Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 30

Invitația pe care o avea la Jeu de Paume o aduse pe Lady Murasaki în fruntea mulțimii care se înghesuia în Tuileries, nerăbdătoare să vadă peste cinci sute de lucrări de artă furată, recuperate din colecția müncheneză Point de Comisia Aliată pentru Monumente, Artă și Arhive, în încercarea de a-i găsi pe deținătorii de drept.

Câteva piese făcuseră a treia oară drumul între Franța și Germania, fiind mai întâi furate de Napoleon din Germania și aduse în Franța, apoi furate de germani și duse acasă, pentru a fi aduse încă o dată în Franța de Aliați.

Lady Murasaki descoperi la parterul de la Jeu de Paume un talmeș-balmeș de imagistică occidentală. Picturi religioase sângeroase acopereau întreg peretele din capăt, un fel de măcelărie a lui Hristos.

Spre ușurarea ei, se întoarse către o natură moartă, o pictură luminoasă a unui bufet somptuos, în care neașteptat era numai un copoi spaniol gata să fure o șuncă. Dincolo de el erau pânze mari, atribuite școlii lui Rubens, care reprezentau femei rumene, înconjurate de copilași durdulii, cu aripioare.

Acolo prinse inspectorul Popil privirea lui Lady Murasaki, îmbrăcată într-o copie de Chanel, zveltă și elegantă în fața nudurilor rozalii ale lui Rubens.

Popil îl remarcă și pe Hannibal, care urca scările de la celălalt nivel. Inspectorul nu îi ieși în întâmpinare, ci stătu la pândă.

Acum îi vedea pe amândoi, frumoasa japoneză și cel de care avea grijă. Popil era curios să vadă cum se salută; se opriseră la câțiva pași unul de celălalt și, fără să facă un gest, se recunoscură cu un zâmbet. Pe urmă se îmbrățișară. Ea îl sărută pe frunte pe Hannibal și-i atinse obrajii, apoi începură brusc să discute.

Deasupra locului în care se salutaseră atât de călduros, se afla o copie după Judith și Holofern, a lui Caravaggio. Popil s-ar fi amuzat înainte de război. Acum simți furnicături pe ceafă.

Popil prinse privirea lui Hannibal, apoi se îndreptă către un mic birou de lângă intrare, unde îl aștepta Leet.

— Cei din München spun că pictura a fost rechiziționată de la un contrabandist de la granița poloneză, acum un an și jumătate, spuse Popil.

— A spus mai multe? A spus care este sursa? întrebă Leet.

Popil negă.

— Contrabandistul a fost sugrumat în închisoarea militară americană din München, de un deținut german. Deținutul a dispărut în aceeași noapte, probabil pe filiera Draganovici. Am ajuns într-o fundătură.

— Lucrarea este expusă cu numărul optzeci și opt, lângă colț. Domnul Leet spune că pare adevărată. Hannibal, poți să-mi spui dacă este tabloul din casa ta?

— Da.

— Dacă este tabloul tău, Hannibal, freacă-ți bărbia. Te-ai apropiat și ești bucuros că îl vezi, numai în trecere te interesează cine l-a furat. Ești lacom, îl vrei înapoi și vrei să-l vinzi cât se poate de repede, dar ai dori să ai cât mai repede și perechea lui. Fii dificil, Hannibal, egoist și răsfățat, mai spuse Popil, fără să-și ascundă ușurarea. Crezi că poți să te descurci? Ceartă-te puțin cu paznicul. Persoana cu pricina dorește să te contacteze, nu să fie contactată. Eu și Leet o să fim pe acolo, dă-ne câteva minute în avans. Hai, îi spuse Popil lui Leet. Tot ce facem este legal, nu trebuie să te ascunzi.

•

Hannibal și Lady Murasaki priveau un lung șir de picturi de mici dimensiuni.

