzbătea la suprafață ceea ce fusese întotdeauna.