Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 27

Broaștele erau păstrate în formaldehidă încă de dinainte de război, iar culorile care le diferențiau organele dispăruseră demult. Era disponibilă una la fiecare șase elevi, în laboratorul urât mirositor al școlii. Câte un grup de elevi era adunat în jurul fiecărei tăvițe în care se afla micuțul cadavru, resturile acestuia împrăștiindu-se pe masă în timp ce-l disecau. Clasa era rece, cărbunii încă erau raționalizați, iar unii băieți purtau mănuși cu degetele tăiate.

Hannibal veni, se uită la broască, apoi se întoarse în banca lui ca să lucreze. Făcu două drumuri. Profesorul Bienville era suspicios, ca orice profesor, referitor la elevii care stăteau în fundul clasei. El se apropie dintr-o parte de Hannibal, iar suspiciunea lui fu împlinită atunci când descoperi că băiatul schițează un chip de om în loc de o broască.

— Hannibal Lecter, de ce nu desenezi exemplarul de broască?

— Am terminat, domnule.

Hannibal ridică prima coală de hârtie și apăru broasca, perfect schițată, în poziție anatomică și circumscrisă precum omul din celebrul desen al lui Leonardo. Organele interne erau hașurate și aveau umbre.

Profesorul se uită atent la fața lui Hannibal. Își aranjă proteza dentară cu limba și spuse:

— O să iau acest desen. Este cineva care trebuie să-l vadă. O să spun că este al tău. Apoi profesorul se întoarse la prima coală de pe planșeta lui Hannibal și privi chipul. Cine este?

— Nu sunt sigur, domnule. Un chip pe care l-am văzut cândva.

De fapt, era mutra lui Vladis Grutas, dar Hannibal nu-i cunoștea numele. Era mutra pe care o văzuse la lumina lunii și pe tavan.

•

În sfârșit, vacanța.

În această primă toamnă după moartea contelui și plecarea lui Chiyoh, Lady Murasaki slăbise rapid. Pe când soțul ei mai trăia, ea organiza mese la iarbă verde pe o pajiște în apropierea castelului, împreună cu contele Lecter, Hannibal și Chiyoh, pentru a vedea luna plină și a asculta insectele.

Acum, pe terasa locuinței din Paris, îi citea lui Hannibal o scrisoare de la Chiyoh referitoare la pregătirile de nuntă și privea cum luna se împlinește, dar nu se mai auzea niciun greiere.

Hannibal își strânse dis-de-dimineață patul din camera de zi și porni călare pe bicicletă dincolo de Sena, în Jardins des Plantes, acolo unde tot aștepta să sosească o veste prin mesagerie. Azi avea noutăți, un bilet și o adresă…

Peste zece minute, la sud de Place Monge și Rue Ortolan găsi magazinul: Poissons Tropicaux, Petites Oiseaux et Animaux Exotiques.

Hannibal luă o mapă din portbagajul bicicletei și intră.

Numeroase rânduri de cuști și acvarii se aflau în prima încăpere a magazinului, și totul era într-o continuă agitație: se auzea ciripitul păsărilor și zgomotul roților în care alergau hamsterii. Mirosea a grăunțe, a pene calde și a mâncare de pește.

Dintr-o colivie din spatele casei, un papagal uriaș i se adresă lui Hannibal în japoneză. Un japonez bătrân, cu un chip plăcut, apăru din spatele magazinului, unde gătea.

— Gomekudasai, domnule? spuse Hannibal.

— Irasshaimase, domnule, răspunse proprietarul.

— Aveți cumva greieri suzumushi la vânzare, domnule?

— Non, je suis désolé, domnule, zise proprietarul.

— Non, je suis désolé, domnule, repetă și papagalul.

Proprietarul se încruntă la pasăre și trecu pe engleză, ca să pună în dificultate pasărea băgăcioasă.

— Am câteva exemplare frumoase de greieri luptători. Luptători mândri, mereu victorioși, recunoscuți printre greierii de oriunde.