Pe urmă, la nivelul privirii, Puntea Suspinelor. Vederea ei îl afectă pe Hannibal mai mult decât descoperirea lui Guardi; în pictura asta revedea chipul mamei sale.

Alți oameni îi înghesuiau acum, cu lista lucrărilor în mâini, cu documentele care dovedeau dreptul de proprietate strânse la piept. Printre ei se afla un om înalt, într-un costum atât de britanic încât haina părea că are eleroane.

Ținându-și lista în față, stătea suficient de aproape de Hannibal ca să audă.

— Acest tablou era unul din cele două aflate în budoarul mamei mele, spuse Hannibal. Când am părăsit pentru ultima dată castelul, ea mi le-a dat și m-a rugat să i le duc bucătarului. Mi-a spus să nu le pătez spatele.

Hannibal luă tabloul de pe perete și-l întoarse. Îi apărură aceleași scânteieri în fața ochilor. Acolo, pe spatele tabloului, era schița în cărbune a unei mâini de copil, aproape ștearsă, doar degetul mare și arătătorul se mai vedeau. Desenul era protejat de o foaie de calc.

Hannibal se uită lung la el. În mintea lui văzu degetul mare și arătătorul mișcându-se, ca o vibrație fină.

Făcu un efort să-și amintească instrucțiunile lui Popil. „Dacă este tabloul tău, freacă-ți bărbia.”

Inspiră adânc și dădu semnalul.

— Este mâna lui Mischa, îi spuse lui Lady Murasaki. Când aveam opt ani, s-au făcut renovări. Tabloul și perechea lui au fost puse pe un divan din camera mamei mele și acoperite cu o pânză. Eu și Mischa am intrat pe sub pânză; era cortul nostru, eram nomazii deșertului. Am luat un cărbune din buzunar și i-am trasat conturul mâinii, ca să țin departe duhurile necurate. Părinții au fost furioși, dar pictura nu a fost distrusă, așa că, până la urmă, cred că s-au amuzat.

Un bărbat cu pălărie de fetru se apropie în grabă, cu ecusonul atârnat de un fir în jurul gâtului.

„Reprezentantul Monumentelor va ridica tonul, ceartă-te puțin cu el”, îl instruise Popil.

— Te rog, nu face asta. Te rog, nu-l atinge, spuse funcționarul.

— Nu l-aș atinge dacă nu ar fi al meu, spuse Hannibal.

— Până când nu vei dovedi că ești proprietarul, nu-l atinge, sau voi pune să fii escortat în afara clădirii. Așteaptă să aduc pe cineva de la Registru.

Imediat ce funcționarul îl părăsi, bărbatul în costumul englezesc se lipi de el.

— Sunt Alec Trebelaux, spuse. Aș putea să-ți fiu de ajutor.

Inspectorul Popil și Leet priveau de la douăzeci de metri distanță.

— Îl cunoști? întrebă Popil.

— Nu, răspunse Leet.

•

Trebelaux îi invită pe Hannibal și pe Lady Murasaki la adăpostul oferit de cadrul unei ferestre. Avea spre cincizeci de ani, iar chelia și mâinile îi erau arse de soare. La lumina bună venită de afară, se vedea mătreața din sprâncenele lui. Hannibal nu-l mai întâlnise niciodată.

Cei mai mulți dintre bărbați erau bucuroși să o întâlnească pe Lady Murasaki. Trebelaux nu era, iar ea simțise imediat acest lucru, deși era plin de dulcegării.

— Sunt încântat să vă cunosc, doamnă. Se află sub tutela dumneavoastră?

— Doamna este consilierul meu, spuse Hannibal. Cu mine stați de vorbă.

„Fii lacom, spusese Popil. Lady Murasaki va tempera întreaga discuție.”

— Și mai este și problema tutelei, domnule, rosti Lady Murasaki.

— Dar este tabloul meu, contracară Hannibal.

— Trebuie să vă expuneți pretențiile în fața comisiei, iar aceasta are deja de lucru pentru un an și jumătate. Tabloul va fi sechestrat până atunci.

— Sunt la școală, domnule Trebelaux, și speram să…

— Aș putea să te ajut, spuse Trebelaux.

— Spuneți-mi cum, domnule.

— Am o audiere programată peste trei săptămâni.

— Sunteți și negustor de artă, domnule? întrebă Lady Murasaki.

— Aș fi colecționar, dacă aș putea, doamnă. Dar, ca să cumpăr, mai întâi trebuie să vând. O plăcere să țin în mâinile mele obiecte frumoase, chiar dacă este pentru scurt timp. Colecția familiei, de la castelul Lecter, era de mici dimensiuni, dar deosebită.

— Cunoașteți colecția? întrebă Lady Murasaki.

— Pierderile de la castelul Lecter au fost trecute în catalog chiar de regretatul Robert Lecter, așa cred.

— Și puteți prezenta cazul meu la următoarea audiere? întrebă Hannibal.

— Dacă ridicați pretențiile conform Convenției de la Haga, din 1907, dați-mi voie să vă explic cum…

— Da, articolul patruzeci și șase, am discutat despre el, spuse Hannibal privind-o pe Lady Murasaki și lingându-se pe buze, ca să pară și mai lacom.

— Dar am discutat despre multe alte opțiuni, Hannibal, mai spuse Lady Murasaki.

— Și dacă nu vreau să vând, domnule Trebelaux? dori să afle Hannibal.

— Va trebui să-ți aștepți rândul în fața comisiei. Vei fi adult până atunci.

— Acest tablou este o parte a unei perechi, așa mi-a explicat soțul meu, zise Lady Murasaki. Valorează mult mai mult împreună. Știți cumva unde se află cel al lui Canaletto?

— Nu, doamnă.

— Ar merita să aflați unde se află, domnule Trebelaux. Și-i caută privirea acestuia. Puteți să-mi spuneți unde vă pot găsi eu? mai întrebă ea subliniind acel „eu”.

El îi dădu numele unui mic hotel din apropiere de Gare de l’Este, dădu mâna cu Hannibal fără să-l privească, apoi dispăru în mulțime.

Hannibal se înregistră ca pretendent, apoi el și Lady Murasaki se plimbară prin talmeș-balmeșul lucrărilor de artă. Vederea urmei mâinii lui Mischa îl lăsase amorțit, cu excepția feței, pe care îi simțise atingerea, când îi mângâia obrajii.

Se opri în fața unei tapiserii intitulate Jertfa lui Isaac și o privi o vreme.

— Peretele coridorului de sus era acoperit cu tapiserii, spuse el. Dacă stăteam pe vârfuri, le puteam atinge marginea de jos. Întoarse colțul țesăturii și privi pe spatele ei. Întotdeauna mi-a plăcut partea asta a unei tapiserii. Nodurile și firele din care este alcătuită imaginea.

— Precum gândurile încâlcite, șopti Lady Murasaki.

Lăsă să cadă colțul tapiseriei și Avraam se înfioră, ținându-l de beregată pe fiul său, în timp ce îngerul întindea mâna să oprească cuțitul.

— Crezi că Dumnezeu voia să-l mănânce pe Isaac și de asta i-a spus lui Avraam să-l omoare? întrebă Hannibal.

— Nu, Hannibal. Desigur că nu. Îngerul a intervenit la timp.

— Nu întotdeauna, spuse Hannibal.

•

Când Trebelaux îi văzu părăsind clădirea, își udă batista în toaleta bărbaților și se întoarse la tablou. Se uită scurt în jur. Niciun funcționar al muzeului nu se afla în preajmă. Emoționat, luă tabloul, ridică foaia de calc, iar cu batista udă șterse urma mâinii lui Mischa de pe spate. S-ar fi putut întâmpla și în timpul manipulării neatente a lucrării. Era suficient ca să îndepărteze valoarea sentimentală.