— Caut un dar pentru o doamnă din Japonia, care, în această perioadă a anului, suspină după cântecul greierilor suzumushi, spuse Hannibal. Alt fel de greiere nu ar fi potrivit.

— Niciodată nu v-aș propune un greiere din Franța, al cărui cântec place numai din cauza asocierii sale cu acest anotimp. Dar nu am greieri suzumushi de vânzare. Poate ar fi amuzată de un papagal cu un bogat vocabular japonez, care acoperă aproape toate situațiile uzuale.

— Poate că aveți un greiere suzumushi al dumneavoastră?

Proprietarul privi în zare o clipă. Legea referitoare la importul de insecte era încă neclară în noua republică.

— Ați dori să-l auziți?

— Aș fi onorat, spuse Hannibal.

Proprietarul dispăru în spatele unei draperii și se întoarse cu o colivie minusculă pentru greieri, cu un castravete și un cuțit. Puse colivia pe tejghea, sub privirea lacomă a papagalului, și tăie o felie subțire de castravete pe care o puse în colivie. Aproape imediat se auzi zgomotul de clopoțel al greierului suzumushi. Proprietarul ascultă fericit cântecul acestuia.

Papagalul imită cât putu de bine cântecul greierului, pe un ton mai gros, repetat de multe ori. Cum nu primi nimic, deveni atât de agresiv încât îi aminti lui Hannibal de unchiul Elgar. Proprietarul acoperi cușca.

— Merde, se auzi de sub acoperământ.

— Credeți că aș putea închiria un greiere suzumushi, să spunem cu o chirie săptămânală?

— La ce sumă v-ați gândit? spuse proprietarul.

— Mă gândesc la un schimb, răspunse Hannibal. Scoase din mapă un mic desen în peniță al unui cărăbuș pe un fir de iarbă.

Proprietarul, ținând cu grijă desenul, se întoarse către lumină. Îl puse apoi lângă mașina de încasat.

— Aș putea sa-i întreb pe colegii mei. Puteți reveni după prânz?

Hannibal se plimbă, cumpără o prună de la piețari și o mâncă. Erau pe acolo magazine cu articole sportive, cu trofee în vitrine, o capră neagră, un cerb. În colțul vitrinei se afla o frumoasă carabină cu țeavă dublă, Holland & Holland, uimitor de bine lucrată, lemnul părând că a crescut direct din metal, iar împreună, lemn și metal, aveau curburile unui șarpe.

Arma era elegantă și frumoasă în același fel în care Lady Murasaki era frumoasă. Se gândi că nu da bine sub trofee.

Proprietarul îl aștepta cu greierele.

— Veți înapoia colivia înainte de octombrie?

— Nu există nicio șansă să supraviețuiască toamnei?

— Ar putea rezista peste iarnă dacă îl țineți la cald. Să-mi aduceți colivia… la momentul potrivit. Îi dădu lui Hannibal și castravetele. Nu i-l dați pe tot odată, spuse el.

•

Lady Murasaki ieși pe terasă după ce își făcu rugăciunile, încă înnegurată la față.

Cinară la masa joasă de pe terasă, în lumina amurgului. Avea în față tăițeii când, premiat cu castravete, greierul o surprinse cu sunetul lui cristalin, cântând din întunericul din spatele florilor. Lady Murasaki părea să creadă că-l aude în vis. Dar se auzi din nou, sunetul de clopoțel al greierului suzumushi.

Ochii i se deschiseră și se trezi în prezent. Zâmbi către Hannibal.

— Tu și greierele cântați la unison cu inima mea.

— Inima mea speră să fie privită, să fie lăsată să cânte.

Luna răsări pe cântecul greierului. Terasa părea să se înalțe împreună cu ea, scăldată în lumină, ridicându-i deasupra pământului bântuit de umbre și le era suficient că sunt împreună.

•

Peste o vreme va spune că greierele fusese împrumutat, că trebuia dus înapoi înainte de sfârșitul lunii. Cel mai bine era să nu fie ținut mult prea târziu, toamna.